Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

După L. I. Kerik, violența fizică se poate număra printre metodele de determinare la sinucidere [1]. Totuși, în art. 150 CP RM, o astfel de metodă nu este menționată expres. Din acest punct de vedere, prezintă interes următoarea speță: V. I. a fost condamnat conform alin. (1) art. 150 și alin. (1) art. 152 CP RM. În fapt, la 31.03.2013, aproximativ la ora 12.00, acesta se afla în locuința lui B. E. din satul Romanovca, raionul Sângerei. În aceeași locuință se afla V. M. În prezența concubinei acestuia din urmă, V. I. l-a jignit pe V. M. și i-a aplicat multiple lovituri în cap. În rezultat, victima a suportat leziuni corporale în lipsa unui prejudiciu cauzat sănătății. În aceeași zi, aproximativ la ora 17.00, intenționând să se sinucidă, V. M. și-a cauzat cu un cuțit plăgi tăiate pe suprafețele mediane ale ambelor antebrațe cu lezarea țesutului subcutan, a tendoanelor mușchilor și a arterei cefalice pe dreapta. La 01.04.2013, cunoscând că V. M. a încercat să se sinucidă, V. I. a decis să-l determine pe acesta șă-și ducă intenția suicidală până la capăt. În acest scop, în prezența concubinei lui V. M., V. I. l-a jignit pe V. M. și i-a aplicat multiple lovituri peste corp. În rezultat, victima a suportat o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății. În aceeași zi, aproximativ la ora 13.00, V. M. s-a sinucis, strangulându-se cu un fular [2].

Este oare întemeiată reținerea la calificare, alături de alin. (1) art. 150 CP RM, a alin. (1) art. 152 CP RM? Nu s-a încălcat oare în acest caz principiul neadmiterii sancționării duble a aceleiași fapte?

Infracțiunea prevăzută la alin. (1) art. 152 CP RM este mai gravă decât infracțiunea specificată la alin. (1) art. 150 CP RM. Concluzia în cauză reiese din compararea sancțiunilor stabilite în cele două norme. Aceasta deja reprezintă un temei pentru a exclude absorbția infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 152 CP RM de infracțiunea specificată la alin. (1) art. 150 CP RM. Or, regula este ca infracțiunea absorbantă să fie mai gravă decât infracțiunea absorbită. Această regulă rezultă din art. 118 CP RM. Așadar, infracțiunea prevăzută la alin. (1) art. 150 CP RM nu poate absorbi infracțiunea specificată la alin. (1) art. 152 CP RM.

Însă, mai important este altceva. Lista de metode de săvârșire a infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 150 CP RM – persecutare, clevetire, jignire sau înjosire sistematică a demnităţii victimei – este una exhaustivă. Această listă nu poate include alte metode. De aceea, violența fizică nu poate reprezenta metoda de săvârșire a infracțiunii specificate la alin. (1) art. 150 CP RM.

După I. Iacub și V. Nacu, la lit. b)-d) alin. (2) art. 150 CP RM ar fi nominalizate circumstanțele agravante ale infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 150 CP RM [3]. În opinia noastră, la lit. b)-d) alin. (2) art. 150 CP RM sunt specificate nu circumstanțele agravante ale infracțiunii specificate la alin. (1) art. 150 CP RM. De fapt, la alin. (1) și lit. b)-d) alin. (2) art. 150 CP RM, sunt prevăzute patru infracțiuni de sine stătătoare. Această concluzie rezultă din interpretarea literală comparativă a textelor alin. (1) și (2) art. 150 CP RM.

În consecință, violența fizică poate fi considerată metodă de săvârșire a infracțiunilor prevăzute la lit. b) și c) alin. (2) art. 150 CP RM. În dispozițiile de la lit. b) și c) alin. (2) art. 150 CP RM nu sunt indicate metodele de săvârșire a infracțiunii. Rezultă că infracțiunile specificate în aceste dispoziții presupun oricare metodă posibilă. Important este ca metoda de determinare la sinucidere să aibă un caracter ilegal. În acest plan, ne raliem poziției exprimate de Iu. A. Ukolova: „Este necesar ca acțiunea (inacțiunea) de determinare la sinucidere să aibă un caracter infracțional. În caz contrar, acțiunea (inacțiunea) în cauză nu va avea un grad suficient de pericol social, iar calificarea ccelor săvârșite ca determinare la sinucidere nu va fi întemeiată” [4, p. 9].

Violența fizică ar fi posibilă și în ipoteza infracțiunii specificate la la lit. d) alin. (2) art. 150 CP RM. Însă, de această dată, nu ar fi suficientă violența fizică. Ar fi necesar ca această violență să îmbrace forma comportării pline de cruzime. Sintagma „comportarea plină de cruzime” (utilizată în dispoziția de la lit. d) alin. (2) art. 150 CP RM) este o sintagmă ambiguă și susceptibilă de interpretare extensivă defavorabilă. În cazurile în care îndoielile legate de prezența acestei sintagme nu pot fi depășite, este recomandabil ca dispoziția de la lit. d) alin. (2) art. 150 CP RM să nu fie aplicată.

Așa fiind, este întemeiată condamnarea lui V. I. în baza alin. (1) art. 150 și alin. (1) art. 152 CP RM: determinarea la sinucidere prin jignirea lui V. M. se află în legătură cauzală cu sinuciderea acestuia (intrând sub incidența alin. (1) art. 150 CP RM); cauzarea lui V. M. a vătămării medii a integrității corporale sau a sănătății se află în legătură cauzală cu vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății acestuia (intrând sub incidența alin. (1) art. 152 CP RM). În acest mod, calificarea faptei lui V. I. atât în baza alin. (1) art. 150 CP RM, cât și conform alin. (1) art. 152 CP RM nu încalcă principiul de neadmitere a sancționării duble a aceleiași fapte. Tocmai din acest unghi, trebuie privită următoarea opinie a lui N. A. Safonova: „Articolul din legea penală cu privire la determinarea la sinucidere ar trebui să se aplice nu doar în cazul concursului real cu alte infracțiuni, ci și în cazul concursului ideal cu acele infracțiuni care comportă un grad de percol social mai sporit decât cel al determinării la sinucidere” [5, p. 8].

Examinarea problemei metodei de săvârșire a determinării la sinucidere își găsește dezvoltare în contextul următoarei spețe: T. S. a fost acuzată de săvârșirea determinării la tentativa de sinucidere a unui minor, infracțiune prevăzută la lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM. În fapt, la 04.02.2016, aproximativ la ora 21.00, aceasta se afla în locuința ei dintr-un sat din raionul Cimişlia. În acel moment în acea locuință se mai afla soțul lui T. S. În vizită la ei se aflau victima împreună cu alte două persoane. Victima a spus că dorește să rămână peste noapte, iar T. S. i-a arătat unde să se culce. Apoi, T. S. a observat lipsa soţului ei. Apelându-l la telefon, a auzit sunetul telefonului soțului ei din camera în care dormea victima. Intrând în acea cameră, T. S. i-a surprins pe soţul său şi pe victimă întreţinând un raport sexual. Drept urmare, T. S. i-a adresat victimei cuvinte jignitoare. A doua zi, când victima a venit să-şi ceară scuze, T. S. a jignit-o din nou şi a lovit-o. Aceasta a determinat victima să consume pastile, încercând să se sinucidă [6].

În speța prezentată mai sus, victima a fost jignită și lovită. Aceasta a servit drept cauză pentru tentativa de sinucidere a victimei. Așa cum am menționat mai sus, infracțiunea specificată la lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM poate presupune recurgerea făptuitorului la violența fizică. Așa fiind, aplicarea de către T. S. a loviturilor ar putea intra sub incidența lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM.

Cu regret, în speță, nu sunt indicate urmările prejudiciabile ale loviturilor aplicate asupra victimei. Infracțiunea prevăzută la lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM poate absorbi doar violența a cărei grad de intensitate nu-l depășește pe cel al vătămării medii a integrității corporale sau a sănătății. Dacă violența aplicată de către T. S. n-a depășit acest grad, calificarea în baza lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM este întemeiată. Dacă însă acest grad ar fi depășit, atunci calificarea în ansamblu a celor săvârșite de către T. S. ar trebui făcută conform lit. b) alin. (2) art. 150 și lit. b) alin. (2) art. 151 CP RM. Într-un astfel de caz, tentativa de sinucidere a victimei s-ar afla în legătură cauzală doar cu determinarea la sinucidere prin jignire.

Continuând examinarea problemei metodei de săvârșire a determinării la sinucidere, propunem atenției următoarea speță: V. V. a fost condamnat conform lit. b) alin. (2) art. 150 și lit. b), c) alin. (2) art. 171 CP RM. În fapt, la 26.08.2008, la 04.09.2008 și la 05.09.2008, acesta împreună cu alte trei persoane au violat minora B. C. în diferite locuri din mun. Bălți. La 16.09.2008, în jurul orei 11.00, în preajma Liceului Teoretic „Maxim Gorki” din mun. Bălți, B. C. a încercat să se sinucidă prin tăierea venelor de la mâna stângă cu un ciob de sticlă. În cadrul ședinței instanței de apel, martora B. Co. a declarat: la 16.09.2008, în jurul orei 11.00, V. V. a fost la Liceul Teoretic „Maxim Gorki” din mun. Bălți, în care învaţă ea și B. C., şi a ameninţat-o pe B. C. că o va omorî. La rândul său, martora S. V. a declarat: la 16.09.2008, în jurul orei 11.00, în curtea Liceului Teoretic „Maxim Gorki” din mun. Bălți, V. V. a ameninţat-o pe B. C. După aceasta, B. C. a strigat în adresa lui V. V. că mai mult nu va fi violată, deoarece îşi va tăia venele. V. V. a luat o sticlă şi i-a dat-o lui B. C., spunându-i să facă ce vrea. Apoi B. C. şi-a tăiat venele cu un ciob din acea sticlă [7].

Întrucât V. V. a admis sinuciderea victimei, nu ar fi întemeiat să-i fie imputată săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit. e) alin. (3) art. 171 CP RM. Drept urmare, considerăm întemeiată reținerea la calificare a lit. b) alin. (2) art. 150 și lit. b), c) alin. (2) art. 171 CP RM.

Observăm că amenințarea cu omor ar fi fost considerată metoda de determinare a lui B. C. la sinucidere. Cu această ocazie, consemnăm că, de exemplu, în art. 125 din Codul penal al Azerbaidjanului, în art. 115 din Codul penal al Georgiei și în art. 110 din Codul penal al Federației Ruse, printre metodele de determinare la sinucidere se numără amenințarea. Totuși, considerăm că nu amenințarea cu omor a fost principalul factor declanșator al intenției suicidale a lui B. C. Din declarația martorei S. V., rezultă că un astfel de factor l-a constituit constrângerea lui B. C. la săvârșirea unor fapte contrare voinței ei. În context, menționăm că, de exemplu, în art. 120 din Codul penal al Ucrainei, printre metodele de determinare la sinucidere se numără constrângerea la săvârșirea unor fapte ilegale. O. A. Gusak propune ca în acest articol sintagma „constrângerea la săvârșirea unor fapte ilegale” să fie substituită prin sintagma „constrângerea la săvârșirea unor fapte contrare voinței victimei” [8, p. 5].

Până la urmă, nu este principial care anume din cele două metode specificate mai sus – amenințarea cu omor sau constrângerea la săvârșirea unor fapte contrare voinței victimei – a reprezentat principala cauză a tentativei de sinucidere a lui B. C. Or, așa cum am afirmat mai sus, în ipoteza infracțiunii prevăzute la lit. b) alin. (2) art. 150 CP RM, nu are importanță metoda de determinare la sinucidere.

Urmând firul logic al analizei noastre, reproducem următoarea speță: I. I. a fost acuzat de comiterea infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art. 150 și alin. (1) art. 189 CP RM. În fapt, între 07.10.2014-11.10.2014, acesta se afla în satul Goteşti, raionul Cantemir. În aceste condiții, I. I. a cerut de la F. R. 500 de euro. Victima a fost ameninţată că, dacă nu va da banii ceruți, rudele lui F. R. vor intra în posesia unor informații defăimătoare cu privire la F. R. Ca urmare a ameninţărilor frecvente din partea lui I. I., manifestate „prin înjosirea sistematică a demnităţii victimei”, F. R. a consumat mai multe pastile. Sinuciderea lui F. R. nu s-a produs datorită internării prompte a acesteia la spital [9].

Amenințarea (indiferent de forma pe care o adoptă) nu poate fi echivalată cu înjosirea sistematică a demnităţii victimei. Aceasta deoarece faptele în cauză aduc atingere unor valori și relații sociale diferite: amenințarea lezează relațiile sociale cu privire la libertatea psihică a persoanei; înjosirea sistematică a demnităţii victimei aduce atingere relațiilor sociale cu privire la demnitatea victimei. În aceste împrejurări, respectând principiul „nullum crimen sine lege”, considerăm neîntemeiată reținerea la calificare a alin. (1) art. 150 CP RM. Or, spre deosebire de alin. 1 art. 120 din Codul penal al Ucrainei, alin. (1) art. 150 CP RM nu conține nicio mențiune cu privire la șantaj (înțeles ca amenințare cu răspândirea unor informații defăimătoare) ca metodă de săvârșire a infracțiunii.

Nu ar fi întemeiată nici invocarea lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM în locul alin. (1) art. 150 și alin. (1) art. 189 CP RM. Este adevărat că I. I. a manifestat, cel mai probabil, nu intenție, dar imprudență față de sinuciderea lui F. R. În condițiile în care I. I. avea interesul să obțină 550 de euro de la victimă, este foarte redusă posibilitatea ca I. I. ar fi dorit sau chiar admis sinuciderea victimei. Cu toate acestea, ar fi exagerat să considerăm că sinuciderea neconsumată constituie urmare gravă în sensul lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM. Doar decesul victimei (inclusiv sinuciderea consumată a acesteia) ar fi putut reprezenta o astfel de urmare gravă.

În concluzie, cele comise de I. I. urmau a fi calificate doar în baza alin. (1) art. 189 CP RM.

În alt context, nu rareori, determinarea la sinucidere este săvârșită între membrii de familie. Întrebarea este: în care cazuri de acest gen se va aplica art. 150 CP RM și, respectiv, în care cazuri de acest gen se va aplica lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM?

În context, ne vom focusa atenția asupra următoarei spețe: T. L. a fost acuzată de săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM. În fapt, în perioada septembrie 2010-06.01.2015, în locuința ei dintr-un sat din raionul Cimișlia, aceasta a maltratat-o, a jignit-o, a ameninţat-o și a neglijat-o pe fiica sa minoră, care locuia împreună cu ea. În rezultat, la 06.01.2015, victima a consumat o cantitate mare de pastile, încercând să se sinucidă [10]. În această speță, subiectul infracțiunii și victima infracțiunii conlocuiau, aflându-se în relația „părinte-copil”. Deci, aveau calitatea de membri de familie. În consecință, luând în considerare regula fixată la art. 116 CP RM, a fost întemeiată calificarea faptei lui T. L. în baza lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM. Or, lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM este o normă specială față de art. 150 CP RM.

Într-o altă speță, C. M. a fost condamnat conform lit. b) și c) alin. (2) art. 150 CP RM. În fapt, la 02.10.2012, aproximativ la ora 21.15, acesta se afla împreună cu fiica lui minoră, C. E., în locuința lor din satul Pistruieni, raionul Telenești. În aceste circumstanțe, C. E. a consumat mai multe pastile, urmărind să se sinucidă. Viața lui C. E. a fost salvată datorită acordării prompte a  ajutorului medical. În cadrul examinării cauzei în instanța de judecată, s-a stabilit: conflictele frecvente dintre C. M. și C. E., precum și folosirea expresiilor injurioase de către C. M. în adresa lui C. E. au influențat asupra stării emoționale a acesteia din urmă. C. E. prezintă particularități psihologice inviduale care o predispun la un comportament suicidar: labilitate emoțională; sensibilitate la supărări; egocentrism; insistență în satisfacerea dorințelor; autoapreciere înaltă; repertoriu redus de strategii comportamentale [11].

Considerăm că, prin aplicarea în raport cu C. M. a lit. b) și c) alin. (2) art. 150 CP RM, a fost încalcată regula fixată la art. 116 CP RM. Căci, așa cum am menționat supra, lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM este o normă specială față de art. 150 CP RM. Nu poate fi ignorat faptul că C. M. și C. E. conlocuiau, aflându-se în relația „părinte-copil”. Deci, subiectul infracțiunii și victima infracțiunii aveau calitatea de membri de familie. În ipoteza infracțiunii specificate la lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM, metodele de determinare la sinucidere pot fi oricare (inclusiv jignirea la care a recurs C. M.). Aceasta întrucât în dispoziția de la lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM nu este stabilită o listă a unor asemenea metode. În concluzie, cele săvârșite de C. M. trebuiau calificate conform lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM.

Pentru a consolida ideea evocată în legătură cu ultima speță reprodusă mai sus, este necesar să examinăm o altă speță: I. C. a fost condamnat în baza lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM. În perioada 2006-24.04.2016, acesta a maltratat-o și a insultat-o pe soţia sa, E. C., cu care conlocuia. Ultimul caz de violenţă în familie a avut loc la 24.04.2016. În acest caz, aflându-se în locuința sa împreună cu victima, I. C. a ameninţat-o cu omorul. În rezultat, E. C. a consumat o soluţie de înălbire a rufelor. Ea a supraviețuit datorită asistenței medicale acordate la timp. În recursul pe care l-a declarat, apărătoarea lui I. C. a invocat că fapta acestuia nu poate fi calificată conform lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM. Argumentul în susținerea unei asemenea teze a constat în următoarele: în rezultatul intrării în vigoare a Legii nr. 196 din 28.07.2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, violenţa psihică nu mai intră sub incidența alin. (1) art. 201¹ CP RM; pentru a intra sub incidența acestei norme, maltratarea sau alte acţiuni violente trebuie să se soldeze cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. La momentul examinării cauzei şi al pronunţării hotărârilor de condamnare, acţiunile violente ale lui I. C. nu mai constituiau infracţiune. Or, aceste acțiuni nu s-au soldat cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. De asemenea, fapta comisă de I. C. nu s-a exprimat în izolare sau în intimidarea în scop de impunere a voinţei sau controlului personal asupra victimei.

În replică la aceste argumente, instanţa de recurs a menţionat: „Dezincriminarea faptei se face de către legiuitor prin neprevederea în legea nouă a faptei care în legea veche era incriminată ca infracţiune, prin excluderea faptei din legea penală sau prin stabilirea ori nestabilirea în legea nouă a unor reglementări care, în raport cu reglementările din legea veche, exclud existenţa infracţiunii, însă fapta de violenţă în familie, după modificările operate în Codul penal nu a fost decriminalizată, în continuare fiind pedepsite faptele prejudiciabile (violenţa) săvârşită de către membrii familiei, iar stabilirea ori nestabilirea în legea nouă a unor reglementări care, în raport cu reglementările din legea veche, care ar exclude existenţa infracţiunii, la caz nu au fost stabilite” [12].

Nu știm pe cine ar putea convinge o asemenea motivație a instanței de recurs. Însă, nici argumentele, prezentate de apărătoarea lui I. C., nu sunt mai pertinente. Aceste argumente se referă nu la infracțiunea specificată la lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM, pe care a săvârșit-o I. C. Ele se referă la infracțiunile prevăzute la alin. (1) art. 201¹ CP RM, pe care I. C. nu le-a comis. Este greșit a considera că în dispoziția de la lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM este consemnată o circumstanță agravantă a infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art.201¹ CP RM. La lit. b) alin. (3) art. 201¹ CP RM (ca și la lit. a), b) și c) alin. (1), lit. c) alin. (2) și lit. a) alin. (3) art. 201¹ CP RM) se stabilește răspunderea pentru infracțiuni distincte. Or, nu este posibil ca acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru de familie în privinţa altui membru de familie – manifestată, inter alia, prin: maltratare, alte acţiuni violente, soldate cu vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii; privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea de mijloace de existenţă primară, neglijare, dacă au provocat victimei vătămare uşoară a integrității corporale sau a sănătăţii – să provoace ulterior una dintre următoarele urmări prejudiciabile: vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii; vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; sinuciderea sau tentativa de sinucidere. Aceasta pentru că, în raport cu aceste urmări, făptuitorul manifestă intenție. Așa cum manifestă intenție și față de vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ca și oricare alte infracțiuni, infracțiunile prevăzute la lit. c) alin. (2), lit. a) și b) alin. (3) art. 201¹ CP RM au un singur moment de consumare. Cei, care susțin că la lit. c) alin. (2) și lit. a), b) alin. (3) art. 201¹ CP RM sunt consemnate circumstanțe agravante ale infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art. 201¹ CP RM, încearcă să ne convingă că infracțiunea poate avea două momente de consumare. Ceea ce este absurd.

Pentru a se preveni interpretarea eronată a art. 201¹ CP RM, considerăm imperioasă intervenția legiuitorului. Articolul 201¹ CP RM reprezintă o construcție eclectică și greoaie, care abundă de erori de logică juridică și de tehnică legislativă. Această construcție ar trebui să dispară din legea penală. Prin urmare, propunem abrogarea art. 201¹ CP RM. Drept compensare, unele articole din legea penală (inclusiv art. 150 CP RM) ar trebui completate cu dispoziții în care s-ar stabili răspunderea pentru săvârșirea infracțiunilor corespunzătoare asupra unui membru de familie. Ca exemple ar putea servi dispozițiile de la lit. e¹) alin. (2) art. 145, lit. b²) alin. (2) art. 171 și lit. b²) alin. (2) art. 172 CP RM.

*Acest artciol a fost publicat în: Sharing the Results of Research towards Closer Global Cooperation among Scientists: Results of the 13th International Conference: Collection of Research Papers (April 24, 2018). Montreal, Canada: Accent Graphics Communications, 2018, p. 16-25.

Surse și bibliografie:

1. Керик Л. І. Способи доведення до самогубства // Проблеми законності: Республіканський міжвідомчий науковий збірник / Відп. ред. В. Я. Тацій. – Харків: Національна юридична академія України імені Ярослава Мудрого, 2008. – Вип. 96, С. 185-190.
2. Sentința Judecătoriei raionului Sângerei din 07.03.2014. Dosarul nr. 1-83/2014. Disponibil: https://jbl.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=150&solr_document_3=2
3. Iacub I., Nacu V. Suicidul și determinarea la suicid // Legea și viața. – 2017. – nr. 6, p. 45-51.
4. Уколова Ю. А. Проблемы квалификации доведения до самоубийства как преступного деяния: автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 2008. – 24 с.
5. Сафонова Н. А. Доведение до самоубийства: социальный и уголовно-правовой аспекты: автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Екатеринбург, 2002. – 26 с.
6. Sentința Judecătoriei Cimișlia din 04.11.2016. Dosarul nr. 1-150/2016. Disponibil: https://jcm.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=150&solr_document_3=2
7. Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Bălți din 19.12.2011. Dosarul nr. 1a-46/2011. Disponibil: https://cab.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=171&solr_document_3=2&page=2
8. Гусак O. A. Кримінально-правова характеристика доведення до самогубства: автореферат дисертації на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук. – Одеса, 2014. – 20 c.
9. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 27.06.2017. Dosarul nr. 1ra-759/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9142
10. Sentința Judecătoriei Cimișlia din 22.09.2016. Dosarul nr. 1-200/2015. Disponibil: https://jcm.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=201&solr_document_3=2&page=1
11. Sentința Judecătoriei raionului Telenești din 12.03.2013. Dosarul nr. 1-48/2013. Disponibil: https://jor.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=150&solr_document_3=2
12. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 12.07.2017. Dosarul nr. 1ra-1057/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9219