Dr. Sergiu Crijanovschi

Scopul acestui mesaj științifiic constă în conceptualizarea confiscării speciale în conformitate cu prevederile art.106 CP RM. A fost studiată structura art.106 CP RM, fiind consacrat spațiu considerabil analizei obiectelor confiscării atât din perspectiva legii penale cât și în accepțiunea actelor internaționale în domeniu. Cu toate că Republica Moldova este doar în proces de integrare europeană, este rezonabil și util să cercetăm și să utilizăm anumite definiții, chiar și în scopul pur doctrinar, ale reglementărilor nu doar la nivel universal (Convenții ONU etc), dar și la nivel regional (Directive, Recomandări, Decizii-cadru ale Parlamentului European și ale Consiliului) din mai multe considerente, inclusiv și din motivul că o listă întreagă de infracțiuni cu caracter transnațional (fraudele bancare, traficul de arme și muniții, proxenteismul, contrabanda etc.) implică legislația europeană și activitatea organelor de urmărire penale și judiciare europene. Astfel, clarificarea obiectului confiscării prin utilizarea bazei normative regionale în domeniu, ni se impune extrem de importantă.

Pentru elaborarea acestui articol științific am utilizat doctrina română și cea autohtonă din ultimii cinci ani (C.Bogdan, Gh.Reniță, V.Stati, I.Crudu, A.Reșetnicov, L.Dumneanu, V.Grosu), precum și actele normative internaționale în materia confiscării.

Rezultate și discuții:

Potrivit alin.(1) art.106 CP RM, confiscarea specială constă în trecerea, forțată și gratuită, în proprietatea statului a bunurilor indicate la alin.(2) art.106 CP RM. În cazul în care aceste bunuri nu mai există, nu pot fi găsite sau nu pot fi recuperate, se confiscă contravaloarea acestora.

În dreptul penal, sancțiunile ocupă un loc deosebit de important, ele reprezentând mijloacele esenţiale de realizare a scopului legii penale – apărarea valorilor sociale fundamentale ale societății împotriva faptelor prevăzute de legea penală. Ceea ce caracterizează sancțiunile de drept penal este natura lor coercitivă, fiindcă ele conduc la o privare sau o restrângere al drepturilor.

În mod tradiţional, confiscarea a fost privită ca o sancţiune de drept penal, având drept scop neutralizarea stării de pericol. Starea de pericol pe care legea le prevede ca temei special pentru luarea măsurilor de siguranță nu este orice fel de pericol, ci pericol de riscul săvârșirii noilor infracțiuni, folosind limbajul criminologic putem zice – prevenția fenomenului infracțional. Cu alte cuvinte, măsura de siguranță asigură preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În acest perimetru de cercetare științifică este relevantă opinia autorului Gh.Reniță: „De lege lata, confiscarea specială reprezintă o măsură de siguranță (adică „o măsură de precauție, de prudență a statului, care ințelege necesitatea de a-l lipsi pe făptuitor de orice obiect pe care, în materialitatea lui, l-ar putea folosi la comiterea unei infracțiuni”), nu o pedeapsă, așa cum au decis unele instanțe” [1, p.47-48].

Pericolul unui eșec al confiscării bunurilor constă în faptul că confiscarea bunurilor după ce investigaţia a fost adusă la cunoştinţa inculpatului poate, şi de multe ori diminuează posibilitatea de confiscare a activelor – deoarece inculpatul va fi în măsură să transfere aceste active la o locaţie diferită şi astfel, se va reduce eficacitatea generală a investigaţiei financiare, care va trebui reiniţiată cu privire la noua locaţie a activelor [2].

Referitor la funcția preventivă a măsurii de siguranță sub forma confiscării corect se expune autorul român Bogdan Camelia: „A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal – fără a fi însă sancţiune penală – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, nici principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea penală a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite” [3, p.117].

Această măsură de siguranţă apare ca una cu caracter patrimonial [4]. Măsura confiscării speciale este destinată să înlăture o stare de pericol, produsă de anumite „bunuri”[4]. Ea se face în scopul excluderii pericolului de a săvârşi noi fapte penale. La confiscarea acestor bunuri, nu se acţionează asupra unei stări periculoase a autorului, ci doar se ia o măsură de precauţie, prin necesitatea lipsirii făptuitorului de orice obiect, pe care l-ar putea folosi la săvârşirea unei infracţiuni [4].

Confiscare înseamnă o măsură dispusă de o instanţă în urma unei proceduri în legătură cu o infracţiune sau infracţiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv. Proveniența infracțională a bunurilor urmează a fi constatată de instanța de judecată în baza probelor prezentate. Rămâne în discuţie reglementarea confiscării „ca pedeapsă”. Aşadar, dacă legiuitorul doreşte lărgirea spectrului sancţiunilor penale în cazul infracţiunilor din săvârşirea cărora persoanele condamnate urmăresc să obţină sau chiar obţin anumite bunuri, reglementarea actuală trebuie reconsiderată.

După cum arată autorii L.Dumneanu și V.Grosu, Codul penal al Republicii Moldova a adoptat modelul dualist al sancţiunilor penale, ceea ce a determinat includerea lui în grupa respectivă de legislaţii „a dublei căi”. În art.98 CP RM, legiuitorul, fără a purcede la o oarecare clasificare, plasează printre măsurile de siguranţă măsurile de constrângere cu caracter medical, măsurile de constrângere cu caracter educativ, expulzarea şi confiscarea specială. Confiscarea specială ca măsură de siguranţă a luat locul pedepsei cu confiscarea din Codul penal din 1961, astfel schimbându-şi natura juridică [5, p.70].

În această ordine de idei, nu putem fi de acord cu opinia expusă în Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţilor de Apel (Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016), conform căreia: „măsura de siguranţă nu are un caracter punitiv, nu reprezintă o sancţiune pentru persoana de la care se confiscă, astfel că soluţia de netrimitere în judecată dată față de această persoană şi infracţiunea pentru care a fost cercetată nu au relevanţă, fiind importantă doar constatarea caracterului contrafăcut/fals al bunului/banilor” [6]. Dimpotrivă, confiscarea este o sancțiune penală și are un caracter punitiv. Totodată, subliniem că bunul se confiscă de la persoana față de care s-au făcut cercetările.

Aşa cum se desprinde din analiza legii penale și extrapenale, inclusiv și a legii supreme a Statului (Constituției), de principiu, confiscarea trebuie considerată o ingerință în dreptul de proprietate, pentru că lipsește persoana vizată de o parte din bunurile sale. Totuși, remarcăm că dreptul de proprietate nu este unul absolut – el poate constitui obiectul unor limitări [1, p.47-48].

Ingerința în dreptul de proprietate trebuie nu doar să urmărească un „scop legitim” conform „interesului general”, ci și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosința bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de noțiunea de „just echilibru” ce trebuie păstrat între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.46 alin. (4) din Constituţie, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate, numai în condiţiile legii.

În legea penală, la alin.(l) art.106 CP RM, este prevăzut expres că măsura de siguranţă, confiscarea specială, constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului, a bunurilor indicate la alin.(2), inter alia, cele utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni. După cum corect se arată în Recurs în interesul legii examinat de plenul curții Supreme de Justiție pe data de 07 februarie 2019 [4], deşi, din interpretarea dispoziţiei alin.(l)-(2) art.106 din Codul penal, se pare că prima facie legiuitorul a instituit o normă imperativă ce l-ar obliga pe magistratul care judecă cauza să se pronunţe mereu pentru confiscarea corpurilor delicte, utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, totuşi o astfel de interpretare şi aplicare a normei vizate este inadmisibilă, per a contrario, existând riscul încălcării principiilor fundamentale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi cel al preeminenţei dreptului, echităţii, individualizării şi proporţionalităţii sancţiunilor [4].

În acest perimetru de cercetare vom supune analizei prevederile din alin.(2) art.106 CP RM, după cum urmează:

I. Lit. a) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) utilizate sau destinate pentru săvîrșirea unei infracțiuni.

În mod general, „bun” înseamnă un bun de orice natură, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept asupra unui astfel de bun. Prin „bun” se are în vedere orice fel de bun, precum şi actul juridic ori documentul care atestă proprietatea asupra acestui bun sau alte drepturi referitoare la el (lit.d) art.2 din Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate) [7].

Valuta se referă la moneda națională a unei țări în forma concretă, efectivă, sau disponibilă în cont, utilă pentru plată către terțele persoane atât juridice cât și fizice, și pentru tranzacții internaționale sau operațiuni cu același caracter internațional.

Autorul L.Șeremet definește valuta ca moneda altor state [8, p.26]. De fapt, valută moneda națională a unei țări sub formă efectivă (metalică, bilete de bancă) sau disponibil în cont (valută în cont), care este folosită la efectuarea plăților către terțe persoane fizice sau juridice și la realizarea unor operații și tranzacții internaționale.

În conformiate cu alin.5) art.3 din Legea Republicii Moldova nr.62 din 21.03.2008 privind reglementarea valutară [9], valută străină constituie moneda naţională a unui stat străin sau moneda unei uniuni monetare de state străine, precum şi unităţile băneşti şi cele de decontare internaţionale, reprezentată prin:

1. numerar în valută străină, şi anume bancnote şi monede metalice (inclusiv cele ce conţin metale preţioase) emise de către organul autorizat al unui stat străin sau al unei uniuni monetare de state străine, aflate în circulaţie, retrase sau supuse  retragerii din circulaţie, dar acceptate la schimb de organele autorizate;
2. disponibilităţi în moneda naţională a unui stat străin sau moneda unei uniuni monetare de state străine, precum şi în unităţi băneşti şi de decontare internaţionale, aflate în conturi deschise la bănci licenţiate, precum şi la bănci şi alte instituţii financiare din străinătate (care au drept de a atrage depozite la vedere şi/sau la termen sau echivalente ale acestora şi a desfăşura alte activităţi financiare).

În conformitate cu definiţiile din articolul 1 din Decizia Decizia-cadru a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (2001/500/JAI) [10], ‘bun’ înseamnă un bun de orice natură, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, corporale sau necorporale, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept asupra unui astfel de bun, care sunt considerate instrumentele şi produsele care sunt rezultatul unei infracţiuni.

Potirvit Deciziei-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor [11], „bun” înseamnă orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobiliar sau imobiliar precum și actele juridice sau documentele care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestui bun, despre care autoritatea judiciară competentă a statului emitent consideră că constituie produsul unei infracțiuni menționate în articolul 3 sau corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs sau constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracțiuni.

Codul penal (lit. a) alin. (2) art. 106) stabilește că sunt supuse confiscării bunurile utilizate sau destinate pentru săvarșirea unei unei infracțiuni. Legiuitorul distinge două modalități cu caracter alternativ:

1) bunuri utilizate pentru săvarșirea unei contravenții/ infracțiuni;

2) bunuri destinate pentru săvarșirea unei contravenții/ infracțiuni.

 „Bunuri utilizate” – lucrurile folosite efectiv de către făptuitor la săvârșirea infracțiunii, care ar facilita executarea faptei. În astfel de situații, bunurile în cauză ar putea fi recunoscute și în calitate de corpuri delicte, soarta cărora poate fi decisă conform art. 162 din Codul de procedură penală [1, p.51].

Sintagma „bunurile destinate” desemnează lucrurile procurate, confecționate sau adaptate pentru săvârșirea infracțiunii, pe care însă făptuitorul nu a mai reușit să le folosească, fie nu a mai fost necesar să le folosească [1, p.51-52]. Bunuri destinate pentru săvârşirea infracţiunii sunt obiectele pregătite pentru a fi folosite sub orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni indiferent de faptul au fost ele folosite sau nu [12]. Destinarea obiectului (bunului) pentru comiterea infracţiunii se evidenţiază obiectiv, când obiectul a fost anume produs sau adaptat pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea infracţiunii, şi subiectiv, când făptuitorul şi-a procurat un anumit obiect care i-ar fi putut fi util la săvârşirea infracţiunii, dar la comiterea ei nu a apărut necesitatea de a-l folosi. În categoria bunurilor destinate a servi la săvârşirea infracţiunii intră, desigur, cele care nu au fost efectiv folosite la săvârşirea infracţiunii, ci au fost doar procurate, adaptate sau confecţionate în acest scop.

Bunuri utilizate la săvârşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii, fiind unul din mijloacele de care condamnatul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii [12]. Prin lucruri care au servit la săvârşirea infracţiunii trebuie să se aibă în vedere, în primul rând, lucrurile cu ajutorul cărora infractorul a realizat acţiunea ce formează elementul material al infracţiunii. Astfel, în situaţia confiscării acestor bunuri care, de cele mai multe ori, au o valoare mai mare decât a celor care formează obiectul material al infracţiunii, se are în vedere faptul că fără ajutorul acestora nu s-ar fi putut săvârşi nemijlocit infracţiunea.

Aceste obiecte urmează a fi confiscate din motivul că dacă nu ar fi confiscate şi ar fi lăsate făptuitorului sau altor persoane, ele ar putea fi din nou folosite la săvârşirea infracţiunii. În cazul în care obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii îi aparţine altei persoane care nu-i implicată în săvârşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvârşirea infracţiunii, nu este confiscabil, deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol. Dacă obiectul care a servit la săvârşirea infracţiunii prezintă un pericol prin el însuşi, el urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul periculos, şi asemenea obiecte sunt confiscabile în baza unor dispoziţii legale speciale [12].

Simpla folosire a unor lucruri la săvârşirea unei infracţiuni sau împrejurarea că erau destinate acestui scop, în principiu, nu justifică prin ea însăşi, dispunerea măsurii confiscării. Pentru aceasta este necesar ca instanţa să constate existenta stării de pericol, creată de lăsarea lucrurilor în posesia celui care a săvârşit infracţiunea, în sensul că acesta le-ar putea folosi din nou la săvârşirea de alte infracţiuni, or, simpla faptă de încălcare a legislaţiei nu este destulă, pentru aplicarea măsurii de confiscare [4].

Este necesar de stabilit, dacă măsura de confiscare corespunde gravitaţii situaţiei create. Deci se observă că măsura de siguranţă, prevăzută de art.106 Cod penal, este de natură patrimonială şi, în principiu, poate aduce atingere dreptului de proprietate al persoanei, în cazul admiterii arbitrariului şi ignorării efectuării „triplului test”(imixtiunea în dreptul la proprietate să fie prevăzută de lege; urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică; dacă este proporţională cu circumstanţele cauzei, cerinţele generale ale societăţii, coroborate cu cerinţele de a proteja drepturile de proprietate), la aplicarea acestei măsuri, în special a evaluării proporţionalităţii dispunerii confiscării [4].

În esenţă, sintagma „utilizate sau destinate” generează inevitabil un număr mare de interpretări. Într-o interpretare extensivă a sintagmei „utilizate sau destinate” este clar că mijlocul de transport este folosit de către făptuitor, pentru a transporta bunurile interzise de lege. În acest context, fiind relevant că: „bunurile destinate pentru săvârşirea infracţiunii sunt obiectele pregătite pentru a fi folosite sub orice mod în comiterea infracţiunii, destinaţia obiectului (bunului) se evidenţiază obiectiv, când obiectul a fost produs sau adaptat, pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea infracţiunii; automobilul condamnatului urmează a fi confiscat, ca bun destinat sau folosit la săvârşirea infracţiunii premeditate, în cazul în care el a faciliat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit nemijlocit, ca unealtă pentru săvârşirea infracţiunii” [4].

II. Lit.b) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) rezultate din infracțiuni, precum și orice venituri din valorificarea acestor bunuri.

Potrivit Hotărârii Plenului curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii, nr.40 din 27.12.1999, veniturile obţinute prin folosirea bunurilor şi valorilor dobândite pe cale criminală sunt bunurile care au luat locul unor lucruri iniţial dobândite prin infracţiune (de exemplu: banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor sustrase, bunurile procurate pe banii obţinuţi de la realizarea bunurilor şi valorilor dobândite pe cale criminală, folosirea materialelor dobândite ilicit la construcţia caselor, vilelor etc.), care sunt tot atât de ilicite ca şi lucrurile sau banii din care au parvenit şi ele urmează a fi confiscate. Atât în cazul bunurilor primite pentru a-l determina pe condamnat să săvârşească infracţiunea, cât şi în cazul bunurilor primite ca răsplată, confiscarea lor are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost consumată sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decât cea proiectată de făptuitor [4].

Mai multe acte internaționale prevăd că țările ar trebui să adopte măsuri pentru a permite autorităţilor lor competente să blocheze sau sechestreze şi să confischeze următoarele produse, fără a aduce atingere drepturilor terţilor de bună credinţă:

1. bunurile spălate;
2. veniturile obţinute sau instrumentele folosite sau destinate comiterii infracţiunii de spălare de bani sau a infracţiunilor predicat;
3. bunurile ce reprezintă venituri obţinute din sau sunt utilizate sau destinate a fi folosite în finanţarea terorismului, a actelor de terorism sau a organizaţiilor teroriste;
4. bunurile de valoare corespunzătoare [13; 14].

Bunul dobândit nu poate fi echivalat cu produsul infracţiunii. Nu este un lucru produs, nu este creat printr-o faptă prevăzută de legea penală, ci este un bun obţinut de infractor de la alţii prin săvârşirea unor astfel de fapte. Astfel, dacă produsul infracţiunii e supus confiscării speciale atunci bunurile dobândite prin săvârşirea unei infracţiuni sunt supuse confiscării speciale, cu o singură condiție – acest bun nu urmează a fi restituit persoanei vătămate sau nu este destinat pentru despăgubirea acesteia [15, p.185-186].

Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană [16] oferă o definiție extinsă a bunurilor care pot face obiectul înghețării și confiscării. Definiția respectivă include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri. Astfel de documente sau instrumente ar putea include, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante

Produsul înseamnă orice avantaj economic obţinut din infracţiune. Acest avantaj poate consta din bunuri de orice natură. Noţiunea „produsul infracţiunii” se utilizează şi în unele acte normative cu vocaţie internaţională (lit.e) art.2 „Terminologie” din Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (adoptate la New York la 15.11.2000, în vigoare pentru Republica Moldova din 16.10.2005) – orice bun care provine direct sau indirect din săvârşirea unei infracţiuni ori care este obţinut direct sau indirect prin săvârşirea ei.

Produsul infracțiunii este definit ca fiind orice avantaj economic obținut din infracțiune [17]. În scopul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană [16], „produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; acesta poate consta în orice tip de bun şi include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum şi orice beneficii de valoare.

În literatura de specialitate, definiţiile noţiunii „produsul infracţiunii” sunt formulate într-o manieră similară, acele lucruri care au luat fiinţă prin săvârşirea faptei, care deci nu au existat înainte de săvârşirea faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme confecţionate, materiale explozive, medicamente falsificate etc.; lucrurile care au căpătat fiinţă prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care formează latura obiectivă a faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost produse prin fapta incriminată, adică în urma înfăptuirii laturii obiective a componenţei de infracţiune (bani falşi, titluri de valoare false sau cărţile de credit false, mărfuri de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor); lucrurile produse prin activitatea făptuitorului, când are loc modificarea acestora în raport cu existenţa materială anterioară a acestor lucruri [15, p.189-190].

După cum demonstrează autorul Gh.Reniță, distincţia între aceste două situații poate fi relevată „obiectiv” atunci cand bunul a fost anume „produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea infracţiunii, dar poate fi relevată şi „subiectiv”, în sensul că făptuitorul şi-a procurat un anumit lucru, care, într-adevăr, i-ar fi putut fi, eventual, util la săvarşirea faptei, dar la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi de acel bun [1, p.52-53]. Autorul A.Reșetnicov precizează că au calitatea de produs al infracţiunii: mijloacele de plată străine falsificate, cecurile false, biletele de tren false; bijuteriile confecţionate ilegal în scop de comercializare [15, p.186-187].

După cum rezultă just din pct.6 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii, nr.40 din 27.12.1999 [12], noţiunile „produsul infracţiunii” şi „obiectul care a căpătat prin săvârşirea infracţiunii o calitate sau o poziţie de fapt, pe care nu ar fi putut să le dobândească decât pe căi ilegale” nu se intersectează. Produsul infracţiunii nu poate fi identificat cu mijlocul de săvârşire a infracţiunii. După cum arată A.Reșetnicov, dacă entitatea are rolul de mijloc de săvârşire a infracţiunii, aceasta e folosită de făptuitor ca instrument pentru exercitarea influenţei nemijlocite infracţionale (n.a. – sublinierea ne aparține) [15, p.188]. Aceste noţiuni sunt complementare, reprezentând părţi ale unei noţiuni generice – „bun rezultat din săvârşirea infracţiunii”. De exemplu, în ipoteza unui bun introdus în ţară prin contrabandă se modifică poziţia de fapt pe care bunul respectiv a avut-o înainte de infracţiune: poziţia de fapt licită se converteşte în poziţia de fapt ilicită [15, p.188]. Se susține că bunurile introduse în țară, prin contrabandă, deși au preexistat faptei penale, sunt asimilate bunurilor produse prin infracțiune deoarece au căpătat o astfel de stare.

Este necesară clarificarea conceptului de produse provenite din săvârșirea de infracțiuni pentru a include produsele directe obținute din activitatea infracțională și toate beneficiile indirecte rezultate din aceasta, inclusiv reinvestirea sau transformarea produselor directe. Astfel, produsele pot include orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate. Produsele pot include și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse [16].

III Lit.c) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) date pentru a determina săvîrşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor

De fapt, acest punct descrie situația instigării, fiind necesar ca fapta să fie realizată prin corupere. Coruperea constă în darea, oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea faptei. Este important ca oferirea a fost acceptată de către alt infractor. Sintagma „pentru a determina” și „pentru a-l răsplăti pe infractor” desemnează perioada temporară în care se realizează oferirea bunurilor.

Astfel, bunurile sunt privite ca mijloc de săvârșire a infracțiunii.

Mijlocul de săvârşire a infracţiunii constituie instrumentul acesteia; în contextul aceleiaşi raportări, produsul infracţiunii reprezintă rezultatul influenţării nemijlocite infracţionale [15, p.188].

Trăsăturile comune ale produsului infracţiunii şi ale mijloacelor de săvârşire a infracţiunii:

1. atât produsul infracțiunii cât și mijloacele de săvârșire a infracțiunii ţin de sistemul de referinţă al laturii obiective a infracţiunii;
2. nu sunt supuse influenţării nemijlocite infracţionale.

IV. Lit.e) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) deţinute contrar dispoziţiilor legale

Un exemplu relevant când această normă este cazul când prevederile din lit.e) alin.(2) art.106 CP RM se aplică în cazul săvârșirii infracțiunii de îmbogățire ilicită, în cazul în care persoana cu funcție de răspundere, persoana publică, persoana cu funcție de demnitate publică dacă deţine, personal sau prin intermediul unor terţi, bunuri în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că aceste bunuri nu aveau cum să fie obţinute licit. După cum corect arată autorul I.Crudu, sensul gramatical al termenului de îmbogățire evidențiază o acțiune de a se îmbogăți și rezultatul ei. Interpretarea textuală a termenului a deține pune în vedere următorul sens: a avea în stăpânire sau în păstrare un bun material, a dispune de…, a poseda; a avea în păstrare un bun material (fără a fi numaidecât proprietarul lui); a avea în posesiune un lucru, a stăpâni. În opinia autorului citat, corelarea esenței și spiritului care a fundamentat includerea în acțiune normativă a infracțiunii cu denumirea marginală de îmbogățire ilicită, pe de o parte, cu latura obiectivă a infracțiunii în cauză – deținerea, pune în seamă anumite incoerențe tehnice. În viziunea autorului citat, este evident că, pe baza deținerii unor bunuri, persoana se poate îmbogăți, însă această deținere a bunurilor nu constituie însăși o îmbogățire ilicită [18, p.22].

Într-o altă ordine de idei, un exemplu valid de deținere contrar dispozițiilor legale, îl putem găsi în jurisprudența Înaltei Curți de Casației și justiție a României: „A. a deţinut arma de vânătoare semiautomată, înscrisă în permisul de armă eliberat la data de 2 martie 2009, al cărui termen de valabilitate a expirat la data de 2 martie 2014. La data de 29 aprilie 2015 arma şi muniţia aferentă au fost predate organelor de poliţie de către deţinător. Ulterior, a fost efectuată o expertiză criminalistică balistică, care a concluzionat că aceasta se află în stare tehnică de funcţionare. S-a constatat că nedepunerea armei la un armurier autorizat după expirarea valabilităţii permisului de armă a fost urmarea neglijenţei deţinătorului acesteia, motiv pentru care s-a dispus clasarea cauzei, însă se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, deoarece deţinerea armei după împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea permisului este interzisă de legea penală*” [19]. Astfel, din momentul pierderii dreptului de deţinere şi port al armei letale, contestatorul s-a plasat în afara licitului penal, deţinerea armei dobândind caracterul unei conduite interzise de legea penală. Prin urmare, conduita sancţionată de legea penală, care a condus la indisponibilizarea armei şi a muniţiei, constă în deţinerea acesteia ulterior pierderii dreptului de deţinere şi port al armei letale. Or, deţinerea armei şi a muniţiei capătă caracter ilicit din momentul expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă.
*Arhiva Înaltei Curți de Casație și Justiție a României. Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr.828 din 14 septembrie 2017.

Așadar, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Mai mult, ele se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. După cum putem observa, măsura de siguranţă a confiscării speciale, este pe deplin operantă în cauză, întrucât arma de vânătoare a fost deţinută nelegal, în lipsa unui permis valid, intrând în categoria bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală. Din momentul expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă, persoana nu a mai avut dreptul de a deţine arma de vânătoare semiautomată şi muniţia aferentă, astfel că în privinţa sa sunt îndeplinite condiţiile de luare a măsurii de siguranţă.

V. Lit.f) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunurile rezultate din infracţiuni şi din veniturile de la aceste bunuri

În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului [20], bunuri convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvîrşirea unei infracţiuni şi din beneficiul obţinut din aceste bunuri constituie forma veniturilor ilicite.

Prin avere ilicită vom înţelege bunurile dobândite în mod necinstit, pe cale nelegală, care nu pot fi justificate în relaţie cu venitul legal al persoanei în cauză. În acord cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la 31 octombrie 2003, fiecare stat parte al Convenţiei, “conform Constituţiei şi principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, va lua în considerare adoptarea de măsuri legislative sau de altă natură necesare pentru a incrimina, atunci când este comisă intenţionat, îmbogăţirea fără just temei, o creştere semnificativă a bunurilor unui funcţionar public, pe care nu le poate justifica în mod rezonabil în raport cu venitul său legal” [21].

În conformitate cu Directiva 2014/42/UE a Parlamentului Europena și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, autoritățile competente ar trebui să dispună de mijloacele de a depista, îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Cu toate acestea, prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate ar trebui realizate prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, ar trebui extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale.

Printre altele, Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană a încercat clarificarea conceptului existent al câştigurilor obţinute din infracţiuni pentru a include veniturile directe din activităţi infracţionale şi toate beneficiile indirecte, inclusiv reinvestirea sau transformarea ulterioară a produselor directe.

VI. Lit.g) alin.(2) art.106 CP RM bunurile (inclusiv valorile valutare) care constituie obiectul infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

În acest perimetru de doctrină devine necesar să nă adresăm savanților penaliști din domeniu. Așadar, autorul V.Stati opinează că obiectul material (imaterial) al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.243 CP RM îl reprezintă, după caz: 1) bunurile care constituie venituri ilicite [22, p.292-293]. Potrivit Legii cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, prin „venituri ilicite” se înţelege: 1) bunurile destinate, folosite sau rezultate, direct ori indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; 2) orice beneficiu obţinut din aceste bunuri; 3) bunurile convertite sau transformate, parţial ori integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea unei infracţiuni ori din beneficiul obţinut din aceste bunuri.

Sub aspectul analizat, autorul citat clarifică problema delimitării infracţiunii de finanţare a terorismului (art.279 CP RM) de infracţiunile prevăzute la art.243 CP RM. Astfel, obiectul material sau imaterial al infracţiunii de finanţare a terorismului îl reprezintă, printre altele, bunurile de orice natură dobândite prin orice mijloc [22, p.292-293]. Rezultă că, pentru finanţarea terorismului, nu este relevant dacă sursa de fonduri sau de finanţare este licită ori ilicită. De aceea, obiectul material sau imaterial al infracţiunii specificate la art.279 CP RM poate fi reprezentat de bunuri care constituie venituri licite. În contrast, menționează V.Stati, în cazul spălării banilor, veniturile activităţii infracţionale sunt cele care constituie obiectul material sau imaterial al infracţiunii; documentele sau actele juridice care conţin informaţia privind natura, originea, mişcarea, plasarea sau apartenenţa mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor ilicite. Aceste documente sau acte juridice în formă electronică ori digitală se exprimă în orice convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori scriesoare personală, alt material, care atestă un titlu ori un drept, inclusiv orice cotă (interes) cu privire la valori (active) [22, p.292-293]. Autorul citat supra subliniază, în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.243 CP RM, este esenţial ca valoarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor ilicite să nu depăşească 5000 unităţi convenţionale. În caz contrar, răspunderea se va aplica în conformitate cu lit.b) alin.(3) art.243 CP RM [22, p.292-293].

Ar trebui să se acorde atenţie asupra faptului că Republica Moldova nu dispune de confiscarea fără a fi bazată pe o condamnare.

Concluzii:

Dreptul de proprietate nu este unul absolut – el poate constitui obiectul unor limitări. Sancțiunile de drept penal este natura lor coercitivă, fiindcă ele conduc la o privare sau o restrângere al drepturilor.

Măsura confiscării speciale apare ca una cu caracter patrimonial și este destinată să înlăture o stare de pericol, produsă de anumite „bunuri”, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv. Ea se face în scopul excluderii pericolului de a săvârşi noi fapte penale: Simpla folosire a unor lucruri la săvârşirea unei infracţiuni sau împrejurarea că erau destinate acestui scop, în principiu, nu justifică prin ea însăşi, dispunerea măsurii confiscării. La confiscarea acestor bunuri, nu se acţionează asupra unei stări periculoase a autorului, ci doar se ia o măsură de precauţie, prin necesitatea lipsirii făptuitorului de orice obiect, pe care l-ar putea folosi la săvârşirea unei infracţiuni.

Pentru aplicarea prevederilor de la art.106 CP RM putem utiliza următoarele definiții:

– „Bun” înseamnă orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobiliar sau imobiliar precum și actele juridice sau documentele care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestui bun, despre care autoritatea judiciară competentă a statului emitent consideră că constituie produsul unei infracțiuni sau corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs sau constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracțiuni.
– „Venituri ilicite” se înţelege: 1) bunurile destinate, folosite sau rezultate, direct ori indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; 2) orice beneficiu obţinut din aceste bunuri; 3) bunurile convertite sau transformate, parţial ori integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea unei infracţiuni ori din beneficiul obţinut din aceste bunuri.
– Câştigurile obţinute din infracţiuni includ veniturile directe din activităţi infracţionale şi toate beneficiile indirecte, inclusiv reinvestirea sau transformarea ulterioară a produselor directe.
– Avere ilicită – bunurile dobândite în mod necinstit, pe cale nelegală, care nu pot fi justificate în relaţie cu venitul legal al persoanei în cauză.
– Bunurile (inclusiv valorile valutare) date pentru a determina săvîrşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor constituie obiecte materiale transmise cu sco pde corupere. De fapt, acest punct descrie situația instigării, fiind necesar ca fapta să fie realizată prin corupere. Coruperea constă în darea, oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea faptei. Este important ca oferirea a fost acceptată de către alt infractor. Sintagma „pentru a determina” și „pentru a-l răsplăti pe infractor” desemnează perioada temporară în care se realizează oferirea bunurilor.
– „Produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; acesta poate consta în orice tip de bun şi include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum şi orice beneficii de valoare. Produsele pot include orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate. Produsele pot include și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse.

Referințe:

1. Reniță Gheorghe. Poate fi confiscat mijlocul de transport folosit pentru trecerea ilegală a mărfurrilor peste frontieră vamală (Partea I). Revista Institutului Naţional al Justiţiei, 2018, nr.4(47), p.47-55. (ISSN 1857-2405)
2. Studiu analitic cu privire la mecanismele de recuperare și confiscare a activelor în Republica Moldova. June 2016, Pedro Gomes Pereira. Norwegian Ministry od Foreign Affairs. [Accesat: 02.07.2019]           (Disponibil: https://www.undp.org/content/dam/moldova/docs/Publications/151214_Moldova%20AR%20project_Analytical%20Study_final%20draft_ROM%20(1).pdf)
3. Bogdan, Camelia, Natura juridică a măsurii confiscării în procesul penal (The Legal Nature of the Confidence Measure in the Criminal Process) (July 1, 2015). Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=3337733or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3337733117.
4. Recurs în interesul legii. Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.4-1ril-5/2019. Decizia din 07 februarie 2019.
5. Dumneanu, Ludmila, Grosu, Vladimir. Unele concepții privind măsurile d siguranță în diferite sisteme de drept. Revista Studia Universitatis Moldavie, Seria „Științe sociale” 2015, nr.11, (ISSN online 2345-1017), p.69-73, p.70.
6. Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel. Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016. http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20sectii%20penale%20Tg.%20Mures%20septembrie%202016.pdf
7. Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate din 15.11.2000, ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.15 din 17.02.2005. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, n36-38.
8. Șeremet Dicționar explicativ de termeni economici. Chișinău: Universitatea Agrară de Stat din Moldova, 2010, p.26. http://dspace.uasm.md/bitstream/handle/123456789/250/dictionar.pdf?sequence=1&isAllowed=y
9. Legea Republicii Moldova nr.62 din 21.03.2008 privind reglementarea valutară. Monitorul Oficial al Republicii moldova, 2008, nr.127-130.
10. DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (2001/500/JAI). https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32001F0500&from=ES
11. Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32003F0577&from=ES
12. Hotărârea Plenului curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii,40 din 27.12.1999.
13. https://eurasiangroup.org/Methodology/eng/tech_mark/4/;
14. Best practices on confiscation (Recommendations 4 and 38) and a framework for ongoing work on asset recovery. October 2012. © 2012 FATF/OECD. All rights reserved. https://www.fatf-gafi.org/media/fatf/documents/reports/Best%20Practices%20on%20%20Confiscation%20and%20a%20Framework%20for%20Ongoing%20Work%20on%20Asset%20Recovery.pdf
15. Reșetnicov, Natura juridică a produsului infracțiunii. Revista Studia Universitatis Moldavie, Seria „Științe sociale”, 2007, nr.6, p.185-191.
16. DIRECTIVA 2014/42/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0042&from=EN
17. Decizia-cadru2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX%3A32005F0212
18. CRUDU, Ion. Elementul material al infracțiunii de îmbogățire ilicită: analiza comparativă. Legea și viața, 2017, decembrie, p.21-26. http://www.legeasiviata.in.ua/archive/2017/12-1/5.pdf
19. Arhiva Înaltei Curți de Casație și Justiție a României. Secţia penală, încheierea nr.828 din 14 septembrie 2017.
20. Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, p.141-145.
21. Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției (adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi semnată de Republica Moldova la 28 septembrie 2004). Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr. 158 din 06.07.2007. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.103-106.
22. Stati, Vitalie, Elementele constitutive și elementele circumstanțiale agravante ale infracțiunilor prevăzute la art.243 CP RM. Studia Universitatis, 2014, nr.3(73), Seria „Științe sociale” (ISSN online 2345-1017), (p.290-301), p.292-293. http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/36.-p.290-301.pdf