Dr. Igor Coban

Introducere

Executarea silită reprezintă una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului procesual civil şi o compo­nentă importantă a justiţiei într-un stat de drept. Încrederea publicului în actul de justiţie depinde în mare măsură şi de eficacitatea mecanismelor de executare silită, fiind absolut necesar ca o hotărâre judecătorească obţinută în urma unui demers judiciar (de multe ori, de durată şi costisitor) să aibă o finalitate practică concretă, astfel încât justiţiabilul să conştientizeze beneficiile rezultate din obţinerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului.

În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente, clare, suple şi rapide care să garanteze duce­rea la îndeplinire efectivă a titlului executoriu, partea ar fi în imposibilitate de a se bucura de câştigarea procesului, titlul executoriu conferind, astfel, creditorului doar un drept teoretic şi iluzoriu [1, p.11].

Importanţa executării silite rezidă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [2, p.19]. Astfel, de către instanţa europeană s-a apreciat că dreptul la un proces echitabil [3, p.114] nu acoperă proce­dura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, iar statul are obligaţia de „a se plia” unei hotărâri judecătoreşti pronunţate contra sa [4, §43], considerând că executarea silită face parte integran­tă din noţiunea de proces, în sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu şi lipsit de eficienţă practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminenţa dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească sau un alt înscris ce constituie titlu/document executoriu să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, este chemat să mani­feste un comportament vigilent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi este favorabilă.

Aşadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie şi reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului [5, p.87]. În doctrina europeană se afirmă că dreptul executării silite a devenit, în principal pentru dreptul european şi apoi pentru dreptul constitu­ţio­nal, a treia mare garanţie la un proces echitabil.

Astfel, putem constata cu uşurinţă că unul dintre aspectele principiului accesului liber la justiţie presu­pune asigurarea posibilităţii executării efective a hotărârilor judecătoreşti, fapt ce constituie scopul primar al procesului civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului menţionează, în acest sens, obligaţia pozitivă a statului de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti care să fie eficient din punct de vedere normativ şi jurisprudenţial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere [6, §84].

Având în vedere faptul că unul dintre cele mai aplicate mecanisme sau mijloace procedurale de executare silită menite să confere unei hotărâri judecătoreşti favorabile o finalitate practică şi efectivă reprezintă procedura de sechestrare şi vânzare a bunurilor debitorului ce își are sediul juridic în Capitolul IX din Titlul II al Cărţii Întâi din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443/2004 (în continuare – CE RM), iar, sub aspect procedural această etapă demarează cu întocmirea de către executorul judecătoresc a procesului-verbal de sechestru, în prezentul demers ne-am propus să evidenţiem care sunt temeiurile de nulitate şi/sau inopo­zabilitate a celui din urmă act. Or, anularea acestuia sau inopozabilitatea lui faţă de terţi poate duce în mod nemijlocit la imposibilitatea ulterioară de a executa hotărârea judecătorească din diverse motive (dispariţia sau înstrăinarea bunurilor sechestrate, pierirea sau distrugerea acestora, lipsa altor bunuri în patrimoniul debitorului etc.).

Rezultate și discuții

Potrivit art.115 CE RM, sechestrarea bunurilor constă în întocmirea unui proces-verbal în condiţiile art.118 CE RM. Astfel, potrivit art.118 CE, despre sechestrarea şi/sau ridicarea bunurilor se întocmeşte un proces-verbal în 3 exemplare, după modelul prevăzut la art.75 CE RM.

Suplimentar condiţiilor de formă şi conţinut prevăzute de art.75 CE RM, în procesul-verbal de sechestru se enumeră obligatoriu obiectele şi documentele sechestrate, indicându-se numărul, măsura, greutatea lor, genul, elementele de individualizare, gradul de uzură şi, pe cât este posibil, valoarea lor. Iar în cazul valorilor mobiliare, se indică numărul, emitentul, preţul nominal şi alte date cunoscute la momentul sechestrării lor.

Procesul-verbal de sechestrare şi/sau de ridicare a bunurilor se aduce la cunoştinţă tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acte procesuale, fapt confirmat prin semnătura fiecăreia. Refuzul de a semna procesul-verbal se consemnează în acesta.

Dacă în timpul aplicării sechestrului debitorul sau alte persoane au încălcat ordinea publică ori au încercat să distrugă sau să ascundă bunurile, executorul judecătoresc va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicând, totodată, şi măsurile pe care le-a întreprins.

Copia de pe procesul-verbal de sechestrare şi/sau de ridicare a bunurilor se înmânează, contra semnătură, debitorului sau reprezentantului său ori unui membru de familie adult a lui, după caz, iar dacă aceştia sunt absenţi, se înmânează reprezentantului organizaţiei de exploatare a locuinţelor sau, după caz, reprezen­tan­tu­lui autorităţii administraţiei publice locale de nivelul întâi, cărora li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acte procesuale ori se transmit prin alte modalităţi prevăzute pentru comunicarea actelor executo­ru­lui judecătoresc. În cazul sechestrării şi/sau ridicării bunurilor debitorului persoană juridică, copia de pe procesul-verbal se înmânează în conformitate cu prevederile stabilite în Codul de executare pentru comuni­carea actelor executorului judecătoresc persoanelor indicate în art.115 alin.(2) CE RM (art.119 CE RM).

Sechestrarea bunurilor se efectuează în limitele valorii revendicărilor ce se conţin în documentul execu­toriu şi a cheltuielilor de executare.

Potrivit art.115 alin.(2) CE RM, sechestrarea bunurilor debitorului persoană juridică se efectuează în pre­zenţa administratorului, a reprezentantului acestuia sau a unei persoane cu funcţie de răspundere a debito­rului, iar în cazul gospodăriei ţărăneşti (de fermier) sau al întreprinderii individuale – în prezenţa debitorului ori a unui alt membru al gospodăriei sau, după caz, a unui membru de familie a fondatorului întreprinderii. Sechestrarea bunurilor debitorului persoană fizică se efectuează în prezenţa lui ori a reprezentantului său sau a unui membru de familie adult a lui.

Dacă debitorul sau persoanele indicate în art.115 alin.(2) CE RM nu participă la sechestrarea bunurilor, la cercetarea încăperilor şi a altor locuri în care se află bunurile, sechestrarea acestor bunuri se efectuează în prezenţa a doi martori asistenţi.

Dacă debitorul, reprezentantul său ori un membru de familie a lui nu permite pătrunderea în domiciliu, iar documentul executoriu nu conţine autorizare de pătrundere forţată, executorul judecătoresc solicită autori­za­ţia instanţei de judecată.

În cazul în care există bănuieli că bunurile urmărite pot să dispară ori să fie deteriorate, iar documentul executoriu nu conţine autorizarea pătrunderii forţate, executorul judecătoresc efectuează sechestrarea în prezenţa a doi martori asistenţi, a colaboratorului organului afacerilor interne, urmând să înştiinţeze instanţa de judecată imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la efectuarea sechestrării, cu prezentarea materialelor respective în care se vor indica motivele efectuării sechestrării. Judecătorul va confirma legalitatea acestei acţiuni procesuale printr-o menţiune în procesul-verbal de sechestru. Prezenţa creditorului sau a reprezen­tantului său la aplicarea sechestrului este obligatorie.

Dacă un terţ declară că bunurile supuse sechestrului sunt ale sale, în procesul-verbal cu privire la seches­trare se face menţiunea respectivă, iar terţului i se explică dreptul de a intenta o acţiune de ridicare a seches­trului.

Debitorul şi creditorul, ceilalţi participanţi la procedura de executare pot face declaraţii şi observaţii, care se consemnează în proces-verbal.

Despre aplicarea sechestrului asupra bunurilor supuse înregistrării de stat executorul judecătoresc infor­mează neîntârziat organele care efectuează înregistrarea de stat pentru a se face în registrul respectiv o men­ţiune cu privire la interdicţia de înstrăinare a bunului sau de aplicare a sechestrului. Contractul de înstrăinare a bunului încheiat după introducerea interdicţiei de înstrăinare a bunului sau după întocmirea procesului-verbal de sechestru este nul. Asigurarea bunurilor sechestrate şi suportarea riscurilor legate de ridicarea şi de transportarea lor sunt puse pe seama debitorului.

Totodată, potrivit art.116 CE RM, în cadrul aplicării sechestrului pe bunuri, executorul judecătoresc are dreptul să deschidă şi să cerceteze încăperile şi depozitele încuiate dacă debitorul nu le deschide benevol, evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.

La deschiderea încăperilor şi a depozitelor pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi consemnat în proces-verbal. Încăperea şi depozitul pot fi sigilate şi/sau puse sub pază, după caz. Executorul judecătoresc este obligat să nu dea publicităţii circumstanţele vieţii intime a persoanei constatate la aplicarea sechestrului.

Dacă în timpul cercetării încăperilor şi a depozitelor debitorului se descoperă obiecte şi documente a căror circulaţie este interzisă de lege, executorul judecătoresc informează neîntârziat organul de resort.

Prevederile respective se aplică şi în cazul urmăririi bunurilor debitorului care se află la terţi.

Unul dintre cele mai importante momente în ceea ce priveşte sechestrarea bunurilor ţine de evaluarea acestora. Astfel, potrivit art.117 alin.(1) CE RM, evaluarea bunurilor supuse sechestrului se efectuează de către executorul judecătoresc la preţurile medii de piaţă din localitatea respectivă. Executorul judecătoresc este obligat să înştiinţeze în scris părţile despre faptul determinării valorii bunurilor supuse sechestrului şi să explice dreptul acestora de a apela la un evaluator în cazul în care nu sunt de acord cu valoarea determinată de executor.

Dacă evaluarea bunurilor este dificilă ori debitorul sau creditorul nu este de acord cu valoarea bunului determinată de executorul judecătoresc, acesta din urmă va antrena în evaluare un evaluator în domeniu.

În cazul în care debitorul sau terţul împiedică accesul evaluatorului la bunul supus evaluării, debitorul sau terţul este lipsit de dreptul de a contesta valoarea stabilită a bunului, iar repararea prejudiciilor rezultate din eventuala diminuare a valorii poate fi pretinsă de la debitor sau terţ.

În cazul în care nicio parte în procedura de executare nu contestă în termen preţul stabilit de executorul judecătoresc, evaluarea se prezumă a fi corectă şi definitivă. Cheltuielile de evaluare a bunurilor efectuată de evaluator le suportă persoana care a contestat valoarea determinată de executorul judecătoresc.

Procesul-verbal de sechestrare şi/sau de ridicare a bunurilor poate fi contestat în instanţă de judecată în termen de 7 zile de la data întocmirii sau comunicării lui, după caz.

O importanţă deosebită pentru prezentul studiu prezintă prevederile art.94 alin.(2) CE RM, potrivit cărora despre sechestrarea bunului imobil executorul judecătoresc informează organul cadastral teritorial, iar dacă bunul este ipotecat, informează şi creditorul ipotecar, precum şi dispoziţiile art.115 alin.(9) CE RM, potrivit cărora despre aplicarea sechestrului asupra bunurilor supuse înregistrării de stat executorul judecătoresc informează neîntârziat organele care efectuează înregistrarea de stat pentru a se face în registrul respectiv o menţiune cu privire la aplicarea sechestrului.

Astfel, din conţinutul normelor citate, în cazul sechestrării bunurilor imobile sau altor bunuri ce aparţin debitorului care sunt supuse înregistrării de stat, desprindem o condiţie ad validatem  distinctă a procesului-verbal de sechestru a unor astfel de bunuri faţă de celelalte bunuri mobile, şi anume – informarea organului care ţine registrul respectiv despre aplicarea sechestrului asupra unor astfel de bunuri în scopul menţionării în Registru despre acest fapt. În caz contrar, neinformarea organului corespunzător şi nenotarea în Registru despre aplicarea sechestrului duce la inopozabilitatea procesului-verbal de sechestru faţă de terţi.

Deşi legiuitorul nu a reglementat un termen exact în interiorul căruia executorul judecătoresc are obligaţia de a informa organele care efectuează înregistrarea de stat, termenul „neîntârziat” utilizat de legiuitor în acest sens urmează a fi interpretat în coroborare cu prevederile art.70 alin.(2) CE RM, potrivit cărora executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărârii judecă­toreşti, dacă legea nu prevede altfel. Termenul dintre acţiunile complexe ce urmează a fi întreprinse de executorul judecătoresc nu va depăşi 15 zile.

Astfel, din interpretarea normelor menţionate reiese că executorul judecătoresc urmează să informeze organul care efectuează înregistrarea imediat după întocmirea procesului-verbal de sechestru, dar nu mai târziu de 15 zile de la întocmirea acestuia. Iar neinformarea organului care efectuează înregistrarea şi nemen­ţionarea despre aplicarea sechestrului duce la nulitatea procesului-verbal de sechestru sau cel puţin la căderea acestuia în desuetudine. Cu alte cuvinte, procesul-verbal de sechestru asupra bunurilor imobile sau a altor bunuri ale debitorului care sunt supuse înregistrării de stat, neînregistrat în modul corespunzător şi în terme­nul prevăzut, nu va putea produce efecte juridice, cel puţin faţă de terţi.

Reieşind din prevederile art.2 CE RM, potrivit cărora executorul judecătoresc asigură executarea silită a documentelor executorii în strictă conformitate cu Codul de executare şi cu alte acte normative, neinformarea organului care efectuează înregistrarea şi nemenţionarea în Registrul în care este înregistrat bunul sechestrat despre faptul aplicării sechestrului sau efectuarea operaţiunilor respective cu încălcarea normelor citate supra determină caracterul ilegal şi viciat al procesului-verbal de sechestru, în special, şi al procedurii de seches­trare a bunurilor debitorului, în general.

Ceea ce poate servi drept temei de anulare a procesului-verbal de sechestru de către instanţa judecăto­rească în eventualitatea contestării acestuia de către unul dintre participanţii la procedura de executare sau de către un terţ care consideră că prin acesta i-a fost lezat un drept garantat de lege în modul prevăzut de art.161-163 CE RM, sau, în cazul dat, prezumţia legalităţii procesului-verbal de sechestru întocmit de exe­cutorul judecătoresc, instituită în art.3 alin.(1) din Legea privind executorii judecătoreşti, potrivit căruia actul întocmit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor sale legale, este act procesual de autoritate publică, are forţă probantă, se prezumă a fi legal, iar în cazul în care este întocmit în cadrul procedurii de executare, poate fi contestat în modul stabilit de Codul de executare – este combătută prin nerespectarea cerinţelor legale imperative.

Necesitatea respectării condiţiilor respective – de informare a organului registrator şi menţionarea în Registrul corespunzător despre aplicarea sechestrului în modul şi termenele prevăzute explicate supra, precum şi aplicarea sancţiunilor în cazul nerespectării acestora – inopozabilitatea faţă de terţi, caracterul desuet al procesului-verbal de sechestru şi anularea acestuia de către instanţa judecătorească – derivă şi din practica CtEDO, care a menţionat că, în materie de sechestre şi percheziţii, dreptul naţional trebuie să ofere garanţii adecvate împotriva arbitrariului [7, §70].

Cu alte cuvinte, informarea organului responsabil de înregistrare în scopul efectuării menţiunii despre apli­carea sechestrului asupra bunului supus înregistrării nu poate fi lăsată la latitudinea executorului jude­că­toresc, ci aceasta trebuie efectuată în interiorul termenilor prevăzuţi. În situaţia în care încălcarea termenilor respectivi poate duce la anularea procesului-verbal de sechestru, iar neînregistrarea menţiunilor respective la inopozabilitatea acestuia faţă de terţi, hotărârea judecătorească favorabilă creditorului în procedura de execu­tare silită poate rămâne fără executare sau poate fi executată cu întârziere din cauza lipsei de diligenţă din partea executorului judecătoresc.

Şi în acest din urmă aspect, CtEDO a menţionat că atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 §1 al Convenţiei [8, §44]. Fiecare stat trebuie să asigure funcţionarea unor instru­mente juridice care să fie adecvate şi suficiente pentru a asigura executarea obligaţiilor pozitive care revin statului [9, §66]. În calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în executarea hotărârii judecătoreşti [10, §70]. Statele au obligaţia pozitivă de a organiza un sistem de exe­cutare a hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică [11, §64].

Mai mult ca atât, într-o cauză împotriva Moldovei [12, §49], CtEDO a reținut că omisiunile executorului judecătoresc şi lipsa de diligență din partea acestuia în vederea prevenirii anulării actelor şi acţiunilor sale au constituit o încălcare a art.6 §1 CEDO. Recunoscând, inter alia, din aceleaşi motive şi violarea art.1 al Pro­tocolului nr.1 la Convenţie [12, §51].

Concluzii

Dat fiind faptul că, procedura de executare silită este parte integrantă din procesul civil, garanţiile impuse de art.6 §1 CEDO se extind şi asupra acestei etape procedurale. De aici derivă nemijlocit obligaţia pozitivă a statului de a asigura mijloace şi proceduri de executare a unei hotărâri judecătoreşti efective în măsură să excludă arbitrariul atât în drept, cât şi în practică.

Chiar dacă normele speciale (art.115 alin.(9) CE RM) nu prevăd un termen exact în interiorul căruia exe­cutorul judecătoresc are obligaţia de a informa organele care efectuează înregistrarea despre aplicarea seches­­trului asupra bunurilor imobile sau a altor bunuri supuse înregistrării de stat în scopul efectuării în registrele respective a menţiunii despre aplicarea sechestrului, totuşi, reieşind din prevederile art.70 alin.(2) CE RM, acesta este obligat să efectueze informarea respectivă în cel mult 15 zile de la întocmirea proce­su­lui-verbal de sechestru.

Omiterea informării sau informarea tardivă duc la inopozabilitatea procesului-verbal de sechestru faţă de terţi, la dobândirea caracterului desuet sau anularea acestuia, acestea servind drept premise de violare a art.6 §1 CEDO şi a art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO.

Motiv din care considerăm oportună modificarea art.115 alin.(9) CE RM, astfel încât să fie indicat terme­nul sau perioada de timp exactă în care executorul judecătoresc are obligaţia de a informa organul care efec­tuează înregistrarea bunurilor supuse înregistrării despre aplicarea sechestrului asupra acestora.

*Acest articol a fost publicat în: Studia Universitatis Moldaviae, 2020, nr. 3(133).

Referințe bibliografice:

1. GÂRBULEŢ, I., OPRINA, E. Tratat teoretic şi practic de executare silită. Bucureţti: Universul Juridic, 2013.
2. VOICU, M. Procedura executării silite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – CEDO. În: RRDJ, 2012, nr.5, p.17-36.
3. BÎRSAN, C. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. I. Drepturi şi libertăţi. Bucureşti: All Beck, 2004.
4. Hornsby vs. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997.
5. SELEGEAN, M. Dreptul la un proces echitabil. Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. București: I.N.M., 2005.
6. Fuklev vs. Ucraina, Hotărârea din 7 iunie 2005.
7. Varga vs. România, Hotărârea din 1 aprilie 2008.
8. Scollo vs. Italy, Hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C.
9. Ruianu vs. Romania, Hotărârea nr.34647/97 din 17 iunie 2003.
10. Fociac vs. Romania, Hotărârea nr.2577/02 din 3 februarie 2005.
11. Apostol vs. Georgia, Hotărârea nr.40765/02 din 2006.
12. Cebotari şi alţii vs. Moldova, Hotărârea din 27.01.2009.