Vlad Bercu
*Acest articol este un fragment din cadrul Lucrării de disertație „Aspecte teoretice și practice privind simulația”.
Atunci când auzim termenul „simulație”, de cele mai dese ori, prima asociere la care se gândește o persoană nu este tocmai înțelesul juridic al omonimului. Totuși, mecanismul de drept al simulației este și el deosebit de interesant, ori acesta reprezintă materializarea geniului juridic roman.
Simulația, în sensul juridic actual, poate fi definită drept o operațiune juridică care reprezintă voința reală și comună a părților de a încheia un act juridic secret, actul real, precum și unul public care va masca în întregime sau în parte actul juridic secret, simulația va produce efecte între părțile contractante, succesorii universali și cu titlu universal, dacă nu este nulă sau anulabilă, terții de bună-credință având rezervat dreptul de a invoca existența actului secret atunci când aceasta le vatămă drepturile.
Această definiție înglobează în sine principalele trăsături ale instituției, dar aceasta nu s-a consacrat într-un mod artificial, ci a evoluat o dată cu scurgerea timpului, ceea ce și vom analiza în acest articol.
Istoria simulației începe încă din antichitate. După cum spuneam, romanii au fost primii care au înțeles beneficiile creării unor situații aparente pentru obținerea anumitor foloase reale.
În acest sens, Caiu Corneliu Tacit[1] descria în opera sa „Annales” modalitatea prin care era simulată o adopție „ficta sau simulata adoptio” și scopul pentru care se recurgea la acest mecanism. Așadar, în al 9-lea an e.n. romanii au emis Lex Papia et Poppaea al cărei obiectiv juridic era încurajarea și întăririrea relațiilor de căsătorie între romani. Această Lege conținea dispoziții împotriva adulterului și celibatului după o anumită vârstă. Mai mult, prin această Lege s-a instituit o discriminare pozitivă ce favoriza pe cei care sunt părinți în ceea ce privește accederea la anumite funcții publice în defavoarea celor care nu erau căsătoriți și nu aveau copii. Inventivitatea romanilor însă nu are limite. Tacit descrie în Annales că pentru a eluda dispozițiile imperative ale Legii Papia Poppaea, bărbații romani recurgeau la simulația adopției, care le permitea să devină tați fără a avea de facto un copil și fără a investi timp, resurse și efort în educarea unui cetățean devotat al Romei. Acești „părinți” preferau să uzeze de instituția adopției, iar imediat după să își emancipeze așa zisul „urmaș”. Când s-a făcut lumină asupra acestui instrumentum mala fide, romanii au făcut apel la senat, care a emis un decret potrivit căruia niciun fel de beneficii nu pot fi obținute ca urmare a unor asemenea adopții[2].
„Factum ex eo senatus consultum, ne simulata adoptio in ulla parte muneris publici iuvaret ac ne usurpandis quidem hereditatibus prodesset[3]”.
Totuși, vechiul drept roman nu a cunoscut simulația în sensul definiției redate supra, dat fiind faptul că vechiul drept privat roman era plin de formalisme, iar într-o astfel de realitate rigidă o instituție fără o formă „solidă” nu și-a putut găsi reflexia practică.
O dată cu „modernizarea” dreptului privat roman, a fost dezvoltat și conceptul simulației, aceasta luând formele pe care le recunoaștem și astăzi. Astfel, un exemplu veritabil de act simulat cunoscut de romani este situația prin care un debitor dorește să se sustragă de la urmărirea bunurilor sale de la un creditor prin intermediul unei înstrăinări fictive[4]. După cum puteți observa, acest mecanism a supraviețuit până în zilele noastre. Cel mai interesant este faptul că remediul juridic a fost inventat încă de romanul Julius Paulus, vorbim despre acțiunea prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, denumită și acțiunea pauliană sau revocatorie.
După căderea Imperiului Roman de Apus, dreptul roman și-a continuat existența și a cunoscut înflorirea în Imperiul Bizantin, îndeosebi în perioada conducerii Împăratului Iustinian care a stat la baza celei mai vestite codificări – Codex Justinianus. Codul a fost redactat sub supravegherea juristului bizantin Tribonian, care a considerat esențială consacrarea următoarei dispoziții la Liber IV, paragraful 4.22.2 „Acta simulata, velut non ipse, sed eius uxor comparaverit, veritatis substantiam mutare non possunt…”, care tradusă ad litteram ar fi: actul simulat (fictiv) care spune că el însuși (cu referire la soț) nu a făcut achiziția, dar soția sa a făcut-o, nu poate schimba substanța adevărului (n. tr.)[5]. Probabil această reglementare este dispoziția arhaică a ineficienței actului simulat, sau inopozabilitatea acestuia în raport cu terții[6].
Codul civil napoleonian[7] a fost îngăduitor cu instituția simulația și i-a găsit locul în reglementarea sa. Art. 1321 din Codul civil francez reglementa „Les contre-lettres ne peuvent avoir leur effet qu’entre les parties contractantes ; elles n’ont point d’effet contre les tiers[8]”, observăm că este utilizat termenul de „contra-înscris” cu înțelesul de act secret, termen preferat și de legiuitorul român.
În ceea ce privește Țările Românești, instituția simulației o regăsim în Manualul juridic al lui Andronache Donici[9]. În Manualul juridic este reglementat că vânzarea iconomicoasă întru nimic nu să socotește, adică, vânzarea simulată urmează a fi considerată nulă. Această concepție asupra simulației a fost preluată și completată în Codul lui Calimach[10] (Condica țivilă a Moldovei), la redactarea căruia a participat și Andronache Donici.
Codul civil din 1864 a fost cel care a reunit legislația civilă românească și a reglementat și simulația, inspirându-se fără doar și poate de la francezi. Totuși, art. 1175 din Codul civil din 1864 a mers mai departe decât art. 1321 din Codul civil francez și a adăugat faptul că actul secret va fi opozabil și succesorilor universali, ceea ce nu reprezintă decât dovada viziunii juridice profunde ale autorilor Codului civil al lui Cuza.
Revenind la Codul civil francez, acesta a fost completat cu art. 13211 care reglementa expres unele situații de nulitate. Această completare a avut ca premisă practicarea cu rea-credință a simulației în rândul francezilor. Marea reformă care a cuprins Codul civil francez în 2016 a avut efect și asupra instituției simulației, care se regăsește astăzi la dispozițiile 1199-1202. Principala modificare fiind legată de poziționarea articolelor privitor la simulație în economia Codului civil francez, care acum își are loc la capitolul dedicat efectelor contractelor.
În România, reforma legislației civile a început în 2004 și s-a finalizat prin adoptarea Noului Cod civil în 2009. În redacția actualului Cod civil, instituția simulației se regăsește la art. 1289-1294. De această dată, regulatorii români s-au inspirat din Codul civil italian[11], care reglementează simulația la art. 1414-1417. Această reglementare la momentul intrării în vigoare a Codul civil italian era probabil cea mai progresivă și detaliată în ce privește simulația.
În ce privește Basarabia, pe perioada Uniunii Sovietice nu putea fi vorba despre nici o simulație, fără doar și poate orice act aparent era nul, mai mult în cazul în care se încearca a se frauda statul exista riscul unor efecte descrise în cartea lui Solzhenitsyn.
După Declararea Independenței Republicii Moldova, a fost format un grup de lucru pentru elaborarea propriului Cod civil[12] , care a prins viață în 2002 și intrat în vigoare în 2003. Totuși, acesta a reglementat nulitatea absolută în cazul simulțaiei, reglementare consacrată la art. 221. Similar, cu reglementarea consacrată și în Codul civil al Federației Ruse[13] la art. 170, care prevede sancțiunea nulității absolute pentru actelor juridice simulate, care pot să se materializează în următoarele operațiune: actul juridic fictiv (din rus. „мнимая сделка”, traducerea ad litteram „act juridic mimat”) și act juridic deghizat (din rus. „притворная сделка”, traducere ad litteram „act juridic prefăcut”).
Spre deosebirea de reglementarea rușilor, Codul civil a Republicii Moldova a trecut recent printr-o reformă de proporție. Astfel, prin Legea de modernizare[13] a Codul civil al Republicii Moldova a fost admisă posibilitatea simulării actelor juridice, reglementare consacrată la art. 1089-1095 Cod civil în noua redacție.
Un rol important în evoluția simulației a jucat-o și DCFR-ul (de altfel, care a servit drept o sursă de inspirație majoră pentru autorii Legii de modernizare), care a definit simulația drept situația în care părțile, cu scopul de a-și ascunde intenția reală, au încheiat două acorduri: unul public (actul simulat – the sham transaction) și altul care urmează a rămâne secret[14]. Actul simulat deseori se materializează sub forma unui înscris, înscris care poartă în engleză următoarele denumiri: back-letter, counter-letter și side-letter.
În concluzie, pentru o perioadă de mai bine 2000 de ani instituția simulației a fost strâns legată de evoluția economică a societății, precum și de tendințele normative ale vremii. Unii au calificat-o drept o minciună juridic, alții consideră ca aceasta poate fi utilizată în scopuri nobile. Însă, ceea ce putem constata cu certitudine este faptul că simulția reprezintă un tezaur juridic moștenită de la mai marii strămoși ai noștri – romanii.
[1] A fost un om politic roman și unul din cei mai importanți istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine. Printre principalele sale opere se numără și Annales, care descrie istoria împăraților din dinastia iuliană, de la Augustus până la moartea lui Nero.
[2] M. Owen, I. Gildenhard, Tacitus, Annals, 15.20-23, 33-45: Latin text, study aids with vocabulary, and commentary, Ed. Open Book Publishers, Cambridge, 2013, p. 78.
[3] Prin urmare, s-a adoptat un decret senatorial, prin care s-a statuat că o adopție comisă nu ar trebui să ajute în niciun fel în câștigarea unei numiri publice și nici măcar nu poate fi folositoare pentru a obține o moștenire (n. tr.).
[4] E. Cazal, Etude théorique et pratique sur les actes simulés, Ed. L. Larose, Paris, 1897, p. 19.
[5] Corpus Iuris Civilis, Codex Iustiniani Livra IV 4.22.2.
[6] B. F. Frier, The Codex of Justinian 3 Volume Hardback Set: A New Annotated Translation, with Parallel Latin and Greek Text, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2016, p. 888.
După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 e.n. de către otomani, a urmat o perioadă de întuneric pentru dreptul roman, cei cărora li se datorează Renașterea juridică a dreptului clasic sunt juriștii francezi ai secolului XVIII-lea.
[7] Codul civil francez din 1804, în vigoare din 21 martie 1804.
[8] Contra-înscrisurile nu pot avea efect decât între părțile contractante; ele nu au nici un efect împotriva terților.
[9] A. Donici, Manualul juridic al lui Andronache Donici (în: Adunarea izvoarelor vechiului drept rominesc, vol V), Ed. Acad. Republicii populare romîne, București, 1959, p. 53.
[10] Codul lui Calimach din 1817, abrogat la 1865.
[11] Codul civil al Republicii Italiene din 1942, în vigoare din 21 aprilie 1942.
[12] Codul civil al Republicii Moldova, în vigoare din 12 iunie 2003.
[12] Codul civil al Federației Ruse Partea I din 1994, în vigoare de la 1 ianuarie 1995.
[13] Legea Republicii Moldova nr. 133 din 2018, în vigoare de la 1 martie 2019.
[14] C. von Bar, E. Clive (coord.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private La. Draft Common Frame of Reference (DCFR), Full Edition, 6 v., Ed. Sellier, Munche, 2009, p. 640.