Dr. Stanislav Copețchi

Introducere

Astăzi este foarte răspândit termenul „provocarea infracţiunii”. Mai cu seamă acesta este cunoscut părţii apărării în cadrul procesului penal. Atunci când împrejurările cauzei o cer, avocaţii îşi întemeiază poziţia pe faptul că infracţiunea a fost săvârşită pentru că a existat o provocare din partea agenţilor statului.

Respectivul termen îl învederăm în legislaţia procesual-penală (bunăoară, în Codul de procedură penală al Republicii Moldova (în continuare – CPP RM) [1] şi în Legea Republicii Moldova privind activitatea specială de investigaţii, nr.59 din 29.03.2012 (în continuare – Legea RM nr.59/2012)) [2].

Pe de altă parte, surprindem lipsa unor reglementări în această materie în Codul penal al Republicii Moldova. Oare să însemne aceasta că provocarea infracţiunii comportă semnificaţie doar în plan procesual, nu şi în cel material? Răspunsul este unul negativ, chiar dacă în Codul penal lipsesc cu desăvârşire norme care să statueze direct sau indirect asupra unei atare instituţii. Considerăm că provocarea infracţiunii poate fi abordată atât din punct de vedere procesual, cât şi din punct de vedere material. Mai exact, provocarea infracţiunii reprezintă o instituţie cu valenţe de drept penal şi procesual-penal. Despre acest lucru ne vom convinge infra, pe parcursul prezentului demers ştiinţific.

Rezultate şi discuţii

1. Pentru început consemnăm că provocarea infracţiunii, ca şi concept, asupra căruia intenţionăm să punctăm în cele ce urmează, trebuie deosebită de circumstanţa atenuantă „ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea” înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM [3]).

În literatura de specialitate se relevă: „Rolul comportamentului victimei poate fi diferit în geneza infracţiunii. Astfel, victima se poate opune actului infracţional, poate provoca (sublinierea ne aparţine – n.a.), uşura comiterea infracţiunii sau poate avea un comportament neutru” [4, p.83]. În doctrină se subliniază că „victime provocătoare sunt acelea, care anterior victimizării lor au comis ceva, conștient sau inconștient, faţă de infractor” [5, p.21].

În limbajul legii penale comportamentul provocator al victimei constituie circumstanţă legală de indivi­dualizare a pedepsei penale în sensul atenuării acesteia. Circumstanţa atenuantă nominalizată nu poate opera în ipoteza în care comportamentul provocator al victimei nu se exprimă în încălcarea unor norme legale sau morale. Un atare comportament nu poate fi catalogat drept provocator, în sensul lit.g) alin.(1) art.76 CP RM.

În context, în literatura de specialitate autohtonă se arată: „Acțiunile care au provocat infracțiunea trebuie să fie ilegale sau imorale. Comportamentul ilegal al victimei presupune săvârşirea de către ea a oricărui act delictuos, prevăzut de lege sau de un alt act normativ (penal, administrativ, financiar, vamal, fiscal etc.). Compor­tamentul imoral al victimei se poate manifesta prin ofensa cinică adusă unei femei, rudelor şi apropia­ților vinovatului, insulta sentimentelor de patriotism, a mândriei naționale sau părinteşti, luarea în derâdere a defectelor fizice ale vinovatului, reproşul cinic de infidelitate conjugală şi prin alte acțiuni cu caracter ofensator şi de batjocură” [6, p.13]. Se mai subliniază că „acțiunile ilegale şi imorale ale victimei trebuie să constituie cauza care a provocat săvârşirea infracțiunii de către vinovat” [Ibidem].

Provocarea infracţiunii, ca şi concept, trebuie deosebită de circumstanţa atenuantă „ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea” înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM.

Ab initio, consemnăm că provocarea infracţiunii implică prezenţa unei persoane (de regulă, a unui agent al statului) care incită o altă persoană să săvârşească o infracţiune cu scopul adunării probelor necesare şi tragerii ulterioare la răspundere penală. Însă, circumstanţa atenuantă sus-indicată presupune existenţa unui comporta­ment provocator din partea victimei.

Deci, în cadrul provocării infracţiunii învederăm următoarea schemă: provocatorul (agentul statului) incită persoana provocată să săvârşească o infracţiune, unde, de regulă, pe post de victimă nu apare însuşi provocatorul, ci o terţă persoană (este cazul infracţiunilor ce implică prezenţa victimei ca semn constitutiv). Deci, energia persoanei provocate nu este îndreptată spre provocator.

În opoziţie, în cazul circumstanţei atenuante sus-indicate tocmai persoana care provoacă are de suferit de pe urma săvârşirii infracţiunii. În acest caz, provocatorul apare pe post de victimă a infracţiunii, iar persoana provocată – în postura de subiect al infracţiunii. Nu aceeaşi relaţie învederăm în cazul provocării infracţiunii.

Nu este exclus ca şi provocarea infracţiunii să fie realizată de o persoană privată, dar sub îndrumarea agenţilor statului, prima figurând pe post de „victimă” a infracţiunii provocate în cadrul procesului penal (de exemplu, „victima” traficului de fiinţe umane care a acţionat sub îndrumarea şi la iniţiativa colaboratorilor organelor de drept în vederea „traficării sale”). Chiar şi în acest caz cele două ipoteze trebuie disociate.

În primul rând, în cazul în care operează circumstanţa atenuantă consemnată la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM se observă lipsa unei colaborări între victima infracţiunii şi colaboratorii organelor de drept. Mai exact, sesizăm lipsa vreunei implicări a reprezentanţilor organelor de drept în comportamentul provocator al victimei. Per a contrario, în cazul provocării săvârşirii unei infracţiuni, o asemenea colaborare este ineluctabilă. Ţine de esenţa provocării infracţiunii ca reprezentanţii organelor de drept să coordoneze, să dirijeze activitatea provocatoare a „victimei infracţiunii”.

În al doilea rând, în cazul provocării infracţiunii, agentul statului, acţionând prin intermediul unei persoane private (pretinsa victimă) urmăreşte colectarea unor probe în scopul tragerii la răspundere penală a persoanei provocate pentru săvârşirea unei infracţiuni create artificial.

În contrast, în cazul circumstanţei atenuante sus-indicate, victima infracţiunii nu urmăreşte un atare scop. Tocmai de aceea, aceasta poate fi considerată o veritabilă victimă, în timp ce în cazul provocării infracţiunii persoana provocatoare trebuie catalogată drept „victimă falsă” sau „cvasivictimă”. Aceasta devine victimă numai şi numai datorită acţiunilor agenţilor statului de atribuire a unei asemenea calităţi. Metaforic vorbind, pretinsa victimă trebuie apreciată drept „momeală” în activitatea agenţilor statului de a ademeni potenţialele persoane provocate în „capcana creată”.

În al treilea rând, dar nu mai puţin important, în cazul circumstanţei atenuante nominalizate nu este înlăturată răspunderea penală. Fapta comisă sub imperiul comportamentului provocator al victimei constituie infracţiune, această împrejurare urmând a fi luată în calcul doar în procesul individualizării pedepsei penale, în calitate de circumstanţă menită să atenueze pedeapsa penală. În opoziţie, în cazul provocării infracţiunii de către agenţii statului, faptei comise urmează a i se da o altă apreciere juridico-penală. Mai exact, conduita persoanei provocate nu poate fi încadrată în tiparul legii penale. În acelaşi timp, nu este exclusă angajarea răspunderii penale în privinţa provocatorului – cel care, în condiţii ilegale, a determinat o persoană la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin urmare, în această ipoteză provocatorul poate avea statut de subiect al unei infracţiuni, în timp ce în situaţia circumstanţei atenuante consemnate la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM o atare persoană îndeplineşte rolul de victimă a infracţiunii.

Mult mai dificilă este problema delimitării celor două instituţii în ipoteza în care provocatorul determină săvârşirea unei infracţiuni în privinţa sa de către persoana provocată. Este vorba de cazul provocării unei infracţiuni de către o persoană privată în lipsa unei colaborări între pretinsa victimă şi reprezentanţii organe­lor de drept, adică cazul în care agentul statului nu are nicio atribuţie cu activitatea ilegală a provocatorului, ultimul acţionând de sine stătător (de exemplu: provocarea săvârşirii unei infracţiuni de viol etc.).

Considerăm că, în asemenea ipoteză, criteriul hotărâtor în disocierea celor două situaţii juridice îl for­mează conţinutul atitudinii psihice manifestate de provocator la realizarea activităţii provocatoare.

Astfel, dacă provocatorul urmăreşte colectarea unor probe cu privire la fapta săvârşită şi tragerea ulte­rioară a persoanei provocate la răspundere penală, cele comise constituie o veritabilă provocare a infracţiunii. Dacă provocatorul nu a urmărit un asemenea scop, cele comise urmează a fi încadrate în baza art.171 CP RM (violul) cu menţinerea la individualizare a circumstanţei atenuante prevăzute la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM.

Observăm că în dependenţă de scopul urmărit de provocator acesta îndeplineşte un rol juridic sau altul. În prima situaţie, provocatorul poate apărea pe post de subiect al infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(2) art.311 CP RM (normă care stabileşte răspunderea penală pentru denunţarea falsă sau plângerea falsă însoţită de crearea artificială a probelor acuzatoare). În cea de-a doua situaţie provocatorul apare pe post de victimă a infracţiunii specificate la art.171 CP RM.

În aceeaşi manieră, provocarea infracţiunii trebuie deosebită de comportamentul provocator al victimei drept semn al componenţei de infracţiune. Aşadar, subliniem că în unele cazuri comportamentul provocator al victimei poate apărea pe post de semn constitutiv în cadrul unor componenţe de infracţiune concrete. De exemplu, în cazul omorului săvârşit în stare de afect (art.146 CP RM) comportamentul provocator al victimei apare pe post de semn constitutiv. Mai exact, aşa cum se desprinde din textul normei de incriminare sus-enunţate, este necesar ca lipsirea de viaţă să fi fost provocată de actele de violenţă sau de insultele grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei. De fapt, criteriile de delimitare sunt similare cu cele reliefate pe marginea disocierii provocării infracţiunii de circumstanţa atenuantă înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM. Aceasta deoarece, spre deosebire de circumstanţa atenuantă enunţată, comportamentul provocator al victimei în conţinutul unor sau altor componenţe de infracţiune apare pe post de semn constitutiv, semn care, grosso modo, conferă grad prejudiciabil redus infracţiunii. În rest, valenţele juridice pe care le comportă cele două forme ale provocării (ca semn constitutiv şi ca circumstanţă atenuantă) sunt similare.

În fine, atât provocarea infracţiunii, cât şi împrejurarea „ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea” (în calitate de circumstanţă atenuantă înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM sau de semn constitutiv în conţinutul unor componenţe concrete de infracţiune) trebuie deosebite de ipoteza provocării comportamentului ilegal sau imoral al victimei. În cel din urmă caz comportamentul ilegal sau imoral al victimei nu poate fi catalogat drept unul provocator, întrucât acesta a fost determinat de însăşi conduita provocatorului (făptuitorului). Cu alte cuvinte, conduita imorală sau ilegală a victimei a fost prede­terminată de conduita provocatoare a făptuitorului. În aceste condiţii, e inadmisibil a afirma că făptuitorul a fost provocat la săvârşirea unei infracţiuni, din moment ce acesta însuşi a provocat victima să manifeste un comportament ilegal sau imoral.

2. După această digresiune, subliniem că cel mai des sunt provocate infracţiunile ce se bucură de un grad înalt de latenţă sau cele comise de grupurile criminale organizate sau organizaţiile criminale. In concreto, atestăm provocarea la săvârşirea coruperii pasive sau a luării de mită, provocarea traficului de droguri, a traficului cu arme de foc sau muniţii, a traficului de fiinţe umane etc. Nu este exclusă posibilitatea provocării omorului intenţionat, a vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei ori chiar a violului. Teoretic vorbind, practic orice infracţiune compatibilă cu provocarea poate fi comisă sub imperiul unei provocări.

În continuare, pentru o mai bună înţelegere a conceptului în cauză vom încerca să-l definim, precum şi să trasăm particularităţile sale definitorii. Preliminar, consemnăm că provocarea infracţiunii nu este definită în legislaţia penală sau în cea procesual penală a Republicii Moldova, motiv pentru care, actualmente, această sarcină revine doctrinei.

Astfel, în literatura de specialitate rusă provocarea infracţiunii este definită drept „activitatea intenţionată şi unilaterală a unei persoane îndreptate spre formarea comportamentului altei persoane care ar conţine toate semnele unei infracţiuni, în scopul discreditării, şantajării sau creării artificiale a probelor acuzatoare” [7, p.64]. Într-o opinie similară, S.D. Demciuk enunţă că „provocarea infracţiunii presupune determinarea unei persoane la săvârşirea infracţiunii, activitate exprimată în formarea şi realizarea unei intenţii infracţionale concrete, în vederea tragerii acesteia la răspundere penală, discreditării sau şantajării” [8, p.109]. La rândul său, A.A. Semin opinează că „provocarea presupune exercitarea unei influenţe asupra conştiinţei şi voinţei unei persoane cu scopul de a trezi dorinţa ultimei de a săvârşi unele fapte în stare să ducă la consecinţe negative pentru aceasta” [9, p.239]. După V.D. Ivanov, prin „provocarea la săvârşirea infracţiunii trebuie de înţeles determinarea unei persoane la săvârşirea infracţiunii prin ameninţare, corupere, şantaj sau alte influen­ţări psihice, crearea condiţiilor pentru săvârşirea acesteia sau organizarea săvârşirii infracţiunii cu scopul predării ulterioare a persoanei provocate organelor de drept pentru tragerea la răspundere penală” [10, p.453-454]. În fine, V.V. Dudarenko susţine că „provocarea infracţiunii reprezintă fapta unilaterală şi inten­ţionată a unei persoane săvârşită în scopul atragerii persoanei provocate în activitate criminală şi divulgării ulterioare despre cele comise” [11, p.153]. Ultimele trei opinii par a fi mai aproape de esenţa provocării infracţiunii, concept care pune punctul pe scopul deosebit urmărit de provocator, şi anume: scopul tragerii la răspundere penală a persoanei provocate. Or, tocmai un asemenea scop este evidenţiat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în practica sa judiciară atunci când pune în discuţie chestiuni ce vizează provocarea infracţiunii. De asemenea, şi în practica judiciară a Republicii Moldova problema privind provocarea infrac­ţiunii este abordată doar atunci când agenţii sub acoperire sau persoanele private care colaborează cu acestea instigă la comiterea infracţiunii cu scopul tragerii ulterioare la răspundere penală a persoanei provocate.

Urmărirea altor finalităţi (de exemplu: discreditarea persoanei etc.) nu ţine de esenţa provocării infrac­ţiunii. Este important ca prin activitatea provocatoare provocatorul să tindă tragerea la răspundere penală a persoanei provocate. Acesta este scopul care îi oferă fizionomie distinctă, pe de o parte, şi importanţă deo­sebită, pe de altă parte, instituţiei provocării infracţiunii, în înţelesul de astăzi.

Rezumând asupra accepţiunilor doctrinare sus-evocate, concluzionăm că prin provocarea infracţiunii trebuie de înţeles crearea artificială a situaţiei în care o persoană (agent provocator) determină o altă per­soană la săvârşirea infracţiunii în vederea tragerii ultimei la răspundere penală pentru comiterea infrac­ţiunii provocate.

În alt registru, A.I. Kokunov consideră că pot fi provocate nu doar infracţiunile, ci şi alte fapte ilegale sau imorale [12, p.75]. Cel mai probabil, aşa şi este. Pentru studiul de faţă, însă, interesează provocarea la săvâr­şirea faptelor prejudiciabile prevăzute de legea penală, nu şi a celor prevăzute de alte legi/acte normative sau a celor imorale. În orice caz, mai puţin interesează fenomenul provocării săvârşirii altor ilegalităţi decât a celor condamnabile penal. Or, în cazul provocării infracţiunii persoana provocată riscă să fie supusă celei mai aspre forme a răspunderii juridice – răspunderii penale, considerent din care şi necesitatea unei reacţii acide din partea statului la comportamentul provocator al reprezentanţilor acestuia.

În altă privinţă, drept trăsături ale provocării infracţiunii, V.A. Cerepahin evidenţiază: „1) provocarea trezeşte intenţia unei alte persoane de a săvârşi infracţiunea, intenţie pe care aceasta anterior nu o avea;               2) pro­vo­catorul urmăreşte scopul de a trage nemijlocit persoana provocată la răspundere penală pentru cele săvârşite sau de a informa organele de drept despre faptul săvârşirii infracţiunii de către persoana provocată în vederea tragerii acesteia la răspundere penală” [13, p.92].

Aşadar, întâi de toate subliniem că provocarea infracţiunii este o activitate de determinare. Este o activitate care se constituie ca un proces de persuasiune morală prin intermediul căruia provocatorul determină efectiv şi hotărâtor săvârşirea unei infracţiuni. Cu alte cuvinte, orice provocare presupune implantarea în conştiinţa persoanei a unei conduite infracţionale care urmează a fi pusă în aplicare de persoana provocată. Fiind o veritabilă activitate de determinare (incitare), provocarea poate avea loc prin diverse metode: convingere, rugăminte, propunere, corupere, darea unui ordin etc. Sub acest aspect, activitatea provocatoare aminteşte cumva de activitatea de instigare (caracteristică instigatorului – participant la infracţiune). Totuşi, aceste două activităţi nu se suprapun.

Deşi provocarea infracţiunii se poate realiza prin diverse metode, totuşi considerăm că nu vom fi în pre­zenţa unei provocări atunci când pe post de metodă de determinare va apărea constrângerea fizică sau psihică irezistibilă. De aceea, achiesăm la punctul de vedere exprimat în doctrina rusă: „Provocarea presupune posi­bi­litatea persoanei provocate de a alege modelul comportamental. Nu poate constitui provocare o asemenea influenţă exercitată asupra persoanei provocate care îi paralizează posibilitatea de a-şi dirija acţiunile” [12, p.75].

Pentru provocarea infracţiunii este caracteristic faptul că persoana provocată comite infracţiunea fără a înţelege că acţionează sub imperiul unei influenţe exercitate de provocator. Nu acelaşi lucru remarcăm în cazul săvârşirii infracţiunii în rezultatul unei constrângeri fizice sau psihice, situaţie în care persoana constrânsă conştientizează că constituie instrument în mâinile persoanei ce constrânge. Tocmai de aceea, metoda provo­cării infracţiunii (nu a instigării la săvârşirea unei infracţiuni) nu poate îmbrăca forma constrângerii fizice sau psihice irezistibile.

Mai mult, scopul urmărit de un veritabil provocator este incompatibil cu o asemenea metodă de provocare. Nu poţi tinde spre adunarea probelor acuzatoare şi tragerea la răspundere penală a persoanei constrânse la săvârşirea infracţiunii, întrucât fapta unei persoane constrânse în mod irezistibil nu constituie infracţiune. În ipoteza exercitării unei constrângeri irezistibile va opera cauza care înlătură caracterul penal al faptei înscrisă la art.39 CP RM, în acord cu care „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrân­geri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile”.

În asemenea condiţii, persoana provocată (constrânsă în mod irezistibil) nu va fi supusă răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii la a cărei săvârşire a fost provocată prin constrângere fizică sau psihică irezis­tibilă, întrucât a acţionat sub imperiul unei cauze menite să înlăture caracterul penal al faptei. În opoziţie, provocatorul va răspunde, în calitate de autor mediat, pentru fapta comisă de persoana provocată prin constrân­gere fizică sau psihică irezistibilă.

Pentru existenţa provocării este ineluctabil ca intenţia infracţională să nu-i fi aparţinut persoanei pro­vocate, ci provocatorului. Aşadar, în cazul provocării învederăm prezenţa unei intenţii formate la persoana provocată ca rezultat al comportamentului provocatorului. Acesta din urmă transmite intenţia infracţională persoanei provocate. Deci, intenţia persoanei provocate este nu una independentă, ci dependentă de intenţia provocatorului. Pentru a nu fi în prezenţa provocării este necesar ca intenţia infracţională a făptuitorului să se formeze de sine stătător, dar nu sub influenţa provocatorului.

O altă trăsătură indispensabilă activităţii provocatoare rezidă în scopul urmărit de provocator, şi anume: colectarea de probe acuzatoare şi tragerea ulterioară la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii provocate. Considerăm că anume urmărirea unei asemenea finalităţi ţine de esenţa provocării infracţiunii. Provocatorul nu se rezumă la simpla exercitare a unei influenţe psihice asupra persoanei provocate. Acesta doreşte ceva mai mult: tragerea la răspundere penală şi, ca consecinţă logică, pedepsirea persoanei provocate pentru săvârşirea infracţiunii provocate. În acest scop provocatorul este nevoit să colecteze şi să administreze probe cu conţinut neveridic. În acest sens, referindu-se la provocarea infracţiunilor de corupţie, V.M. Cuşnir enunţă că „provocarea constituie o încercare de a transmite unui funcţionar bunuri, alte foloase în calitate de mită în scopul ticluirii unor probe mincinoase (sublinierea ne aparţine – n.a.) privind comiterea infracţiunii” [14, p.40].

În altă ordine de idei, consemnăm că pot fi provocate doar infracţiunile intenţionate. Per a contrario, este inadmisibilă provocarea unor infracţiuni imprudente. Şi de această dată argumentul derivă din esenţa provocării infracţiunii. Or, după cum am statuat supra, provocarea implică exercitarea unei influenţe asupra psihicului persoanei provocate atunci când acesteia i se inoculează ideea (intenţia) de a săvârşi infracţiunea. Prin urmare, atestăm formarea intenţiei criminale în persoana celui provocat. Imprudenţa criminală nu poate fi transmisă de la provocator la persoana provocată.

3. În altă privinţă, urmează să răspundem la întrebările: Care sunt consecinţele ce derivă din activitatea provocatoare? Urmează sau nu să răspundă penal persoana provocată pentru comiterea infracţiunii provocate? Dar provocatorul pentru comportamentul său?

Aşadar, sesizăm că consecinţele ce derivă din activitatea provocatoare pot viza atât comportamentul provocatorului, cât şi al persoanei provocate.

Pentru început vom încerca să identificăm consecinţele juridice ale conduitei persoanei provocate. În special, interesează dacă persoana provocată urmează să răspundă penal sau nu pentru cele comise sub imperiul activităţii provocatoare manifestate de provocator.

Cu privire la acest aspect în doctrină se relevă: „Din perspectiva componenţei de infracţiune, apare discutabilă chestiunea ce vizează vinovăţia persoanei. Pe de o parte, persoana provocată este responsabilă şi săvârşeşte o infracţiune care cade sub incidenţa legii penale, iar, pe de altă parte, latura subiectivă în cazul provocării nu coincide cu latura subiectivă în cazul săvârşirii unei infracţiuni în lipsa provocării” [15, p.183].

În plan obiectiv, cele comise nu comportă diferenţe semnificative. Totuşi, în plan subiectiv, comparativ cu infracţiunea săvârşită în lipa provocării, cea comisă sub influenţa unui comportament provocator prezintă diferenţe în planul atitudinii psihice manifestate de persoana provocată faţă de cele săvârşite. Astfel, în cazul provocării persoana săvârşeşte infracţiunea fiind împinsă la acest gest, la care nu ar fi recurs în lipsa unei provocări. Deci, vinovăţia persoanei (atât componenta intelectivă, cât şi cea volitivă) este anihilată. Persoana provocată acţionează numai şi numai sub imperiul influenţei exercitate de provocator. În acelaşi timp, persoana provocată nu conştientizează acest lucru. Dânsa nu realizează că fapta penală este săvârşită tocmai datorită unui comportament provocator (factorul intelectiv). Dacă ar fi cunoscut că este supusă unei influenţe din partea provocatorului, atunci persoana provocată nici nu ar fi săvârşit fapta penală (factorul volitiv).

Din cele relatate cu uşurinţă poate fi desprinsă paralela dintre infracţiunea comisă în condiţiile constrângerii fizice sau psihice (art.39 CP RM) şi cea săvârşită în rezultatul unui comportament provocator. În ambele ipoteze se observă paralizia aptitudinii persoanei de a-și determina în mod liber actele de conduită. Deci, în ambele cazuri se atestă lipsa vinovăţiei.

Pe bună dreptate se menţionează în doctrină: „Infracțiunea, ca act de conduită exterioară omului, nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci și o manifestare a conștiinței și voinței acestuia, o expresie a personalității lui, având o dublă natură fizică și psihică. Pentru ca fapta săvârșită să constituie infracțiune este necesar să se constate existența unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta socialmente periculoasă săvârșită de el. Astfel, fiind nevoie deci să se constate că această faptă săvârșită îi este imputabilă nu doar fizic, dar și psihic” [16, p.154].

În aceste condiţii, se impune să răspundem la următoarea întrebare: constituie oare cele comise în rezultatul unui comportament provocator cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei? Răspunzând la această întrebare considerăm util punctul de vedere exprimat în doctrină: „Având în vedere că legiuitorul stabileşte caracterul infracţional al faptelor, tot el poate, în anumite situaţii sau împrejurări, să înlăture caracterul penal al faptei” [17, p.3].

Aşa cum am subliniat supra, provocarea infracţiunii nu este consacrată juridic în normele Codului penal al Republicii Moldova, inclusiv nici în normele Capitolului III din Partea generală a Codului penal destinat relevării cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin urmare, în condiţiile practico-legislative actuale sesizăm că provocarea infracţiunii, de lege lata, nu constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce, de facto, se subscrie perfect trăsăturilor inerente unei cauze menite să excludă caracterul penal al faptei. Elocventă este opinia ilustrului savant român C.Bulai, care defineşte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind „acele stări, situații sau împrejurări care fac ca o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită sub imperiul lor, deși prezintă în aparență trăsăturile esențiale ale infracțiunii, să nu realizeze deloc sau să nu realizeze în mod eficient vreuna din trăsăturile esențiale ale infracțiunii și deci să nu constituie infracțiune” [16, p.21]. Considerăm că şi provocarea infracţiunii răspunde definiţiei sus-relevate.

În opinia noastră, de lege ferenda, se impune introducerea acestei stări, situaţii în Capitolul III din Partea generală a Codului penal al Republicii Moldova în calitate de cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei.

Păreri similare (la care subscriem) sunt învederate şi în literatura de specialitate străină. De exemplu, E.V. Şelkonogova notează: „Esenţa provocării rezidă în exercitarea unei influenţe asupra conştiinţei persoanei exprimată în determinarea la săvârşirea infracţiunii. În legătură cu aceasta se impune includerea acesteia în calitate de circumstanţă menită să înlăture caracterul penal al faptei” [15, p.183]. În acelaşi făgaş, S.Iakubov enunţă: „Săvârşirea infracţiunii în rezultatul exercitării unei activităţi provocatoare trebuie catalogată drept cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei, pe motivul lipsei unuia dintre semnele obligatorii ale infracţiunii –  a vinovăţiei” [18, p.37].

Din perspectivă procesuală, sesizăm că în condiţiile în care la ziua de azi, în corespundere cu legislaţia Republicii Moldova, provocarea infracţiunii nu constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei (avem în vedere comportamentul persoanei provocate), în ipoteza atestării unor fapte penale săvârşite în rezultatul unei provocări, instanţele de judecată ţin să adopte soluţii de achitare invocând alte temeiuri decât cel potrivit căruia „există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” înscris la pct.5) alin.(1) art.390 CPP RM. În special, se face a fi incident temeiul achitării stipulat la pct.3) alin.(1) art.390 CPP RM – „fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii”.

Ţinând cont de realitatea juridică existentă la moment, considerăm că tocmai lipsa elementelor componenţei de infracţiune ar trebui să constituie temeiul achitării persoanei care a săvârşit infracţiunea în baza unui comportament provocator. În context, V.Puşcaşu susţine că singurul remediu admis pentru provocare va fi achitarea acuzatului pe temeiul lipsei unui element constitutiv al infracţiunii, respectiv elementul subiectiv [19, p.45].

Totuşi, suntem de părere că adevărata natură juridică a faptei comise sub imperiul unei provocări este alta. Provocarea infracţiunii trebuie considerată o stare care face ca fapta comisă sub imperiul ei să excludă vinovăţia drept trăsătură fundamentală a infracţiunii. O asemenea stare trebuie să excludă caracterul penal al faptei. Tocmai de aceea, considerăm că provocarea infracţiunii trebuie tratată drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei, motiv pentru care a şi fost avansată propunerea de lege ferenda reliefată mai sus.

Alţi autori opinează, însă, că persoana provocată urmează să răspundă penal pentru infracţiunea săvârşită în rezultatul unei provocări. De exemplu, S.N. Radacinski este de părere că persoana provocată nu trebuie să răspundă penal doar în cazul în care nu s-a lăsat provocată, necomiţând infracţiunea, în timp ce persoana provocată care a recurs la săvârşirea infracţiunii sub influenţa unei provocări trebuie trasă la răspundere penală [20, p.18]. Potrivit aceluiaşi autor, faptul săvârşirii infracţiunii sub imperiul unei provocări se va reţine doar la individualizarea pedepsei, în calitate de circumstanţă atenuantă [Ibidem]. Drept argument autorul invocă că în asemenea caz este vorba de un comportament al unei persoane responsabile, ce conştientizează în volum deplin pericolul social al celor comise [Ibidem, p.19]. Pe aceeaşi poziţie se situează E.V. Govoruhina [21, p.18].

Nu putem subscrie la punctul de vedere aparţinând  autorilor citaţi mai sus.

În primul rând, atât practica judiciară (cel puţin cea autohtonă), cât şi practica Curţii de la Strasbourg demonstrează că persoanele provocate la săvârşirea infracţiunii nu răspund penal, în genere. În al doilea rând, subliniem în mod repetat că fapta săvârşită de persoana provocată este realizată sub imperiul unei influenţe de natură să determine persoana să comită infracţiunea, în lipsa căreia cel provocat nu ar fi comis-o. De facto, provocatorul este cel ce „creează” infracţiunea, nu însă persoana provocată. Cea din urmă este împinsă în „capcana” creată de provocator. Mai degrabă, persoana provocată trebuie apreciată drept victimă a unei provocări. Ar fi cu totul deplasat ca în postura de victimă a unei provocări persoana provocată să răspundă penală pentru „capcana” întinsă.

În definitivă, rămânem pe poziţia că comportamentul persoanei provocate nu trebuie încadrat în tiparul unei norme de incriminare. Din contra, considerăm că conduita provocatorului necesită apreciere juridico-penală deosebită.

Tocmai din acest raţionament, în continuare vom încerca să determinăm dacă cel ce provoacă săvârşirea unei infracţiuni este sau nu pasibil de răspundere penală. Şi dacă poate fi supus răspunderii penale, atunci în baza cărei (căror) norme?

Ab initio, în ceea ce ne priveşte, subliniem că activitatea provocatorului nu ar trebui considerată legală, întrucât nu are drept scop prevenirea săvârşirii infracţiunii, ci comiterea acesteia. Are dreptate A.R. Avunţ atunci când afirmă următoarele: „Activitatea provocatoare nu poate fi în sine legală, deoarece presupune săvârşirea unor acţiuni îndreptate împotriva unei persoane în vederea obţinerii unei reacţii menite să determine consecinţe negative pentru aceasta. Lupta cu corupţia, precum şi cu alte infracţiuni, nu trebuie să se rezume la crearea artificială şi intenţionată a faptelor ilegale în scopul expunerii ulterioare a acestora” [22, p.293]. În mod similar, Ş.Ă. Alieva enunţă că provocarea infracţiunii reprezintă una dintre formele comportamentului socialmente periculos [23, p.1; 10, p.453], pericolul acesteia constând în dorinţa de a face vinovată o persoană nevinovată [23, p.7].

Deci, în condiţiile în care provocarea infracţiunii constituie un comportament socialmente periculos acesta necesită o apreciere juridică aparte, care, aşa cum se va vedea infra, în unele cazuri poate constitui infracţiune. Suntem de părere că provocatorul trebuie să răspundă penal, deoarece, în primul rând, acesta creează infrac­ţiunea, iar, în al doilea rând, creează infractorul.

Din aceste raţiuni nu putem susţine poziţia acelor autori care consideră că comportamentul provocatorului trebuie tratat drept cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei. Bunăoară, S.Radacinski este de părere că provocarea infracţiunii poate lua forma unei cauze menite să înlăture caracterul penal al faptei, întrucât, în unele cazuri, provocarea infracţiunii poate constitui unicul şi cel mai eficient instrument în identificarea inten­ţiei infracţionale, în prevenirea săvârşirii unor infracţiuni mai grave sau în descoperirea celor comise [7, p.64].

Primo – este inadmisibilă provocarea săvârşirii unei infracţiuni, chiar şi în condiţiile în care se cunoaşte despre existenţa unei intenţii infracţionale; or, simpla intenţie infracţională, inclusiv cea vociferată, nu este pasibilă de răspundere penală. Posesorul intenţiei nu trebuie provocat la materializarea ei. În caz contrar, nu posesorul intenţiei infracţionale, ci provocatorul este cel ce „creează” infracţiunea. Un asemenea compor­tament provocator nu poate fi justificat, în condiţiile inexistenţei unei certitudini cu privire la punerea în aplicare a intenţiei infracţionale. De asemenea, acesta nu poate fi justificat nici în ipoteza în care se urmăreşte prevenirea săvârşirii unor infracţiuni de gravitate înaltă. Considerăm că un asemenea comportament, în toate cazurile, nu trebuie să excludă caracterul penal al celor comise.

Secundo – din textul normei înscrise la alin.(6) art.30 din Legea RM nr.59/2012 se desprinde că „investi­gatorului sub acoperire i se interzice să provoace comiterea de infracţiuni”. Deci, rezultă că provocarea infracţiunii este interzisă în orice condiţii şi în orice împrejurări. În ipoteza în care sunt depăşite limitele legii în interiorul cărora trebuie să se circumscrie activitatea investigatorului sub acoperire cele comise trec în albia ilegalului, atunci când comportamentul inerent investigatorului sub acoperire se converteşte într-o conduită interzisă de lege. În conjunctura unei asemenea transformări, în cele mai dese cazuri, cele comise de agentul provocator necesită încadrare juridico-penală.

Pe aceeaşi undă cu S.Radacinski se află E.V. Govoruhina, în opinia căreia provocarea nevoită, adică exercitată de colaboratorii organelor de drept sau de către persoane private în rezultatul unei colaborări cu reprezentanţii organelor de drept, trebuie recunoscută în calitate de cauză ce exclude caracterul penal al faptei [21, p.16]. Dânsa chiar sugerează legiuitorului rus să completeze lista cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei cu „Provocarea nevoită” [Ibidem, p.18].

Nu susţinem poziţia evocată de E.V. Govoruhina, inclusiv din motivele evocate mai sus.

Analizând cel din urmă punct de vedere sesizăm şi unele contradicţii în statuările făcute de E.V. Govo­ruhina. În special, este neclară poziţia autoarei de a imprima provocării infracţiunii o dublă valenţă: a) de cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei şi b) de componenţă de infracţiune distinctă. Infra vom vedea că E.V. Govoruhina susţine ideea incriminării faptei de provocare a infracţiunii. Cum e posibil ca unul şi acelaşi comportament al provocatorului să comporte o dublă semnificaţie, în condiţiile în care acestea se exclud reciproc? Or, e cu neputinţă ca într-un caz conduita provocatorului să constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iar în alt caz – infracţiune.

În cele din urmă, considerăm că conduita provocatoare excede în toate cazurile limitele legii, necesitând apreciere juridico-penală din perspectiva calificării celor comise în tiparul legii penale.

În context, se profilează logica întrebare: în baza cărei norme de incriminare urmează a fi înscris comportamentul unei persoane îndreptat spre provocarea unei alte persoane la săvârşirea infracţiunii, atunci când prima urmăreşte colectarea probelor acuzatoare şi, în definitivă, tragerea la răspundere penală a persoanei provocate pentru fapta comisă?

După V.D. Ivanov, acţiunile provocatorului trebuie apreciate în funcţie de caracterul activităţii sale, fie ca organizator, fie ca instigator la infracţiunea comisă de persoana provocată [24, p.16-18]. P.S. Iani este de părere că provocarea este nu altceva decât instigare la săvârşirea infracţiunii [25, p.25]. Poziţii similare au şi alţi autori [13, p.91]. La rândul său, V.G. Mirzoian enunţă că provocarea infracţiunii este o formă specială a instigării [26, p.20].

În contrast, A.E. Aiusinov susţine că activitatea provocatoare comportă diferenţe semnificative faţă de semnele participaţiei penale [27, p.243]. După EV. Govoruhina, provocarea infracţiunii nu trebuie suprapusă cu instigarea sau cu instituţia participaţiei penale, în general, aceasta având o natură juridică distinctă [21, p.12]. În acelaşi făgaş, V.V. Dudarenko menţionează că provocatorul nu poate fi participant la infracţiunea săvârşită în rezultatul comportamentului său provocator, fapt care, însă, nu exclude caracterul socialmente periculos al faptei sale şi care necesită o apreciere juridico-penală diferită de cea a participaţiei penale [11, p.156]. La rândul lor, alţi autori punctează că acţiunile provocatorului nu pot fi calificate ca instigare la infracţiunea săvârşită de persoana provocată [9, p.241; 10, p.453].

Susţinem cel din urmă punct de vedere. Subliniem, în acest sens, că argumentele noastre în favoarea acestuia au fost evocate în cadrul unui demers ştiinţific [28, p.24-28], motiv din care nu considerăm că este nece­sar să statuăm repetat asupra acestora. Accentuăm doar că la încadrarea juridico-penală a conduitei provo­catorului cele comise nu pot fi privite prin prisma participaţiei penale.

Totuşi, cum trebuie apreciată activitatea provocatorului, în condiţiile în care nu este incidentă instituţia participaţiei penale?

Într-o opinie, provocarea săvârşirii infracţiunii şi informarea organului competent despre acest lucru trebuie calificată ca denunţare falsă însoţită de crearea artificială a probelor acuzatoare [9, p.242]. Într-adevăr, o asemenea soluţie de calificare nu este exclusă. Norma de la lit.c) alin.(2) art.311 CP RM stabileşte răspunderea penală pentru denunţarea falsă sau plângerea falsă însoţită de crearea artificială a probelor acuzatoare. Însă, norma respectivă devine inaplicabilă în cazul în care sesizarea organului de urmărire penală este făcută în acord cu pct.4) alin.(1) art.262 CPP RM – depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau de procuror a bănuielii rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Aceasta deoarece din textul art.311   CP RM rezultă că doar denunţul fals sau plângerea falsă pot constitui obiect imaterial al infracţiunii. Alte forme ale sesizării organului de urmărire penală despre faptul săvârşirii unei infracţiuni nu pot apărea în postura de obiect imaterial al infracţiunii enunţate.

În cele mai dese cazuri, însă, provocarea infracţiunii este realizată de agenţii statului în persoana inves­tigatorilor sub acoperire, caz în care organul de urmărire penală este sesizat despre faptul săvârşirii infracţiunii provocate, prin modalitatea specificată la pct.4) alin.(1) art.262 CPP RM, motiv din care un atare comporta­ment scapă de sub incidenţa art.311 CP RM.

În concluzie, art.311 CP RM poate fi aplicabil în cazul în care în postura de provocator apare o persoană privată şi care nu cooperează cu agenţii sub acoperire; or, nu este exclus ca o simplă persoană să apară pe post de provocator, deşi, în cele mai dese cazuri, provocarea infracţiunii este strâns legată de activitatea reprezen­tanţilor organelor de drept şi, în special, de activitatea investigatorilor sub acoperire.

Totuşi, care trebuie să fie soluţia de calificare în situaţia în care provocarea infracţiunii este realizată de agenţii statului sau de persoane private ce acţionează împreună şi/sau sub influenţa agenţilor statului?

A.I. Kokunov este de părere că provocarea realizată de investigatorul sub acoperire poate fi apreciată drept depăşire a atribuţiilor de serviciu [29, p.55]. Într-o manieră apropiată, A.A. Semin enunţă: „Astăzi, acţiunile provocatorului cad sub incidenţa legii penale doar atunci când pe lângă provocarea infracţiunii acesta mai săvârşeşte o faptă penală. De exemplu, acţiunile colaboratorului organelor de drept care a provocat săvârşirea unei infracţiuni în procesul realizării activităţii speciale de investigaţii conţine semnele excesului de putere sau ale depăşirii atribuţiilor de serviciu” [9, p.241].

În ce ne priveşte, considerăm că, în corespundere cu legislaţia penală a Republicii Moldova, comporta­mentul provocatorului în persoana investigatorului sub acoperire ar putea cădea sub incidenţa art.328 CP RM (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu), cu condiţia întrunirii tuturor semnelor constitutive obiective şi subiective ale componenţei de infracţiune, în special urmarea prejudiciabilă; or, provocarea infracţiunii realizată de investigatorul sub acoperire constituie nu altceva decât una dintre modalităţile faptice ale excesului de putere sau ale depăşirii atribuţiilor de serviciu. De asemenea, nu este exclusă angajarea răspunderii contravenţionale în baza art.313 din Codul contravenţional [30] în cazul în care acţiunile provoca­torului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii, în special urmarea prejudiciabilă.

Nu este exclusă angajarea răspunderii penale în baza alin.(2) art.310 CP RM (falsificarea probelor în procesul penal de către persoana care efectuează urmărirea penală, procuror sau de către apărătorul admis în procesul penal). Totuşi, observăm că norma respectivă cere o calitate specială a subiectului infracţiunii. Dar, aşa cum am punctat mai sus, provocarea infracţiunii poate fi realizată de o simplă persoană, în lipsa unei colaborări cu agenţii statului. De asemenea, din textul normei consemnate la alin.(2) art.310 CP RM se desprind cu claritate categoriile de subiecţi speciali pasibili de răspundere penală în baza acestei norme. Sesizăm că investigatorul sub acoperire nu poate fi subiect al acestei infracţiuni, decât dacă nu cooperează cu ofiţerul de urmărire penală sau cu procurorul. În lipsa unei asemenea cooperări, cele comise scapă de sub incidenţa alin.(2) art.310 C RM. Însă, tocmai cea din urmă ipoteză este cea mai des întâlnită în practica cotidiană (cazul în care investigatorul sub acoperire nu cooperează cu ofiţerul de urmărire penală sau cu procurorul la obţinerea unor probe prin provocare). Deci, şi de această dată norma penală nu acoperă integral conduita provocatorului.

În acelaşi context, subliniem că în acord cu legislaţiile penale ale unor state străine provocarea infracţiunii este incriminată în cadrul unei nomen juris drept infracţiune distinctă. De exemplu, în majoritatea statelor ex-sovietice constituie infracţiune provocarea la săvârşirea coruperii pasive sau a luării de mită. Astfel, provocarea coruperii pasive sau a luării de mită constituie infracţiune distinctă în corespundere cu art.199 din Codul penal al Turkmenistanului [31], art.350 din Codul penal al Armeniei [32], art.417 din Codul penal al Kazahstanului [33], art.343 din Codul penal al Kârgâzstanului [34], art.321 din Codul penal al Tadjikistanului [35]. De consemnat că normele incriminatoare înscrise în Codul penal al Armeniei, al Kazahstanului şi în cel al Turkmenistanului sunt amplasate în cadrul segmentului Părţii speciale a Codului penal dedicat protecţiei justiţiei drept valoare socială fundamentală. Drept excepţie, în acord cu legislaţia Kârgâzstanului, provocarea coruperii pasive sau a luării de mită este localizată în Capitolul 46 „Infracţiuni împotriva ordinii procesuale de obţinere a probelor”. În fine, în legislaţia Tadjikistanului provocarea coruperii pasive sau a luării de mită constituie infracţiune contra puterii de stat şi a intereselor serviciului de stat.

Legiuitorul acestor state a înţeles că provocarea săvârşirii coruperii pasive sau a luării de mită comportă grad prejudiciabil caracteristic unei fapte infracţionale, motiv din care şi raţiunea incriminării acesteia în cadrul unei norme aparte.

O poziţie diferenţiată sesizăm în cazul legislaţiei Georgiei. În corespundere cu art.145 din Codul penal al Georgiei [36], constituie infracţiune provocarea la săvârşirea oricărei infracţiuni, nu însă doar a celei de corupere pasivă sau a celei de luare de mită. Mai exact, potrivit normei enunţate, este pasibilă de pedeapsă penală fapta persoanei concretizată în determinarea altei persoane la săvârşirea infracţiunii cu scopul tragerii acesteia la răspundere penală. De menţionat că numita infracţiune este localizată în Capitolul XXIII din Partea specială a Codului penal – „Infracţiuni împotriva drepturilor şi libertăţilor persoanei”.

Susţinem cel din urmă model legislativ, în partea catalogării drept infracţiune a faptei de provocare la săvârşirea oricărei infracţiuni, nu însă doar a celei de corupere pasivă sau a celei de luare de mită. Considerăm că provocarea oricărei infracţiuni contravine principiului loialităţii probelor şi, în final, ştirbeşte dreptul persoanei la un proces echitabil [37, p.23]. În context, E.V. Govoruhina menţionează despre necesitatea abrogării art.304 din Codul penal al Federaţiei Ruse (normă care incriminează provocarea coruperii pasive şi a luării de mită) şi introducerii unui nou articol – 304¹, care să stabilească răspunderea penală pentru provocarea oricărei infracţiuni [21, p.14]. Şi alţi autori ruşi propun incriminarea în cadrul unei nomen juris provocarea săvârşirii oricărei infracţiuni [9, p.242].

Scopul urmărit de făptuitor este semnul ce conferă, în mod special, ilegalitate penală faptei de provocare la săvârşirea infracţiunii. Făptuitorul nu se rezumă la simpla provocare, ci la colectarea şi administrarea unor probe despre fapta săvârşită în rezultatul conduitei provocatoare şi, în final, tragerea la răspundere penală a persoanei provocate.

Provocatorii trebuie să răspundă penal. Aşa cum există hoţi, tâlhari, huligani, aşa există şi provocatori. În acest plan, în doctrină se consemnează: „Problema provocării infracţiunii comportă şi un aspect victimologic, deoarece apreciere juridico-penală trebuie dată nu doar provocatorului, ci şi persoanelor care, sub influenţa convingerilor, propunerilor şi altor metode de determinare utilizate de provocator, au început să săvârşească sau au săvârşit pe deplin fapta socialmente periculoasă” [18, p.34]. În sensul normei de incriminare avansate cu titlu de lege ferenda,  aceste persoane pot fi numite, convenţional, victime ale provocării.

Totodată, un asemenea comportament trebuie incriminat într-o normă distinctă, nu însă fragmentar. Or, aşa cum am relevat supra, la ora actuală, pentru fapte de provocare la săvârşirea infracţiunii nu întotdeauna poate fi angajată răspunderea penală. În unele cazuri, aplicabilitatea unei norme de incriminare se află în strictă dependenţă de calitatea provocatorului – agent al statului sau persoană privată. Plus la aceasta, instituirea unei norme speciale ar scoate în evidenţă pericolul social sporit al unei asemenea fapte şi, pe cale de consecinţă, ar avea un efect preventiv mai accentuat.

În acelaşi timp, în contrast cu legiuitorul georgian, considerăm că locul perfect pentru amplasarea acestei infracţiuni este Capitolul XIV din Partea specială a Codului penal „Infracţiuni contra justiţiei”. Relaţiile so­ciale ce pot fi lezate prin săvârşirea unei fapte de provocare la săvârşirea infracţiunii derivă organic din relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea corectă a justiţiei. Or, cele din urmă relaţii sociale nu pot fi protejate în mod normal atunci când sunt „create” şi administrate probe contrar ordinii stabilite.

În concluzie, venim cu recomandarea de lege ferenda, potrivit căreia fapta de provocare la săvârşirea infracţiunii urmează a fi incriminată în cadrul unui articol distinct, astfel încât dispoziţia normei să aibă următorul conţinut descriptiv: „Crearea artificială a situaţiei în care o persoană determină o altă persoană la săvârşirea infracţiunii în vederea tragerii ultimei la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii pro­vocate”. Recomandăm ca infracţiunea respectivă să fie amplasată în art.311¹ CP RM, întrucât se intersec­tează logic cu infracţiunile prevăzute la art.310 şi 311 CP RM.

În acelaşi timp, sugerăm diferenţierea răspunderii penale pentru provocarea la săvârşirea unei infracţiuni uşoare şi mai puţin grave de răspunderea penală pentru provocarea la săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Pe cale de consecinţă, urmând modelul art.311 CP RM, suntem de părere că provocarea la săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave trebuie incriminată în cadrul alin.(2) art.311¹ CP RM.

Concluzii

Provocarea infracţiunii trebuie disociată de circumstanţa atenuantă înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM (ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea).

Prin provocarea infracţiunii trebuie de înţeles crearea artificială a situaţiei în care o persoană (agent provocator) determină o altă persoană la săvârşirea infracţiunii în vederea tragerii ultimei la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii provocate. Urmărirea altor finalităţi (de exemplu: discreditarea persoanei etc.) nu ţine de esenţa provocării infracţiunii. Este important ca prin activitatea provocatoare provocatorul să tindă tragerea persoanei provocate la răspundere penală.

Provocarea presupune implantarea în conştiinţa persoanei a unei conduite infracţionale care urmează a fi pusă în aplicare de persoana provocată. Fiind o veritabilă activitate de determinare (incitare), provocarea poate avea loc prin diverse metode: convingere, rugăminte, propunere, corupere, darea unui ordin etc. Sub acest aspect, activitatea provocatoare aminteşte cumva de activitatea de instigare (caracteristică instigatorului – participant la infracţiune). Totuşi, aceste două activităţi nu se suprapun.

Pentru provocarea infracţiunii este caracteristic faptul că persoana provocată comite infracţiunea fără a înţelege că acţionează sub imperiul unei influenţe exercitate de provocator. Nu acelaşi lucru remarcăm în cazul săvârşirii infracţiunii în rezultatul unei constrângeri fizice sau psihice, situaţie în care persoana constrânsă conştientizează că constituie instrument în mâinile persoanei ce constrânge. Tocmai de aceea, metoda provocării infracţiunii (nu a instigării la săvârşirea unei infracţiuni) nu poate îmbrăca forma constrângerii fizice sau psihice irezistibile. La fel, scopul urmărit de un veritabil provocator este incompatibil cu o asemenea metodă de provocare. Nu poţi tinde spre adunarea probelor acuzatoare şi tragerea la răspundere penală a persoanei constrânse la săvârşirea infracţiunii, întrucât fapta unei persoane constrânse în mod irezistibil nu constituie infracţiune.

Pentru existenţa provocării este ineluctabil ca intenţia infracţională să nu-i fi aparţinut persoanei provocate, ci provocatorului. Aşadar, în cazul provocării învederăm prezenţa unei intenţii formate la persoana provocată ca rezultat al comportamentului provocatorului. Acesta din urmă transmite intenţia infracţională persoanei provocate. Deci, intenţia persoanei provocate este nu una independentă, ci dependentă de intenţia provoca­torului. Pentru a nu fi în prezenţa provocării este necesar ca intenţia infracţională a făptuitorului să se formeze de sine stătător, dar nu sub influenţa provocatorului.

În condiţiile practico-legislative actuale sesizăm că provocarea infracţiunii, de lege lata, nu constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce, de facto, se subscrie perfect trăsăturilor inerente unei cauze menite să excludă caracterul penal al faptei. În opinia noastră, de lege ferenda, se impune introducerea acestei stări, situaţii în calitate de cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei – în normele Capitolului III din Partea generală a Codului penal al Republicii Moldova.

Provocarea infracţiunii este interzisă în orice condiţii şi în orice împrejurări. În ipoteza în care sunt depăşite limitele legii în interiorul cărora trebuie să se circumscrie activitatea investigatorului sub acoperire cele comise trec în albia ilegalului, atunci când comportamentul inerent investigatorului sub acoperire se converteşte într-o conduită interzisă de lege. În conjunctura unei asemenea transformări, în cele mai dese cazuri, cele comise de agentul provocator necesită încadrare juridico-penală. Conduita acestuia nu poate fi catalogată drept cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei.

Din perspectivă comparată, sesizăm că în acord cu legislaţiile penale ale unor state străine provocarea infracţiunii este incriminată în cadrul unei nomen juris drept infracţiune distinctă. De exemplu, în majoritatea statelor ex-sovietice constituie infracţiune provocarea la săvârşirea coruperii pasive sau a luării de mită. O poziţie diferenţiată sesizăm în cazul legii penale a Georgiei, care la art.145 prevede răspunderea penală pentru provocarea la săvârşirea oricărei infracţiuni, nu însă doar a celei de corupere pasivă sau a celei de luare de mită. Susţinem modelul legislativ georgian. Conduita provocatorului trebuie incriminată într-o normă distinctă, nu însă fragmentar. Or, actualmente, pentru fapte de provocare la săvârşirea infracţiunii nu întotdeauna poate fi angajată răspunderea penală. De menționat că, în unele cazuri, aplicabilitatea unei norme de incriminare se află în strictă dependenţă de calitatea provocatorului – agent al statului sau persoană privată.

*Acest articol a fost publicat în: Studia Universitatis Moldaviae, 2020, nr. 3(133).

Referinţe bibliografice:                                

1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110.
2. Legea Republicii Moldova privind activitatea specială de investigaţii, nr.59 din 29.03.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.113-118.
3. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
4. GLADCHI, Gh. Victima în dreptul penal. În: Revista de ştiinţe penale, anul II, 2006, p.81-89.
5. BULAT, I. Victimologie şi psihologia victimei: note de curs. Chişinău, 2013. 40 p.
6. BRÎNZA, L. Legitima apărare şi scuza provocării în lumina reglementărilor juridico-penale din România şi din Republica Moldova. În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr.12, p.10-15.
7. РАДАЧИНСКИЙ, С.Н. Провокация как обстоятельство, исключающее преступность деяния. B: Уголовное право, 2009, №2, c.64-69.
8. ДЕМЧУК, С.Д. И вновь о провокации преступления. B: Юридическая наука и правоохранительная практика, 2015, №2(32), c.103-110.
9. СЕМИН, А.А. Провокация и инсценировка преступления: понятие, правовая оценка и отграничение от оперативно-розыскного мероприятия. B: Вестник Полоцкого государственного университета, 2010, №10, c.239-244.
10. ИВАНОВ, В.Д. Уголовно-правовое понятие провокации преступления и ее правовые последствия. În: Научные труды. Том 2, 2003, c.453-457.
11. ДУДАРЕНКО, В.В. Соотношение провокации преступления и соучастия в преступлении. B: Вестник Томского государственного университета, 2015, №398, c.153-157.
12. КОКУНОВ, А.И. Понятие и уголовно-правовое значение провокации. B: Альманах современной науки и образования, 2015, №10(100), 74-76.
13. ЧЕРЕПАХИН, В.А. Уголовно-правовая характеристика различных видов соучастников и их отличие от провокации преступления. B: Новая правовая мысль, 2014, №3 (62).
14. CUŞNIR, V.M. Corupţia: Reglementări de drept; activităţi de prevenire şi combatere. Partea I. Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 1999.
15. ЩЕЛКОНОГОВА, Е.В. Уголовно-правовое значение провокации. B: Криминологический журнал Байкаль­ского государственного университета экономики и права, 2014, №1, c.180-184.
16. BULAI, C. Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: All, 1997. 650 p.
17. GRAMA, M., BOTNARU, S., ŞAVGA, A. et al. Drept penal. Partea Generală. Vol.I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2016. 336 p.
18. ЯКУБОВ, С. Провокация преступления. Ташкент: Академия МВД Республики Узбекистан, 2007. 56 p.
19. PUŞCAŞU, V. Agenţi sub acoperire. Provocarea ilegală a infracţiunii. Consideraţii. În: Revista „Caiete de Drept Penal”, 2010, nr.2, p.29-74.
20. РАДАЧИНСКИЙ, С.Н. Проблема оценки действий лиц, спровоцированных на совершение преступление. B: Российский следователь, 2009, №5, c.18-19.
21. ГОВОРУХИНА, Е.В. Понятие и правовые последствия провокации в уголовном праве: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Ростов-на-Дону, 2002. 30 c.
22. АВУНЦ, А.Р. Уголовно-правовое значение провокации преступления в праве зарубежных стран. B: Пробелы в российском законодательстве, 2012, №3, c.291-293.
23. АЛИЕВА, Ш.Э. Провокации в оперативно-розыскной деятельности и права человека. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: http://www.iolr.org/mopi/wp-content/uploads/2013/12.pdf
24. ИВАНОВ, В. Провокация или правомерная деятельность. B: Уголовное право, 2001, c.16-18.
25. ЯНИ, П.С. Незаконный оборот наркотиков: пособничество в приобретении или сбыт? B: Уголовное право, 2005, №5.
26. МИРЗОЯН, В.Г. Подстрекательство к совершению преступления в российском и зарубежном уголовном праве: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Краснодар, 2012. 27 c.
27. АЮСИНОВ, А.Е. Особенности субъективной стороны преступной провокационной деятельности. B: Вестник Нижегородской академии МВД России, 2016, №2 (34), c.241-244.
28. COPEŢCHI, S. Provocarea versus instigarea la săvârşirea infracţiunilor. În: Rezumatele Conferinţei ştiinţifice naţionale cu participare internaţională „Integrare prin cercetare şi inovare”, 9-10 noiembrie 2017. Chişinău: CEP USM, 2017, p.24-28.
29. КОКУНОВ, А.И. Уголовно-правовые последствия служебной провокации преступления. B: Приволжский научный вестник, 2015, №9 (49), c.54-56.
30. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 24.10.2008. În: Monito­rul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.
31. Уголовный кодекс Туркменистана. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: https://www.ilo.org/dyn/natlex/docs/ELECTRONIC/81084/89805/F491701052/TKM81084.pdf
32. Уголовный кодекс Армении. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: https://www.wipo.int/edocs/lexdocs/laws/ru/am/am012ru.pdf
33. Уголовный кодекс Казахстана. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: https://online.zakon.kz/document/?doc_id=31575252#pos=5495;-36
34. Уголовный кодекс Кыргызской Республики. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: http://cbd.minjust.gov.kg/act/view/ru-ru/111527
35. Уголовный кодекс Таджикистана. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: http://continent-online.com/Document/?doc_id=30397325#pos=3195;-60
36. Уголовный кодекс Грузии. [Accesat: 28.10.2019] Disponibil: https://matsne.gov.ge/ka/document/download/16426/143/ru/pdf
37. COPEŢCHI, S. Provocarea infracţiunii în contextul măsurilor speciale de investigaţie. Partea a II-a. În: Revista Naţională de Drept, 2017, nr.3(42), p.18-25.