Marți, 23 iunie 2020, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 17 pentru controlul constituționalității unor prevederi din Legea nr. 212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război și a unor prevederi din Hotărârea Parlamentului nr. 55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă (sesizările nr. 47a/2020 și nr. 88a/2020).

Curtea a analizat sesizările prin prisma articolelor 6, 20, 23, 54, 60 și 66 din Constituție și a admis parțial sesizările depuse. Pentru a vedea dacă prevederile contestate respectă standardele Constituției, Curtea le-a examinat sub următoarele aspecte:

• dacă prevederile contestate sunt clare prin prisma conceptului de „calitate a legii” ;

Cu privire la respectarea cerinței accesibilității legii, Curtea a observat că prevederile contestate au fost publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, fiind astfel accesibile publicului, în sensul articolului 23 din Constituție.

Cu privire la respectarea cerinței clarității legii, Curtea a observat că Articolul 2 pct. 12) din Hotărârea Parlamentului nr. 55 din 17 martie 2020 stabilește că dispozițiile contestate pot fi aplicate „doar în vederea prevenirii, diminuării şi lichidării consecinţelor pandemiei de coronavirus (COVID-19)”.

Totodată, din analiza varietății situațiilor de urgență care pot apărea, Curtea a reținut că utilizarea de către legislator a unor texte precum „aplicarea altor măsuri necesare”, „exercitarea altor atribuții necesare” sau „efectuarea altor acţiuni necesare” reprezintă un lucru indispensabil și inevitabil în domeniu stării de urgență.

• dacă prevederile contestate oferă competențe excesive Executivului în contextul stării de urgență;

Constituția nu stabilește expres ce urmează după declararea stării de urgență, care autoritate este responsabilă de gestionarea stării de urgență sau care este rolul Parlamentului, Președintelui Republicii și al Guvernului în această perioadă. De asemenea, Constituția nu prevede dacă starea de urgență, de asediu sau de război sporește atribuțiile unei puteri în stat și diminuează atribuțiile altei puteri.

În lipsa unor excepții stabilite expres de Constituție, Curtea a reținut că atât în situaţiile ordinare, cât și pe durata stării de urgență, de asediu sau de război, echilibrul puterilor trebuie să fie același.

Pe de altă parte, Constituția nu interzice Parlamentului să acorde competențe suplimentare Executivului, în limitele dispozițiilor constituționale, pentru a face față unei situații de urgență.

Pentru a vedea dacă prin prevederile contestate Parlamentul a oferit competențe excesive Executivului, Curtea a analizat următoarele aspecte:

-dacă competențele Executivului sunt limitate în timp;

Curtea a observat că articolul 18 din Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război prevede că starea de urgenţă poate fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile și în funcție de evoluția situației aceasta poate fi prelungită sau redusă de către Parlament la solicitarea Președintelui Republicii sau a Guvernului. Aceeași Lege prevede că, după ridicarea stării de urgenţă, de asediu sau de război, actele normative adoptate pentru această perioadă se abrogă fără un preaviz special în acest sens [articolul 4 alin. (3)]. Prin urmare, Curtea a reținut că competențele stabilite de dispozițiile contestate sunt limitate în timp.

-dacă competențele Executivului au un domeniu de aplicare limitat

Curtea a conchis că competențele suplimentare ale autorităților responsabile de gestionarea stării de urgență sunt strict limitate de motivele și obiectivele care au stat la baza declarării stării de urgență și nu pot depăși competențele autorităților publice stabilite prin Constituție. Având în vedere faptul că prevederile contestate pot fi aplicate doar în limita de competență a puterii executive și că acestea sunt circumscrise motivelor și obiectivelor care au stat la baza declarării stării de urgență, Curtea a reținut că acestea au un domeniu de aplicare limitat, concret și strict funcțional.

-dacă legea prevede un mecanism de control parlamentar;

Curtea reține că controlul parlamentar este necesar pentru a compensa dezechilibrul puterilor în stat creat prin acordarea competențelor sporite Executivului și pentru a asigura respectarea principiului preeminenței dreptului.      Cu privire la lipsa unui control parlamentar eficient, Curtea a reținut că Constituția nu-i impune legislatorului să reglementeze acest mecanism după un anumit model. Din acest motiv, Curtea a emis o Adresă Parlamentului în vederea reglementării unui mecanism de control parlamentar eficient asupra măsurilor dispuse de către Executiv pe durata stării de urgență.

-dacă măsurile excepționale ale Executivului pot fi contestate;

Curtea a constatat că la articolul 225 alin. (3) din Codul administrativ legislatorul a stabilit că instanțele judecătorești sesizate pot exercita controlul judecătoresc doar asupra a) existenței situației excepţionale la data la care a fost emis actul; b) competenței autorităţii publice de a emite actul; c) existenței interesului public care justifică emiterea actului administrativ; d) imposibilității efective a autorităţii publice de a emite actul în condiţii obișnuite.

Curtea constată că prima facie măsurile de urgență ale autorităților responsabile de gestionarea stării de urgență pot fi contestate în fața tribunalelor. Pe de altă parte, acest articol nu permite judecătorilor să examineze dacă măsurile contestate sunt „strict impuse de exigențele situației de urgență”, adică dacă sunt proporționale. Așadar, controlul a cărui realizare o impun dispoziţiile articolului 225 alin. (3) din Codul administrativ pentru instanțele judecătorești în materie de contestații ale măsurilor de urgență nu are o întindere suficientă și nu asigură exercitarea sa din partea unui tribunal cu „jurisdicție deplină”, așa cum o cere articolul 20 din Constituţie.

• dacă prevederile contestate sunt proporționale cu scopul legitim urmărit; 

Pentru că a trebuit să analizeze măsuri legislative cu un câmp de aplicare foarte larg, principiul proporționalității impune existența unor garanții care ar putea compensa eventuala aplicare abuzivă a prevederilor contestate. În primul rând, împotriva acțiunilor abuzive ale autorităților publice, în eventualitatea în care acestea au loc, trebuie să existe un remediu sub forma controlului judecătoresc. Astfel, legea trebuie să le asigure persoanelor afectate de măsurile de urgență ale executivului pe durata stării de urgență accesul la un tribunal cu „jurisdicție deplină”.

Așa cum articolul 225 alin. (3) din Codul administrativ nu asigură un control din partea unui tribunal cu „jurisdicție deplină”, Curtea a reținut că dispozițiile contestate sunt disproporționate.