Diana Mazniuc

Art. 2 – Dreptul la viață

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 02.04.2020 – Kukhalashvili și alții c. Georgiei, 8938/07 și 41897/07. 

Utilizarea excesivă a forței fizice cu consecințe letale în timpul operațiunii anti-revoltă în penitenciar, desfășurată în mod necontrolat și fără de a avea o comandă clară și organizată în vederea stopării protestului din partea unei autorități competente, constituie o încălcarea a art. 2 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

În anul 2006, în penitenciarul din Tbilisi a fost desfășurată de către exponenții autorității o operațiune anti-revoltă, în urma căreia 7 deținuți au decedat, iar o bună parte dintre alți condamnați au fost grav răniți.

Acțiunile statului

Investigarea incidentului a fost tot amânată, fiind inițiată abia după trecerea a trei luni, de către aceeași unitate a Ministerului Justiției care a și ordonat desfășurarea operațiunii anti-revoltă.

De asemenea, nu au fost supuse cercetării împrejurările planificării operațiunii, necesitatea apelării la agresiunea fizică sau la cea psihică, autoritățile statului fiind predispuse a încuviința conduita agenților aplicatori ai legii – drept consecință, ancheta nu s-a bucurat de-o independență și de-o imparțialitate în examinare.

Constatările Curții

Utilizarea forței fizice cu consecințe letale într-un format pur punitiv, inclusiv cu intenția stingerii unei conduite abătute din partea membrilor lumii criminale, nu poate fi justificată prin intermediul alin. (2) art. 2 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Exponenții puterii trebuiau să dețină deplina încredere că numai în aplicarea forței rezidă puterea impunerii ordinii.

Autoritățile erau în cunoștință de cauză despre tentațiile deținuților, dinaintea inițierii propriu-zise – în ciuda acestui fapt, ofițerii echipei anti-revolte nu au primit instrucțiuni și ordini specifice de la superiori cu privire la modalitatea stingerii conflictului într-o manieră cât mai puțin aducătoare de urmări nefaste.

Nu au fost luate în calcul utilizarea unor ustensile alternative stăvilirii incidentului, cum ar fi: gaze lacrimogene, tunuri de apă.

Mai mult decât atât, organizațiile non-guvernamentale Amnesty International și Human Rights Watch au concretizat: împușcăturile în direcția deținuților proveniseră nu doar de la echipa care realiza operațiunea anti-revoltă din interiorul clădirii, ci și din extern, de pe acoperișurile clădirilor vecine – aspect care consolidează faptul că procesul a avut o caracteristică excesivă, abuzivă, lipsită de proporționalitate.

2. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 23.03.2020 – Cauza Marius Alexandru și Marinela Ștefan contra României, 78643/11.

Incapacitatea stabilirii cauzelor dezrădăcinării unui copac (ultimul fapt conducând la producerea unui accident rutier fatal), dar și a altor varietăți ale neglijenței autorității publice, constituie o încălcare a alin. (1) art. 2 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Reclamanții au fost implicați într-un accident rutier – deplasându-se pe unul dintre traseele publice, un copac a fost dezrădăcinat, ulterior, prăbușit peste mașina acestora, cauzându-le multiple vătămări, de asemenea, 3 pasageri aflați în aceeași mașină au decedat  – în continuitate, reclamanții s-au plâns de lipsa unei investigații eficiente, capabile a-i detesta pe cei responsabili de ne-survenirea incidentului, accentuând și pasivitatea autorităților în acest exercițiu, examinarea fiind afectată și de o investigație neîncadrată într-un termen rezonabil.

Acțiunile statului

Poliția rutieră a purces la investigarea circumstanțelor în aceeași zi a accidentului, însă aceasta a fost lovită de neregularități, prin efect nu s-a stabilit cauza dezrădăcinării; nu s-au păstrat probele prevalate de la fața locului – aspect care a afectat efectivitatea cercetării, inclusiv și pentru experții antrenați ulterior.

Succesiv, nici Procuratura nu a putut atesta cauzele dezrădăcinării copacului sau dacă vreo autoritate a manifestat neglijență în referința producerii incidentului.

În interiorul cercetării, deși au fost administrate împuținate probe, s-a înaintat un demers de încetare a investigării, iar unicul potențial găsit responsabil de producerea accidentului rutier a fost șoferul.

De asemenea, și instanțele naționale au remarcat deficiențe în investigarea incidentului.

Constatările Curții

Instanțele naționale nu au reușit să fixeze anumite circumstanțe, omițând prin urmare să stabilească și rolul autorităților/funcționarilor acestora în supravegherea securității rutiere.

În lanț, nedepistând încălcarea normelor ce țin de siguranța în trafic, instanțele au concluzionat – incidentul a avut loc în circumstanțele unui caz fortuit.

S-a mai accentuat, examinarea a durat timp de peste 8 ani de la ziua producerii accidentului, deși cazul nu a fost unul de-o natură complicată – aspect care a făcut culpabilă conduita autorităților în neexaminarea într-un termen rezonabil a cauzelor incidentului.

În parte ce ține exercitarea mecanismelor civile de protecție în vederea reparării prejudiciului cauzat astfel, o acțiune în răspundere civilă delictuală nu ar fi avut nicio perspectivă reală de examinare înaintea pronunțării verdictului în cauza penală inițiată.

Alăturat, pe fundalul trecerii a peste 8 ani de după incident, în lipsa unei cercetări exhaustive a circumstanțelor cauzei, ar fi fost excesivă adoptarea poziției – încercarea unui nou remediu de compensarea a pierderilor suportate.

Prin efect, nu s-ar putea considera că instanțele naționale au depus efortul necesar în vederea stabilirii rolului/responsabilității autorităților publice în raport cu accidentul rutier produs.

Nu este exclus – în anumite circumstanțe, acțiunile, omisiunile autorităților în contextul politicilor de asigurare a securității în mediul public, pot atrage răspunderea statului contractant Convenției pentru încălcarea art. 2 al acesteia.

A se lua în considerație, când statul contractant Convenției adoptă un set de acte normative menite a proteja individul în ambianța publică – Curtea nu va putea accepta – eroarea de judecată, coordonarea neglijentă dintre profesionaliști, indiferent sferei din care aparțin, public, privat – ca fiind suficiente a face un stat răspunzător pentru neonorarea obligației pozitive prevăzute la art. 2 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Reclamanții nu s-au plâns în fața Curții în privința lipsei cadrului legal care i-ar proteja în trafic, ori de sistematice deficiențe în privința siguranței pe aceste căi de acces, aceștia au pus în discuție doar omisiunea autorităților în asigurarea măsurilor de protecție, de prevenire a unor posibile accidente.

Apreciat, autoritățile naționale au fixat măsuri adaptate protecției persoanei în exploatarea drumurilor publice.

În momentul producerii accidentului, legislația națională era dotată cu reglementări suficiente evitării incidentului, în mod special, în partea întreținerii și monitorizării arborilor plantați în preajma drumurilor publice. Prin intermediul limitelor legale au fost instituite inspecții și persoane responsabile de gestionarea acestui segment.

În continuitate, în urma instituirii unor instrumente capabile a menține în siguranță persoana în mediul public, orice omisiune a organelor competente în a le da viață, urmează a fi examinată de instanță, în deosebi, în circumstanțele ivirii unor consecințe grave – vătămări, deces.

Astfel, fiind pusă în fața exercițiului de a stabili dacă instrumentele au fost capabile a desluși circumstanțele și cauzele accidentului, Curtea nu a dezvăluit în această parte, o desconsiderare a obligației pozitive de a proteja dreptul la viață.

Art. 3 – Interzicerea torturii

1. Cauza Hafeez contra Marii Britanii, 14198/20.

Riscul detențiunii pe viață în lipsa unor perspective de liberare condiționată înainte de termen, în prezența unor condiții neadecvate standardelor detențiunii, fapt cauzat de răspândirea virusului SARS-CoV-2, în contextul extrădării unei persoane bătrâne cu probleme de sănătate în Statele Unite al Americii – comunicat.

În fapt

Reclamant – persoană în vârstă de 60 de ani, cu o stare a sănătății precară, care include suferință de diabet, de astm, a cărui extrădare în anul 2019 a fost solicitată de către autoritățile Statelor Unite ale Americii, fapt argumentat prin suspiciunea că acesta ar fi fost implicat în acțiuni de trafic a drogurilor.

În urma contestării hotărârii de extrădare de către reclamant, în luna ianuarie a anului 2020 – acțiunea a fost respinsă.

Constatările Curții

Curtea a apreciat că nu ar putea exista riscul încălcării art. 3 al Convenției, întrucât reclamantul probabil condamnării la detențiune pe viață, deține 2 căi care i-ar putea reduce din pedeapsă: liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave; grațierea.

Luând în considerație riscul pe care reclamantul l-ar putea suporta în timpul detențiunii, Curtea a statuat: starea de sănătate nu este una neordinară unei persoane de vârsta sa, respectiv, evoluția acesteia poate fi monitorizată și ținută sub control.

2. Cauza T.K. și S.R. contra Federației Ruse – 28492/15 și 49975/15.

Riscul pentru etnicii uzbeci din Kîrgîzstan și garanțiile oferite de autoritățile Kîrgîzstanului în contextul unei extrădări – caz sesizat la Marea Cameră.

În fapt

Reclamanții, cetățeni ai Kîrgîzstanului au contestat hotărârea de extrădare în țara anterior menționată, susținându-și poziția prin: fiind minorități etnice uzbece, pot fi supuși unui tratament discriminatoriu printr-un astfel de transfer.

Constatările Curții

În data de 19.11.2019, Curtea a hotărât prin 5 voturi pro și 2 contra – extrădarea în Kîrgîzstan nu ar constitui o încălcare a art. 3 al Convenției.

Concluzie asamblată pe un studiu comparativ – în urma conflictelor inter-etnice desfășurate în anul 2010 – Curtea aprecia că o extrădare într-un asemenea context, a uzbecilor în Kîrgîzstan, ar constitui o încălcare a art. 3 al Convenției – în prezent, sub responsabilitatea evaluării a unor indici diferiți, studiind situația per ansamblu a modului respectării drepturilor omului în Kîrgîzstan, a circumstanțelor individuale ale reclamanților, dar și a garanțiilor oferite de autoritățile statului solicitant extrădării. Sub temeinicia exercițiului de monitorizare a stării lucrurilor în acest stat – prin desfășurarea unor vizite în centrele de deținere a persoanelor extrădate de către personalul diplomatic rus.

În data de 15.04.2020, cazul a fost sesizat la Marea Cameră la cererea reclamanților.

Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță

1. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 03.03.2020 – Baş contra Turciei, 66448/17.

Reținerea preventivă a unui judecător pe baza extinderii conceptului de delict flagrant, constituie o încălcare a alin. (1) art. 5 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Detenția bazată pe suspiciunea apartenenței la organizație criminală, în lipsa probării faptului, constituie o încălcare a lit. c) alin. (1) art. 5 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Deținutul nu a fost adus în fața instanței pentru a fi audiat pe întreaga durată a investigației, care a durat aproximativ un an și două luni, constituie o încălcare a alin. (4) art. 5 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 15 – Derogare în caz de stare de urgență

Detenția bazată pe suspiciunea apartenenței la o organizație criminală, în lipsa probării faptului, nu este ,,strict necesară”.

În fapt

Reclamant – judecător bănuit a fi membru al organizației teroriste armate (FETÖ/PDY), care ar fi coparticipat la o tentativă armată din 15.07.2016, a fost plasat în arest preventiv în data de 20.07.2016 și acuzat în data de 09.06.2017.

De asemenea, dreptul de a fi adus în fața instanței, care a și decis asupra detenției sale, a fost realizat în data de 19.09.2017.

Identificat vinovat, în data de 19.03.2018 este condamnat.

Constatările Curții

În referința legalității deținerii preventive:

În prezentul caz, Curtea a concluzionat într-o manieră egală cazului Alparslan Altan împotriva Turciei.

Principiul securității juridice ar putea fi compromis dacă instanțele naționale ar introduce excepții în activitatea practică ce pot conduce la contractarea dispoziției legale. În acest context, Codul de procedură penală al Turciei a reglementat chintesența delictului flagrant, legat de descoperirea unei infracțiuni în timpul săvârșirii acesteia sau imediat de după comitere. În pofida celor menționate, Curtea de Casație a oferit o interpretate extinsă – suspiciunea apartenenței la o organizație criminală ar putea fi suficientă pentru încadrarea în delict flagrant, fără de a fi necesară stabilirea vreunui element faptic actual sau în curs.

Interpretarea extensivă a ,,delictului flagrant” duce la negarea garanțiilor procedurale oferite membrilor sistemului judiciar, instituite în vederea protejării acestora de interferențe externe.

Impactul art. 15 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților fundamentale

Interpretarea extensivă a conceptului de delict flagrant – aspect care nu a putut fi justificat de existența unor circumstanțe speciale, luând în considerație faptul că reclamantul a fost plasat și în arest preventiv într-o manieră care a eludat procedură prevăzută legal – nu se poate încadra în exigențele reclamate de-o situație specifică.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (1) art. 5 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În referința lipsei unei bănuieli rezonabilă că reclamantul ar fi comis infracțiunea în momentul dispunerii reținerii:

Instanța națională și-a întemeiat suspiciunea rezonabilă la participarea în comiterea infracțiunii având ca bază decizia luată de Consiliul Judecătorilor și Procurorilor; cererea Ministerului de a iniția o investigație înaintată a doua zi de după tentativa loviturii de stat.

De asemenea, Consiliul Judecătorilor și Procurorilor a suspendat din funcție 2 735 de judecători și de procurori, inclusiv pe reclamant, considerându-i a fi membri ai unei organizației teroriste.

Cu toate acestea, decizia nu includea informații, date ale reclamantului.

Prin urmare, nici generalele trimiteri la legislație și nici precarele probe nu au constituit temeiuri suficiente pentru a-l considera pe reclamant implicat în săvârșirea infracțiunii.

Cu atât mai mult, instrucțiunile Procuraturii nu s-au bazat pe date și informații capabile a deduce elemente infracționale.

Deși autoritățile mizau înspre identificarea reclamantului ca membru al organizației criminale – această pornire nu a fost suficientă pentru ca un observator obiectiv să-l poată identifica pe reclamant – vinovat de acțiunile incriminate.

Dovezile aduse în fața Curții nu au fost îndestulat justificatoare în privința unei suspiciuni rezonabile la săvârșirea unei infracțiuni, succesiv la plasarea persoanei în detenție.

Alăturat, Guvernul nu a mai furnizat alte informații care ar conduce înspre necesitatea aplicării măsurii restrictive.

Impactul art. 15 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale

Curtea a luat în calcul dificultățile cu care se confrunta Turcia din urma tentativei loviturii de stat în procesul interpretării art. 5 din Convenție pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale – cu toate acestea, lupta împotriva criminalității teroriste nu ar putea justifica extinderea noțiunii de ,,rezonabilitate”, nu ar putea limita garanțiile oferite de procedura penală.

Astfel, caracterul suspiciunii în cazul supus analizei nu a atins cota necesară rezonabilității, prin urmare, nu s-ar putea susține că situația de excepție – un minim probatoriu ar putea suplini exigențele legii.

Concluzia Curții: a fost încălcat lit. c) alin. (1) art. 5 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În continuare, s-a remarcat – deținutul nu a fost adus în fața instanței pentru a fi audiat pe întreaga durată a investigației, care a durat aproximativ un an și două luni – o asemenea conduită a autorităților nu se pliază principiului aducerii neîntârziată în fața unei autorități judiciare pentru a fi pusă în discuție necesitatea detenției persoanei.

Impactul art. 15 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Nu este exclusă că perioada dificilă din urma tentativei loviturii de stat ar fi putut justifica o derogare în temeiul art. 15 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale – de la dreptul deținuților de a fi aduși în fața unui organ judiciar, împuternicit a se expune asupra continuității detenției – însă prim starea menționată, treptat și-a scăzut din intensitate, făcând imposibilă o astfel de restrângere de drept.

S-a evidențiat – toate plângerile depuse de reclamant au fost examinate și respinse fără audiere.

Alăturat, după încheierea stării de urgență, a fost adoptată o reglementare care prevedea obligația audierii la fiecare nouăzeci de zile în cazul infracțiunilor care cad sub incidența Legii privind prevenirea terorismului, în timp ce Codul de procedură penală prevedea o audiere la fiecare treizeci de zile.

De asemenea, s-a accentuat – maniera instanțelor naționale de a examina temeiurile plasării în detenție nu a fost apropiată exigenței cerute de lege; reținerea reclamantului nu a fost individualizat analizată, în aceeași perioadă fiind reținuți în mod șablonat zeci de deținuți; s-a remarcat că obiecțiile și cererile înaintate de către reclamant în privința eliberării, nu au fost luate în considerație.

În contextul stării de urgență, statul menit în a stabiliza, în a elimina amenințările îndreptate împotriva națiunii, poate deroga de la regula standard, întrucât realizarea etajată, ar putea prezenta o piedică întru realizarea scopurilor stridente. Interpretarea art. 15 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ține de-o adaptare progresivă – cu toate aceste, într-o situație de aducere atingere a unui drept consacrat în Convenție – dreptul la libertate, având în vedere: impactul negativ al unei detenții ilegale; faptul că reclamantul nu a fost adus în fața unei autorități judiciare pentru a fi ascultat – a afectat esența alin. (4) art. 5 din Convenție – iar aceste restrângeri nu pot fi justificate prin prezența unei stări publice speciale.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (4) art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Adițional acestui caz, Curtea a respins pretenția ce viza lipsa independenței și a imparțialității a judecătorilor puși în sarcina examinării dosarului – dovezi în acest sens nu au fost aduse de către reclamant. 

Art. 6 – Dreptul la un proces echitabil

1.Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 11.02.2020 – Munteanu împotriva României, 54640/13.

Revocarea pe motive procedurale, a solicitării de redeschidere a procedurilor civile în urma hotărârii Curții Europene care constată încălcarea Convenției, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt

a) Cazul anterior al reclamantului – a contestat încetarea angajării sale. În iulie 2001, această decizie a fost anulată de Curtea de Apel, care a dispus ca acesta să fie reangajat în funcția sa, hotărâre confirmată de Înalta Curte de Casaţie și Justiție în martie 2003. Ca în final, această hotărâre să fie anulată în octombrie 2004, în urma unui recurs extraordinar depus de Procurorul General.

În martie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (S.C. Aectra Agrochemicals S.A. și Munteanu împotriva României [Comitetul], 18780/04 și 13111/05 – „judecata principală ”) a constatat că:

• casarea mai sus menționată a constituit încălcarea articolului 6 din Convenție (încălcarea principiului securității juridice);
• având în vedere aceste constatări, nu a fost necesar să se examineze dacă a existat și o problemă în temeiul articolului 6 din cauza neexecutării hotărârii Curții de Casaţie și de Justiție.

Curtea Europeană a acordat reclamantului o despăgubire pentru prejudiciul moral suportat, precum pentru daunele materiale suferite – corespunzătoare creanțelor salariale la care ar fi avut drept, dacă anularea prin recursul extraordinar nu ar fi intervenit.

În decembrie 2012, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei și-a încheiat examinarea cu privire la executarea hotărârii sus-menționate a Curții, menționând că dispozițiile legislative privind recursul extraordinar au fost abrogate și că dreptul intern le-a permis reclamanților să depună un recurs extraordinar ca urmare a unei hotărâri a Curții Europene care a constatat o încălcare a Convenției, pentru a obține restitutio in integrum.

b) Cazul prezent al solicitantului – În urma constatărilor Curții Europene, reclamantul a depus o cerere la Înalta Curte pentru redeschiderea procedurii pentru a anula hotărârea de casare. El a susținut că a fost împiedicat să-și exercite atribuțiile și să se bucure de carieră, așa cum a fost dispus în hotărârea Curții de Casație și de Justiție. În februarie 2013, această solicitare a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu toate condițiile legale pentru redeschidere au fost îndeplinite. În special, Înalta Curte a susţinut:

• faptul că însăși Curtea Europeană a decis că nu era necesar să examineze neexecutarea titlului reclamaţiei formulate de reclamant a dovedit că nu există consecințe grave ale încălcării constatate de Curte, care a persistat și nu au putut altfel fi remediat;
• hotărârea Curții de Casație și de Justiție din 2003 a dispus reîncadrarea solicitantului, fără a-i acorda totuși nicio sumă pentru pierderea salariului; drept urmare hotărârile adoptate de Curtea Europeană au constituit deja o reparație corectă și suficientă pentru prejudiciul cauzat de încălcările constatate.

În referința art. 46 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

În măsura în care se referă la nerespectarea încălcării inițiale constatate la articolul 6 din Convenție, afirmațiile reclamantului în cazul de față ar putea fi înțelese ca o plângere în legătură cu o presupusă lipsă de executare corectă a hotărârii principale a Curții. Totuși, acest lucru este în afara competenței Curții, fiind mai degrabă subiectul supravegherii executării de către Comitetul Miniștrilor în temeiul articolului 46 din Convenție.

Concluzie: cerere declarată inadmisibilă.

În referința alin. (1) art. 6 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

În măsura în care refuzul accesului la redeschidere ar putea fi interpretat ca o nouă plângere, nu se referă atât la rezultatul hotărârii din februarie 2013, cât la desfășurarea și corectitudinea procedurii în fața Înalții Curte – cronologică ulterior și distinctă de procedura internă pronunțată în Hotărârea Curții Europene din 2012 – Curtea a reiterat că alin. (1) art. 6 Convenție nu era, în principiu, aplicabil în procedurile referitoare la o cerere de redeschidere a procedurii civile în urma constatării unei încălcări de către Curte. Desigur, au existat excepții de la această regulă. Aceste excepții s-au referit în mod esențial la situația în care un remediu extraordinar a condus automat sau în circumstanțele specifice la o revizuire completă a cazului sau, în anumite instanţe, în care procedurile, deși caracterizate drept „extraordinare” sau „excepționale” în dreptul intern, au fost considerate ca fiind de natură și domeniu de aplicare similare cu procedurile ordinare de apel. Cu toate acestea, nu a fost dezvăluită o astfel de excepție de circumstanțele din cazul de față, așa cum se arată mai jos.

Dreptul român prevedea posibilitatea de a solicita redeschiderea unei hotărâri judecătorești finale, după constatarea la Curte a unei încălcări. În timp ce procedura într-un astfel de caz a fost respectarea regulilor de examinare a unei acțiuni judecătorești, subiectul lor s-a limitat în mod expres la admisibilitatea cererii de redeschidere a procedurii. Acest lucru s-a reflectat suplimentar în amploarea competențelor instanței de examinare a cererii, de revizuire în conformitate cu dispoziția relevantă a Codului de procedură civilă, care s-a limitat doar la respingerea unei astfel de cereri ca inadmisibilă sau la acceptarea acesteia și la modificarea hotărârii contestate.

Dreptul român nu a tratat procedura de revizuire ca o prelungire a procedurii civile originale, ci a limitat în mod expres scopul lor la verificarea motivelor pentru redeschiderea unui caz și la adoptarea unei decizii separate de acceptare sau de respingere a unei cereri de redeschidere. În special, Înalta Curte a considerat că cererea reclamantului de revizuire a deciziei interne nu îndeplinea toate criteriile de admisibilitate cerute de lege și a respins-o ca inadmisibilă din motive procedurale, fără a efectua o nouă examinare a cazului.

Din acest punct de vedere, situația de față a trebuit să se distingă de cazul Moreira Ferreira, nu numai din perspectiva naturii procesului – și anume civil în cazul de față și, respectiv, penal în acest din urmă, natura căruia a avut impact asupra garanțiilor oferite reclamanților în acest cont – Curtea Supremă portugheză a evaluat-o mai degrabă drept o problemă de fond, nu de procedură – și anume, însăși valabilitatea condamnării reclamantului în lumina constatării unei încălcări a dreptului la un proces echitabil – evaluare pe care Curtea a constatat-o, datorită naturii sale, pentru a constitui o „nouă problemă”.

Prin urmare, refuzul Înaltei Curți de a redeschide cazul civil a reclamantului pe baza criteriilor de admisibilitate de natură procedurală nu a fost legat de noi motive relevante care să conducă la o nouă încălcare a alin. (1) art. 6 din Convenție. Având în vedere considerentele de mai sus, refuzul Înaltei Curți în cazul de față nu a putut fi considerat ca fiind un fapt nou relevant.

2. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 31.03.2020 – Dos Santos Calado și alții împotriva Portugaliei, 55997/14.

Prezența în cadrul completului de trei judecători din cadrul Curții Constituționale care examinează o obiecție împotriva unei decizii de admisibilitate –  a judecătorului care anterior se expuse, nu constituie o încălcare a alin. (1) art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

3. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 12.03.2020 – Chernika împotriva Ucrainei, 53791/11.

Condamnarea într-un proces de rejudecare în fața unui nou judecător care s-a bazat în mod decisiv pe mărturiile martorilor absenți, cu ultimii reclamantul reușind să se confrunte numai în faza urmăririi penale, iar unul dintre aceștia a fost audiat anterior numai în judecată constituie o încălcare a lit. d) alin. (3) art. 6 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Reclamantul a fost acuzat: de furtul drogurilor, la care a avut acces în timpul exercitării funcției de ofițer de poliție; de înstrăinarea acestora lui N. Sh și V.G., I.G – ultimii au depus și declarații în contextul procesului penal pornit.

De asemenea, între N. Sh., V.G., I.G. și reclamant au fost desfășurate și confruntări.

La etapă examinării în judecată – numai N. Sh. a fost audiat.

Constatările Curții

Rolul martorilor absenți în condamnarea reclamantului – cei trei martori au fost singurii participanți direcți la activitatea ilegală la care reclamantul fusese acuzat. Celelalte probe au provocat numai suspiciunea că reclamantul ar fi putut avea acces la droguri.

Prin urmare, dovezile martorilor au fost „decisive”, în sensul că acestea deveneau ultimative soluționării cauzei.

S-a remarcat – schimbarea componenței instanței care a condamnat reclamantul, iar noul corp constituit – nu audiase niciunul dintre cei 3 martori.

De asemenea, Curtea a examinat dacă a existat un motiv întemeiat pentru absența martorilor la rejudecare – Guvernul statului pârât nu a adus dovezile suficiente demonstrării că autoritățile au arătat diligențe adecvate în eforturile asigurării prezenței martorilor. În ceea ce privește V.G. și I.S.,  în faza de rejudecare – absența acestora a fost motivată prin starea lor de sănătate, temei care nu a figurat și pentru cercetările anterioare.

Curtea a mai remarcat interdependența declarațiilor martorilor – aspect care a impus autorităților sarcina de a asigura prezența martorilor, de a percepe în ansamblu configurația acestora, de a menține legalitatea procedurilor judiciare.

Curtea a evidențiat că au existat 3 potențiale alternative de contrabalansare a procedurii:

1. oportunitatea de care s-a bucurat reclamantul în cadrul examinării – de a-și oferi propria versiune a evenimentelor în cauză și de a pune la îndoială credibilitatea martorilor absenți, însă aceasta nu a fost într-o măsură suficientă pentru o deplină suplinire;
2. disponibilitatea altor probe, deși acestea ar fi fost lipsite de întregire în absența declarațiilor martorilor;
3. faptul că reclamantul a participat la confruntări cu toți cei trei martori în acțiunile de urmărire penală, iar N. Sh., unul dintre martori, a fost prezent în una din ședințele de judecată.

În continuare, reclamantul s-a plâns pe indisponibilitatea accesului la materialele cauzei – în vederea construirii apărării – acest considerent poate afecta corectitudinea procedurii, dar nu a putut fi în sine de-o natură decisivă, luându-se în considerație că pretenția se întemeia în circumstanțele primei investigări.

În aceeași dimensiune, instanța care l-a condamnat pe reclamant, nu a audiat niciunul dintre cei 3 martori; nu a deținut vreo înregistrare video a declarațiilor, deși dreptul intern permite utilizarea unui astfel de instrument. Prin efect – restrângerea dreptului la apărare – prin neinformarea în privința materialelor cauzei; incapacitatea aducerii martorilor în fața unei autorități judiciare pentru depunerea declarațiilor – au afectat hotărârea.

Prin urmare – Guvernul statului pârât nu a reușit să demonstreze că au fost instituite toate garanțiile unui proces echitabil, în mod exceptat  transcrierile chestionarelor martorilor în timpul anchetei prealabile și a declarațiilor lui N. Sh – în ședință; Guvernul statului pârât nu a reușit să demonstreze că aceste garanții au fost suficiente menținerii unui proces echitabil și prin efect – combinația de circumstanțe a prejudiciat corectitudinea generală a procedurii penale împotriva reclamantului.

Art. 8 – Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1. Rezumatul Hotărârii Curții Europene pentru Drepturile Omului din 03.03.2020 – Convertito și alții împotriva României, 30547/14.

Anularea gradelor de stat în stomatologie pentru omisiuni administrative în timpul procedurii de înregistrate, constituie o încălcare a art. 8 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

În fapt

În 2003 și 2004, reclamanții – cinci cetățeni italieni, și-au început studiile după ce au fost acceptați la cursurile de stomatologie universitare.

Deciziile de înscriere,  erau într-o tranziție – „în așteptare”,  până la primirea scrisorilor de aprobare din partea Ministerului Educației.

La sfârșitul anului 2008 sau la începutul anului 2009, reclamanții au susținut teste în limba română.

În 2009, în urma unei convorbiri dintre Președintele Universității și reprezentanții Ministerului Educației, s-a atestat: primul solicitant nu a primit încă o scrisoare de acceptare, iar scrisorile emise celorlalți studenți nu se refereau la anul universitar de înscriere, ci la următorul. În pofida acestui fapt, Senatul Universității a decis să adoptat propunerea Decanului de a permite celor cinci candidați să se prezinte la examenele finale.

După șase ani de studiu, solicitanții au susținut examenele finale; au primit diplome corespunzătoare; au inițiat procedura de echivalare a gradelor obținute în țara de origine – ulterior, în anul 2011, în urma unui control administrativ, au fost constatate defecțiuni – eliberarea tardivă a scrisorilor de acceptare, element care a condus spre anularea gradelor obținute de către Senatul Universității la cererea Ministerului de resort.

Constatările Curții

Anularea calificării reclamanților nu a condus numai înspre atingerea construcției vieții profesionale, dar și asupra dreptului la respectarea vieții private.

Deciziile de înscriere a studenților au fost emise și semnate de către Decanul Facultății de Medicină și de Farmacie, înainte de obținerea scrisorilor de acceptare și a certificatelor de competență lingvistică. Pe baza acestor decizii, reclamanții au fost autorizați să finalizeze un curs complet de șase ani în stomatologie și să se prezinte la examenele finale.

Reclamanții nu ar fi inițiat acest parcurs, dacă Universitatea ar fi refuzat încă de la început înscrierea lor administrativă.

Astfel, sub temelia acestora, Senatul Universității a confirmat legalitatea situației administrative a reclamanților, le-a încuviințat participarea la evaluarea finală.

De neexplicat rămâne raportul dintre administrația Universității și Ministerul Educației – în materia emiterii tardive a scrisorilor de acceptare, ori, din raționamentul unei asemenea neînțelegeri, în niciun mod nu s-ar admite îngreunarea situației reclamanților.

Curtea a concluzionat – conduita autorităților nu era una proporțională scopului urmărit, afectând în mod succesiv, situația profesională a reclamanților, care de altfel, nu erau certificați negativ în materia stomatologiei. Măsurile luate nu erau stridente și nici așteptate de o societate democratică.

2. Rezumatul Hotărârii Curții Europene pentru Drepturile Omului din 14.04.2020 – Petrovic împotriva Serbiei, 7522910.

Insuficiența garanțiilor dispuse de dreptul intern care ar reglementa preluarea probelor ADN-ului – prin intermediul tampoanelor bucale în contextul cercetării penale, constituie o încălcare a art. 8 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

În fapt

În contextul unei anchete penale, au fost prelevate probe din saliva solicitantului în vederea realizării unei analize ADN.

Constatările Curții

În spiritul art. 8 al Convenției, o asemenea prelevare reprezintă o ingerință adusă dreptului la viață privată.

Aspectul privind exprimarea consimțământului de a i se prevala proba nu are însemnătate în acest caz, întrucât a fost manifestat sub presiunea amenințărilor din partea polițiștilor, care au sugerat că un asemenea element va fi administrat, fie prin proba salivei, fie prin proba sângelui, inclusiv cu apelarea la instrumentul forțat.

Astfel, ingerința nu a fost „în conformitate cu legea” – dispozițiile legale interne ar fi trebuit să fie previzibile cu privire la efectele lor asupra reclamantului.

În mod special, actul prin care s-a autorizat ca organele poliției să prevaleze proba, nu a făcut referire la nicio reglementare specifică, mai mult, un asemenea instrument nu a fost prevăzut nici măcar în legislația procesual penală a statului pârât.

De asemenea, când s-a prevalat proba, autoritatea a omis înregistrarea acțiunii în modul corespunzător legislației interne.

S-a remarcat – legislația internă nu a inclus mai multe garanții prevăzute, de exemplu, în Codul de procedură penală împrospătat, adoptat în 2011.

Astfel, noua reglementare specifică: 1. prelevarea de probe ADN se face cu ajutorul unui tampon bucal; 2. procedura se efectuează numai de către un expert; 3. a fost limitat cercul de persoane pasibile de a li se prevala o astfel de probă în lipsa unui consimțământ liber exprimat.

În ceea ce privește ultimul punct, în conformitate cu dispozițiile în vigoare la momentul respectiv, o probă de sânge ar putea fi prelevată sau oricare „altă procedură” ar putea fi întreprinsă numai dacă au fost stridente stabilirii unor fapte în contextul unei investigări penale.

Astfel, noul Cod de procedură penală a indicat că o asemenea prelevare de probe poate fi efectuată numai în raport cu un bănuit, în vederea eliminării oricărei suspiciuni de participare la acțiunea ilegală, de la victimă sau de la oricare altă persoană aflată pe câmpul infracțional.

A se remarca – adoptând prevederi explicite, statul respondent a recunoscut implicit necesitatea unei reglementări mai stricte în materia administrării probelor.

3. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 11.02.2020 – Platini împotriva Elveției, 526/18.

Decizia arbitrală care a rezultat suspendarea disciplinară dintr-o profesie sportivă, cu respectarea tuturor rigorilor – cerere declarată inadmisibilă.

În fapt

Reclamant – fost jucător profesionist de fotbal, căpitan și antrenor al echipei naționale de fotbal a Franței, fost consilier al lui X.Y., președinte al FIFA, președinte al UEFA, căruia în anul 2011, X.Y. i-a aprobat un supliment salarial, convenit în mod verbal. Ulterior, gestul a fost încuviințat și de Comitetul financiar al FIFA.

În anul 2015, în urma inițierii unui proces penal, avându-l ca subiect pe X.Y., în legătură cu eliberarea plății, concomitent, reclamantului i s-au inițiat proceduri de cercetare disciplinară, având ca temei, încălcarea de către ultimul a Codului etic FIFA, în finalitatea căreia, reclamantului i-a fost aplicată o amendă (80. 000 CHF), i s-a suspendat activitatea profesională în domeniul fotbalului pentru un termen de șase ani.

În continuitate, Curtea de Arbitraj pentru Sport a dispus reducerea perioadei de suspendare de la 6 ani la 4 ani; a redus amenda de la 80 000 CHF la 60 000 CHF.

În următoarea treaptă, Curtea Federală Elvețiană având competență în a soluționa litigiul, a respins recursul declarat de către reclamant.

Constatările Curții

Sancțiunea aplicată reclamantului a fost impusă de FIFA, menținută de Curtea de Arbitraj pentru Sport, iar din urma contestării la Curtea Federală Elvețiană, hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat în ordinea juridică elvețiană.

În consecință, actele și omisiunile atacate au fost capabile să angajeze responsabilitatea statului pârât în temeiul Convenției, iar Curtea avea competența examinării cererii depuse de către reclamant.

Prin urmare, Curtea a constatat că pragul de severitate necesar pentru a angaja răspunderea în temeiul art. 8 din Convenție sub aspectul atingerii vieții sale private a fost atins:

• interdicția de activa în domeniul fotbalului – unica sursă de întreținere;
• interferență care duce atingere și relațiilor sociale;
• măsură care atentează și asupra reputației reclamantului.

În partea ce ține de existența unor rigori care ar proteja viața privată a reclamantului – sancțiunea a fost stabilită de o asociație privată, astfel, reclamantul nu se poate plânge de-o măsură contrară Convenției săvârșită de către autoritățile statului, însă în același timp aceasta urma a fi examinată în limitele obligației pozitive ale statului (protecție a individului) și în limitele marjei de apreciere.

De asemenea, Curtea a ținut cont de specificul situației reclamantului, prin faptul că a funcționat în entități private, prin urmare, acestea nu sunt direct legate de Convenție.

În continuare s-au examinat pozițiile:

Curții de Arbitraj pentru Sport, care a răspuns la pretențiile reclamantului într-o manieră exhaustivă și cuprinzătoare; a constatat, în special, că o perioadă de patru ani era rezonabilă, având în vedere obiectivul urmărit: impunerea unei sancțiuni suficient de dure pentru încălcarea Codului deontologice; a fost apreciată poziția de vârf în cadrul organismul de fotbal; dar și lipsa unor remușcări în privința celor întâmplate.

Curții Federale Elvețiene, care a confirmat hotărârea Curții de Arbitraj pentru Sport ca fiind una bazată pe raționamente plauzibile și convingătoare, care la rândul său, admitea – durata suspendării nu părea în mod evident excesivă, având în vedere criteriile stabilite de tribunalul arbitral, care a ținut cont de toți factorii incriminatori și exonerați ai circumstanțelor.

Întru final, Curtea a statuat – reclamantului i s-au acordat garanții instituționale și procedurale adecvate, atât de organismele private, cât și în faza exprimării dreptului la recurs în fața Curții Federale Elvețiene, iar sancțiunea aplicată nu a purtat un caracter arbitrar, nerezonabil, a fost pe măsura restabilirii reputației organismului de fotbal – în consecință statul pârât nu a eșuat în realizarea obligațiilor sale pozitive.

4. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 11.02.2020 în cauza Hudorovič si altii impotriva Sloveniei, 24816/14, 25140/14. 

Alegația în privința măsurilor insuficiente de acces la apă potabilă și la canalizație în comunitatea romilor, nu constituie o încălcare a art. 8 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Reclamanții sunt membrii comunității de romi, care locuiesc în așezări ilegale, respectiv în spații lipsite de servicii publice, aceștia se plâng pe faptul că nu beneficiază de acces la apă potabilă.

Constatările Curții

Deși dreptul la apă potabilă nu este unul în imediată apropriere de art. 8 al Convenției, Curtea a luat în considerație faptul că acest drept este unul vital individului, iar lipsirea îndelungată a persoanei de un asemenea serviciu cu siguranță ar conduce spre consecințe nefavorabile asupra sănătății și demnității umane.

Succesiv, Curtea nu a putut exclude că o pretenție convingătoare ar putea antrena răspunderea statului pârât.

În mod special, Curtea a remarcat – onorarea obligației pozitive a statului în oferirea accesului la utilități publice urmează a fi atentă cu grupurile dezavantajate social. Accentuându-se și aspectul – o parte considerabilă a populației rome din Slovenia, care locuia în așezări construite ilegal, adesea eliminate din zonele dens populate, care de altfel, dețineau un sistem public de distribuție a apei, s-au confruntat cu obstacole mai mari decât majoritatea în accesarea utilităților de bază pentru trai.

Astfel, nivelul de realizare a accesului la apă e dependent de o evaluare specifică a nevoilor și a priorităților țării, în vederea cărora vor fi furnizate fonduri apte de a le face față.

În opinia Curții – statele trebuie să fie precaute în acest exercițiu, astfel încât să le asigure tuturor acces adecvat la apă.

De asemenea, s-a atestat că în Slovenia planificarea realizării serviciului public a fost cuprinzător reglementată; statul sau autoritățile locale și-au asumat responsabilitatea pentru furnizarea acelui serviciu, cu elementul lanț – instalarea conexiunilor individuale la casă; s-au dispus și soluții alternative – sisteme de captare a apei de ploaie.

Curtea a apreciat și măsurile luate de autoritățile naționale în vederea îmbunătățirii condițiilor de trai a comunității de romi – aceștia au adoptat și au sprijinit financiar un program cuprinzător – strategii, programe, proiecte specifice axate pe legalizarea așezărilor de romi construite ilegal și pe furnizarea serviciilor publice de bază. În mod alăturat, autoritățile municipale au întreprins acțiuni concrete pentru a oferi reclamanților posibilitatea de acces la apă potabilă.

Prin efect, Curtea consideră că reclamanților prin sistemul beneficiilor sociale, li s-a oferit un nivel stabil de trai, în plus, aceștia nu au afirmat că investițiile proprii în aprovizionarea cu apă constituie o povară financiară disproporționată. Nici nu au solicitat vreo asistență financiară sau de altă natură în acest scop. În opinia Curții, reclamanții au fost ei înșiși responsabili pentru a lua măsuri pentru a-și asigura alimentarea cu apă.

S-a mai evidențiat – reclamanții nu au reușit să demonstreze omisiunea autorităților publice, nu au furnizat informații care ar demonstra că sunt într-o poziție de inferioritate față de alți membri ai societății, s-a făcut trimitere și la faptul că o proporție nesemnificativă din sloveni (populația care trăiește în zone îndepărtate) nu a avut acces la sistemul public de alimentare cu apă și a trebuit să se bazează pe mijloace alternative de alimentare cu apă.

Deși nu este o soluție ideală sau permanentă, măsurile pozitive realizate de autorități au demonstrat recunoaștere dezavantajelor suferite de reclamanți – care a implicat și-o poziție activă în soluționarea nevoilor ale acestora.

În acest sens, reclamanților nu li s-a împiedicat dreptul la soluția alternativă.

În continuitate s-a evidențiat – o parte considerabilă a populației din Slovenia nu a beneficiat încă de un sistem public de canalizare, astfel, în lipsa unor dovezi convingătoare din partea reclamanților, nu s-ar putea consideră că suntem în prezența unei distribuiri de servicii selective.

Reclamanții s-au mai plâns și de problemele de sănătate de care suferă din cauza lipsei serviciului anterior menționat, Curtea a accentuat că asemenea plângeri nu au fost însoțite de materiale care le-ar demonstra veridicitatea.

Curtea a constatat că măsurile adoptate de stat pentru a asigura reclamanților accesul la apă potabilă și la sistemele de canalizare au satisfăcut cerințele art. 8 din Convenție.

Art. 9 – Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale din 10.03.2020 – Dyagilev împotriva Federației Ruse, 49972/16.

Respingerea cererii de înlocuire a serviciului militar obligatoriu cu serviciul civil (de alternativă) pentru lipsa de conținut a obiecției de conștiință, nu constituie o încălcare a art. 9 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Dreptul solicitării substituirii serviciului militar obligatoriu cu serviciul civil (de alternativă) este expres reglementat de Constituția Federației Ruse. Cu toate acestea, posibilitate de înlocuire este verificată și de comisiile de recrutare, constituie după modelul consacrat în Legea privind serviciul civil.

Fiind chemat pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, reclamantul a depus solicitarea de modificarea a acestuia, cu unul de tip alternativ, fiind și adept al pacifismului, participând în acest context, la multe activități care-i individualizau opțiunea – comisia de recrutare a respins o asemenea cerință – documentele prezentate, Curriculum Vitae și Scrisoarea de recomandare de la locul de muncă – nefiind suficient de convingătoare pentru un astfel de transfer.

Constatările Curții

Obligația pozitivă a autorităților de a institui garanții solicitantului de serviciu civil (de alternativă) – Statul pârât a respectat această exigență prin: constituirea comisiilor militare, reglementarea activității acestora, care la rândul său, în prezența celui care solicită transferul, examinează cererea, admite probe care demonstrează obiecția de conștiință. Alăturat, comisia este capabilă să colecteze din oficiu orice informație pe care o consideră necesară cercetării cazului.

S-a accentuat –  comisiile de recrutare militară rusească, în marea parte, sunt formate din oficiali guvernamentali, nu cuprind, de exemplu, experți ai societății civile.  În timp ce Legea serviciului militar reglementează ca fiind posibili a fi membri și reprezentanții altor structuri sociale.

S-a luat în calcul și următorul aspect – conform Legii privind serviciul civil, o comisie poate emite decizii dacă nu mai puțin de două treimi din cei șapte membri sunt prezenți, inclusiv în cazurile în care majoritatea membrilor este compusă din oficialități militare. Prin urmare, în practică, componența unei comisii de recrutare poate varia de la o regiune la alta, de la o sesiune la alta – împrejurimi care nu se pot bucura de încredere.

În cele ce urmează se va analiza dacă cerința imparțialității în contextul comisiilor de recrutare a fost îndeplinită – element obiectat de către reclamant.

În primul rând, furnizarea de sprijin administrativ obișnuit (participarea la ședințele unor astfel de comisii) nu ar putea crea suspiciuni de afectare a deciziei, nimic nu sugerează că un membru individual ar putea fi compromis prin obținere de plăți sau de stimulente din partea autorității militare sau prin supunerea unor presiuni din partea Ministerului Apărării.

În al doilea rând, în lipsa vreunei probe credibile, afirmația reclamantului potrivit căreia membrii recrutării nu aveau adevărate puteri de vot și că toate deciziile au fost luate, de facto, de către șefi din comisariatele militare este una de natură speculativă.

În continuitate, s-a evidențiat că hotărârile unui asemenea organism pot fi contestate în instanță, care la rândul său poate verifica legalitatea acesteia.

Cazul a insistat și asupra consultării unor informații statistice privind situația per ansamblu – încuviințarea unei cereri de natura celei solicitate de către reclamant. În conformitatea studiilor realizate de organizațiile non-guvernamentale – 50% dintre acestea au fost aprobate; același studiu realizat de autoritățile publice indică o politică de acceptare ce ar ajunge la 98%.

Curtea a remarcat discrepanța dintre aceste raporturi, însă nu era în măsură să deteste cauza. Cu toate acestea, toate cele trei abordările au confirmat absența instituțională de părtinire împotriva persoanelor care doresc o astfel de înlocuire.

Prin urmare, mecanismul existent în Federația Rusă instituit pentru examinarea cererilor de înlocuire a serviciului militar obligatoriu cu unul de tip alternativ cuprinde suficiente garanții procedurale pentru o procedură echitabilă.  În plus, orice defecte procedurale care apar la nivelul comisiei ar putea fi ulterior remediate în timpul procedurilor judiciare.

2. Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 11.02.2020 – Grimark împotriva Suediei, 43726/17.

Solicitarea de a fi angajat în câmpul muncii ca moașă – respinsă, din urma poziției  reclamantului – nu admitea să participe la procese de avort din considerentele opțiunii sale religioase, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt

Reclamantul – asistent medical care a primit permisiunea de a se instrui ca moașă în unul dintre centrele medicale, la finalul exercițiului, a obținut certificatul de confirmare a competențelor.

De asemenea, acesta a încercat să se angajeze în câmpul muncii, intenție întâmpinată de refuz, din considerentul că reclamantul avertiza că nu ar accepta să participe într-o operațiune de avort, gest motivat religios.

Reclamantul, pe plan național, a depus și acțiuni în justiție – soldate cu eșec.

Constatările Curții

Cerința ca toate moașele să fie capabile să îndeplinească toate atribuțiile inerente profesiei nu a fost disproporționată sau nejustificată – astfel încât, angajatorul a avut deplinul drept de a le solicita viitorilor salariați să îndeplinească toate atribuțiile inerente activității.

În cazul de față, reclamantul conștient și-a ales meseria, a aplicat în vederea ocupării unui post de muncă, fiind informat că un asemenea serviciu implică și participarea la operațiuni de avort.

Mai mult, refuzul la angajare nu a însemnat că aceasta nu poate activa în calitate de asistent medical la un alt spital.

Ca succesivitate a contestării refuzului, instanțele naționale în mod echilibrat au examinat conflictul, emițând hotărâri bazate pe concluzii obiective, atente concursului de interese.

Art. 10 – Libertatea de exprimare

1. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 26.03.2020 – Pendov împotriva Bulgariei, 44229/11.

Limitarea funcționalității unui site cultural din cauza reținerii server-ului unui computer în contextul unei investigații penale pornite împotriva unui terț, constituie o încălcare a art. 10 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Serverul computerului reclamantului a fost confiscat timp de aproximativ șapte luni și jumătate, în contextul unui proces penal împotriva unor terți. Ulterior, s-a stabilit că serverul găzduia, parțial, un site web suspectat de încălcarea dreptului de autor. Păstrarea serverului și a informațiilor conținute în acesta –  au dus și la limitări de funcționalitate pentru o perioadă semnificativă de timp a site-ul administrat de către reclamant.

Constatările Curții

În referința art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție

Aspectele: serverul reclamantului nu a fost niciodată examinat în scopul urmăririi penale, neîndreptate împotriva acestuia, ci împotriva terților; stagnarea activității profesionale a reclamantului – au însumat o măsură disproporționată.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 1 din Protocolului nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În referința art. 10 din Convenție – deținerea site-ului și publicarea unui anumit conținut, presupune o liberă exprimare. Păstrarea serverului reclamantului, a informațiilor conținute pe aceasta de către organele de urmărire penală, care au dus la indisponibilitatea activării site-ului – au reprezentat o ingerință adusă dreptului la libera exprimare, inclusiv în cazul recuperării acestora, întrucât reclamantul nu era obligat să dețină o copie a informațiilor.

Deși ingerința a avut o bază legală, păstrarea serverului reclamantului în procesul investigației a fost una inutilă – autoritățile de urmărire penală au rămas inactive o perioadă îndelungată și nu a făcut niciun efort pentru a remedia situația – inclusiv, în urma atenționării din partea reclamantului, care a afirmat că o asemenea pauză de activitate, aduce și pierderi financiare.

Suspiciunea că reclamantul ar fi încălcat dreptul de autor nu a fost însoțită de dovezi privitoare, de sancționări.

3. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2020 – ATV ZRT împotriva Ungariei, 61178/14.

Unui post de televiziune i s-a interzis să caracterizeze un partid politic ca fiind de ,,extremă dreaptă”, în baza interdicției unui prezentator de știri de a-și exprima ,,opinia”, constituie o încălcare a art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Secțiunea a 12-a din Legea privind mass-media interzice comunicarea oricărei „opinii” de către un prezentator de știri. Compania reclamantă deținea un post de televiziune care a încălcat Legea anterior menționată, caracterizând un partid politic aparținător „extremei de dreapta”. Prin urmare, postului de televiziune i-a fost interzisă repetarea unei asemenea afirmații.

Compania reclamantă, la rândul său, a depus contestări, argumentând că termenul „de extremă dreaptă” era utilizat pe scară largă în raport cu acel partid, reflectându-i și poziția; avea o bază științifică.

Constatările Curții

S-a impus a se stabili: compania solicitantă știa sau ar fi trebuit să știe dacă expresia respectivă ar reprezenta o „opinie”; abordarea instanțelor naționale – în privința interdicției termenului de ,,extremă dreapta” într-un program de știri – este necesară în contextul unei societăți democratice.

Noțiunea de ,,opinie”, explicită în Secțiunea a 12-a din Legea privind mass-media, avea un conținut mult prea larg, astfel încât, instanțelor naționale le revenea sarcina de a depista dacă formularea în cauza prezenta o raportare imparțială, având precauția a nu aduce atingere printr-o eventuală sancționare, dreptului la libera exprimare.

În lipsa unei practici de interpretare – atribuirea sintagmei ,,extremă de dreapta”-  învelișul de opinie – în mod rezonabil fusese așteptat.

A se remarca – instanțelor naționale le revenea sarcina de a aplica echilibrat legea.

În mod alăturat, Curtea Constituțională se referise la dreptul publicului la informații nepărtinitoare – prin utilizarea unor adjective se poate afecta opinia publică – în circumstanțele cazului, o asemenea abordare, fără a fi demonstrată, nu poate atenta la structura echilibrată a mesajului de interes public.

Curtea a remarcat, atribuirea termenilor descriptivi, partidul verde, partidul conservator și nu numai – nu constituie o exprimare de opinie părtinitoare, ci un indicator al obiectivelor, al viziunilor politice.

Reclamantul s-a bazat, de asemenea, pe circumstanțele de fapt ale cauzei – termenul în litigiu a fost exprimat în legătură cu o demonstrație declanșată de un comentariu antisemit de către un membru al partidului.

În aceste condiții, Curtea a constatat că asemenea elemente au fost relevante pentru susținerea faptului – termenul „extremă de dreapta” nu a vizat o evaluare a comportamentului cuiva, dar poziția unui partid în cadrul spectrul politic în general și în Parlament în particular.

Inclusiv pe fundalul menționat, instanțele naționale la luarea hotărârii nu au analizat împrejurimile care au dus la formarea afirmației. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut – opiniei nu-i este impusă baza factuală.

Având în vedere abordările divergente ale instanțelor naționale în materia distingerii faptelor de opinii, reglementările legii speciale, dar și circumstanțele cauzei – reclamantul nu ar fi putut prevedea că sintagma ,,extremă de dreapta” poate fi calificată ca opinie.

Prin urmare, restricția aplicată reclamantului fusese disproporționată, prezintă o atentare la libertatea exprimării.

4. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 26.03.2020 – Centre for Democracy and the Rule of Law împotriva Ucrainei, 10090/16.

Refuzul oferit unui ONG în privința accesului la informații despre educația și despre istoricul muncii conținute în CV-urile liderilor politici care candidează pentru alegerile parlamentare, constituie o încălcare a art. 10 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Comisia Electorală Centrală a Ucrainei a refuzat să furnizeze ONG-ului solicitant – copii complete ale biografiilor șefilor partidelor politice care participă la alegerile parlamentare, precizând că informațiile solicitate au un caracter confidențial și pot fi dezvăluite integral doar după acordul persoanelor în cauză. Prin urmare, ONG-ului solicitant a primit numai anumite date din biografiile solicitate, cele care fuseseră publicate pe site-ul web Comisiei Electorale Centrale. Acțiune care a fost supusă unei contestări soldate cu eșec.

Constatările Curții

A prezentat interes dacă refuzul accesului la anumite informații ar putea fi considerat o interferență adusă dreptului la libertatea de exprimare.

Scopul solicitării de informații: ONG-ul a fost preocupat de integritatea candidaților care intenționau a participa la alegerile parlamentare, luând în considerație faptul că se vehiculau diverse controverse cu privire la etapele educaționale și profesionale parcurse de către aceștia. Astfel, informații menționate erau deja afișate în spațiul public, ONG-ul solicitant tindea a obține, în mod special, informațiile prezentate în primul rând de către candidați, pentru a-și forma o concluzie.

De asemenea, s-a accentuat natura informațiilor căutate purta importanță pentru membrii comunității – prin urmare, acestea au trecut testul de interes public; ONG-ul avea rolul de a primi și distribui informații societății, cumula funcția de jurnalism investigativ.

Prin urmare, prin refuzul de a oferi reclamantului cele solicitate, autoritățile naționale au afectat exercitarea libertății de a primi și de furniza informații, într-o manieră apropiată de cele solicitate de art. 10 al Convenției.

Prin efect, Curtea a concluzionat decizia de a refuza accesul subiectului solicitant la informații nu fusese „necesar într-o societate democratică”.

5.Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 26.03.2020 – Centre for Democracy and the Rule of Law  împotriva Ucrainei, 75865/11.

Refuzul de a oferi acces ONG-ului la părerile legale, acestea fiind componente din dosar aflate sub jurisdicția Curții Constituționale, împiedică exercitarea dreptului de liberă exprimare, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt

ONG-ul reclamant nu a reușit să obțină de la Curtea Constituțională copiile părerilor legale a școlilor de avocatură care au constituit materiale pentru decizia Curții privind posibilitatea deputaților neafiliați de a participa în formarea unei coaliții de guvernare.

Conform Constituției Republicii Ucraina, Guvernul este format de către o coaliție constituită din grupuri și din fracțiuni parlamentare care au obținut majoritatea fotoliilor în Parlament.

Constatările Curții

Constituționalitatea faptelor comise de către grupurile parlamentare este pusă sub întrebare, pentru că aceste grupuri nedeținând majoritatea fotoliilor de deputat, ar putea include membri disidenți din alte grupuri politice care nu susțin coaliția, sau deputați neafiliați pentru a forma majoritatea parlamentară.

În referința art. 10 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Întrebări legate de aplicabilitatea articolului 10 și existența a unor încălcări, după reclamările constituite în cauza respectivă. În procesul lui Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, Curtea a decis să echivaleze aplicabilitatea acestui articol la specificul circumstanțelor legate de acest nou caz. În același timp, Curtea a înțeles că aplicabilitatea face parte din arealul de răspundere a jurisdicției Curții și este necesară o analiză specifică la nivel de admisibilitate, doar dacă nu a existat un motiv concret de a atribui aplicabilitatea la circumstanțele respective. Nu a apărut nici un motiv de acest gen în cazul dat. Curtea mai departe a examinat cazul comparând cu criteriile stabilite în procesul lui Magyar Helsinki Bizottság.

În primul rând, informația pe care o dorea organizația solicitantă era deja pregătită și accesibilă.

În al doilea rând, reieșind din rolul specific pe care îl are organizația solicitantă în ,,recepționarea și răspândirea” informației publicului, aceasta și-a atribuit rolul de ,,gardian” în viața publică ucraineană având expertiză în sfera media și influență politică asupra acestui domeniu.

În al treilea rând, luând în considerație informația solicitată, părerile legale în contextul dat, au confirmat faptul că sunt de interes public. Aceste păreri vizau o chestiune legată de constituționalitate care avea implicări politice importante. Mai mult decât atât, este subânțeles faptul – Curtea Constituțională și-a schimbat atitudinea referitor la constituționalitatea formării coaliției de guvernare. Și anume, Curtea a făcut referință la păreri fără citarea lor și nici măcar rezumând conținutul acestor materiale. În asemenea circumstanțe, era și de așteptat că părerile legale vor provoca interes public. În același timp, precum aceste păreri fac parte din dosarul gestionat de Curte, divulgarea lor poate trezi temeri legate de necesitatea de a asigura buna funcționalitate a sistemului judiciar. Conținutul acestor păreri a fost aplicabil la timpul stabilit de regulile procedurale ale Curții Constituționale – acum au acces restricționat și sunt disponibile doar participanților proceselor judecătorești.

Transparența poate ajuta la menținerea legalității jurisdicțiilor care conduc dosarele constituționale. Atunci când Curtea are posibilitatea de a cere intervenția unei părți terțe și își exercită acest drept, publicul are dreptul legitim de a fi informat nu doar la nivelul său de acces dar și la conținutul esențial al acestor materiale. Totuși Curtea nu a fost solicitată pentru a examina dacă, documentele de acest tip, solicitate de către organizația interesată ar trebui sau nu ar trebui să fie expuse. Mai degrabă, sarcina Curții a constituit în a stabili dacă organizația solicitantă a demonstrat, la fiecare etapă procedurală dacă scopul solicitării informației va permite exercitarea dreptului la libera exprimare și că accesul la informație a fost esențial pentru exercitarea dreptului stabilit în alin. (1) art. 10 din Convenție.

În al patrulea rând, precum s-a iterat în solicitare, argumentarea de bază este că s-a avut nevoie de a cunoaște regulile de constituire a unei coaliții de guvernare pentru a face o analiză calitativă și de a fi eficienți în promovarea acestor norme legislative în mass-media. Organizația solicitantă nu a prezentat nici o informație care ar indica – la timpul respectiv a avut experiența relevantă sau că a desfășurat activități legate de constituționalitate dincolo de specialitatea media și informații, sau că ar avea profil în afaceri legal-constituționale legate de acest caz. Totuși, procedurile legale exercitate înainte de Curtea Constituțională nu au avut impact negativ asupra mijloacelor de informare, nu au lezat libertatea de exprimare, ci mai degrabă reprezintă obiecte de interpretare constituțională. Organizația solicitantă nu a luat în calcul, de exemplu, că părerile legale au avut nevoie de interpretarea deciziei Curții Constituționale referitor la impactul său în presă. Nici nu s-a presupus că ar trezi interes orice aspect al procedurii legale, hotărârile sau motivarea deciziilor. Curtea Constituțională a comunicat organizației solicitante că părerile legale pot fi solicitate de la școlile de avocatură care le-au întocmit. Organizația solicitantă, totuși, nu a încercat să le solicite, nu a explicat de ce nu a reușit să o facă.

Astfel, nu este suficientă vaga comunicare a reclamantului care spune că informația trebuie să fie accesibilă conform principiilor generale a liberei exprimări. Reclamantul trebuie să fie capabil să demonstreze că accesul la informație cerută este esențial pentru exercitarea dreptului la libera exprimare în așa fel încât, refuzul de a oferi o informație specifică să reprezinte o încălcare a acestui drept.

Art. 14 – Interzicerea discriminării

1.Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 11.02.2020 – Grimmark împotriva Suediei, 43726/17.

Solicitarea de a fi angajat în câmpul muncii ca moașă – respinsă, din urma poziției  reclamantului – nu admitea să participe la procese de avort din considerentele opțiunii sale religioase, cerere declarată inadmisibilă.

2. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 24.03.2020 – Cegolea împotriva României, 25560/13.

Lipsa controlului judiciar pentru a proteja împotriva arbitrariului cu privire la o cerință de eligibilitate, care dezavantajează organizațiile minoritare naționale nereprezentate în Parlament, constituie o încălcare a art. 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt

Parlamentul României are câteva locuri rezervate reprezentanților minorităților naționale, acestea sunt scutite de pragul electoral aplicabil partidelor politice.

Reclamantul, președinte al unei fundații care reprezentă minoritatea italiană, a intenționat să candideze la alegerile parlamentare, în luna decembrie a anului 2012, din numele fundației.

În mai 2012, reclamantul a solicitat Guvernului să i se acorde statutul de caritate fundației sale, prin urmare Secretariatul General al Guvernului a trimis cererea simultan către două autorități administrative: Departamentului pentru Relații Interetnice și Ministerului Culturii.

În iunie 2012, Departamentul pentru Relații Interetnice a respins solicitarea reclamantului, motivându-și gestul – solicitantul nu îndeplinește condițiile statuare.

În iulie 2012 a intrat în vigoare o modificare legislativă care privea asociațiile și fundațiile, prin intermediul căreia s-au  introdus condiții mai stricte pentru acordarea statutului de caritate.

Ulterior, în luna octombrie a anului 2012, Biroul Electoral Central a refuzat să înregistreze candidatul (reclamantul), deoarece fundația sa nu obținuse statutul de caritate. În mod succesiv, reclamantul a contestat decizia, care fusese respinsă în aceeași lună. În continuitate, la sfârșitul lunii și termenul de depunere a candidaturilor a expirat.

Reclamantul a susținut că a fost plasat în dezavantaj în comparație cu membrul parlamentar, reprezentant al minorității italiene (care aparținea unei alte organizații), întrucât celui din urmă nu i s-a cerut să îndeplinească niciuna dintre formalități.

Constatările Curții

În referința art. 14 în conjuncție cu art. 3 al Protocolului nr. 1 din Convenție

Spre deosebire de organizațiile reprezentate deja în Parlament, fundației, din care face parte reclamantul, i-a fost stabilită sarcina să obțină un statut de caritate pentru a putea participa la alegerile parlamentare.

Cazul de față trebuia să se distingă de cazul lui Danis și Asociația Turcilor Etnici, doar în ceea ce privește aspectul formal, respectiv domeniul de aplicare al condițiilor legale pentru obținerea unui statut de caritate, deoarece acestea au fost modificate în 2012.

Prin efect, concluziile la care a ajuns Curtea privind existența unui sistem pe două niveluri pentru aprobarea candidaților înaintați de organizațiile minoritare naționale –a continuat să fie valabil.

Spre deosebire de cazul lui Danis și al Asociației Turcilor Etnici, reclamantul, în cazul de prezent, nu fusese luat prin surprindere de impunerea unei noi condiții – în consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă procedura de acordare a statutului de caritate, reglementată în nou format, era transparentă și nu arbitrară – dacă reclamantul a avut oportunitatea corespunzătoare  de a contesta refuzul cererii sale în fața instanțelor.

Astfel, în conformitatea legislației naționale – competența de a-i acorda unei asociații sau unei fundații statutul de caritate, îi revine Guvernului României. Cu toate acestea, Secretariatul General al Guvernului a transmis solicitarea reclamantului către două autorități administrative separate, care au examinat-o în mod diferit.

În continuitate se va supune analizei termenul de oferire a unui răspuns din partea autorității – legislația stabilea – 60 de zile, respectiv 90 de zile, în interiorul cărora organul competent, ulterior Guvernul trebuiau să se ocupe de cereri. Aspectul care prezintă interes Curții – dacă aceste termene au fost orientative sau obligatorii, întrucât s-a atenționat asupra lipsei de claritate. Elementul este esențial, întrucât decizia privind acordarea statutului de caritate era necesară înainte de termenul de depunere a candidaturilor. Deși reclamantul a obținut un răspuns de la Departamentul pentru Relații Interetnice înainte de termenul în cauză, reclamantul nu a fost notificat cu privire la răspunsul Ministerului Culturii, decât după alegeri.

În continuare, s-a analizat criteriul de satisfacere al cererii – răspunsurile pe care reclamantul le-a primit de la cele două autorități administrative, care de altfel, au fost diferite în această privință. Motivul dat de Departamentul pentru Relații Interetnice pentru refuzul său a părut să sugereze că reclamantul nu a îndeplinit criteriile statutare; Ministerul Culturii a exprimat părerea că fundația îndeplinea toate condițiile în vigoare la momentul depunerii cererii, doar că cererea trebuia soluționată în conformitate cu criteriile nou introduse, pe care fundația nu le-a satisfăcea. Mai mult, se pare că Ministerul Culturii nu i-a permis reclamantului posibilitatea de a-și completa cererea inițială în lumina noilor condiții.

În partea ce de ține de exigențele impuse în privința răspunsurilor autorității – cadrul legal prevedea că autoritatea trebuia să ofere persoanei care depune cererea un „răspuns motivat” în termen de treizeci de zile de la data „luării deciziei”. Totuși, în cazul de față, Secretariatul General al Guvernului a solicitat de la Departamentul Relații Interetnice și de la Ministerul  Culturii să își exprime ,,opinia”. De asemenea, informațiile furnizate nu erau suficiente pentru a stabili cu certitudine dacă acele avize erau simple acte pregătitoare sau decizii administrative depline. Cu toate acestea, răspunsurile de la Departamentul Relații Interetnice și Ministerul Culturii au semnalat sfârșitul procedurii administrative în acest caz – astfel, s-a remarcat în cazurile în care cererea a fost respinsă, legea nu a stabilit o prevedere pentru ca operațiunea să fie retrimisă Guvernului pentru a îmbrăca formatul unei decizii oficiale.

În privința controlului judiciar – reclamantul nu a avut un remediu eficient din urma răspunsurilor oferite de Departamentul Relații Interetnice sau de Ministerul Culturii.

De asemenea, în spiritul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – executivul și-a păstrat puterea de a refuza statutul de caritate, chiar dacă entitatea în cauză îndeplinea toate criteriile legale.

Cu alte cuvinte, decizia finală s-a bazat mai degrabă pe oportunitate nu și pe criterii legale.

S-a constat și absența posibilității de a face recurs la timp, întrucât reclamantul nu a fost informat cu privire la răspunsul Ministerului Culturii decât după alegerile în cauză, iar o contestație împotriva acestor răspunsuri ar întârzia – nu ar fi fost în măsură să remedieze plângerea la timp pentru ca reclamantul să depună candidatura.

Art. 35 – Condițiile de admisibilitate

1.Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 09.04.2020 – Shmelev și alții împotriva Federației Ruse, 41743/17.

Omisiunea parcurgerii remediului compensatoriu pentru repararea prejudiciului cauzat în timpul detenției, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt

Reclamanți – deținuți aflați în arest preventiv sau la etapa executării pedepsei. Autorii ai plângerilor care semnalează încălcarea art. 3 și 13 din Convenție – la momentul comunicării faptului Guvernului statului pârât, unii dintre aceștia au fost eliberați, iar alții se aflau în continuitate în detenție.

Constatările Curții

În date de 27.01.2020, Legea Federală nr. 494-FZ/Legea compensării (adoptată la 27.12.2019), a intrat în vigoare, aceasta oferea oricărui deținut repararea suferințelor cauzate în timpul detenției.

Astfel, instanțele urmau a examina plângerile ce semnalau neregularități, iar în urma veridicității celor evidențiate, dispuneau acordarea unei compensanții, fără de a stabili o pre-condiție – identificarea celor vinovat de cauzarea unui astfel de prejudiciu.

Cererea trebuia depusă, fie în timpul detenției, fie în termen de trei luni după încetarea acesteia – prin efect, pretențiile persoanelor înaintate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în omisiunea parcurgerii etapei naționale de reparare – au fost respinse, menționându-li-se că au la dispoziție 180 de zile pentru a utiliza acest mecanism național.

În referința alin. (1) art. 35 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Curtea a apreciat cerințele procedurale de acces la schema compensatorie ca fiind simple și accesibile; procedura era dotată cu garanțiile procedurale necesare asociate procedurilor judiciare contradictorii, precum independența și imparțialitatea și dreptul la asistență juridică.

De asemenea, s-a evidențiat și situația specifică în care se află deținuții – instanțelor oferindu-li-se împuternicirea de a aplica măsuri adaptate –  transferului unui deținut într-o altă unitate; purcederea la examinarea medicală.

În continuitate, s-a inversat sarcina probării – autorităților revenindu-le a se dezvinovăți; s-a accentuat problema acumulării de probe de către un deținut.

S-a stabilit și termene pentru examinarea unor astfel de plângeri – o lună de la depunere sau în imediata apropiere a acesteia, în ultimul caz pentru situații care reclamă urgență.

S-a evidențiat și diferența standardelor privitoare condițiilor de detenție – pentru arestul preventiv, celula urma a deține patru metri pătrați; iar pentru deținerea corecțională (executarea pedepsei), celula urma a deține  pentru condamnații de sex masculin doi sau doi și jumătate metri pătrați, acestui context, Curtea i-a precizat limita admisibilă – trei metri pătrați a suprafeței per persoană ca standard minim relevant în conformitate cu articolul 3 (a se vedea Muršić împotriva Croației). Astfel, Curtea a remarcat omisiuni în respectarea acestei exigențe, pasibile de a atrage răspundere în conformitatea art. 3 din Convenție.

În consecință, ori de câte ori a fost formulată o plângere despre încălcarea art. 3 din Convenție – solicitanții reali sau potențiali ar trebui să epuizeze noul remediu compensator introdus înaintea depunerii plângerilor la Curte.

Curtea a fost pregătită să-și schimbe abordarea în ceea ce privește eficacitatea remedierea în cazul în care practica instanțele interne arată, pe termen lung, că plângerile au fost refuzate din motive formaliste, că procedurile de compensare nu s-au încadrat într-o examinare în limitele unui termen rezonabil.