Jurisprudenţă

Hotărâri CEDO: Rezumat iunie 2020
25.08.2020 | Diana Mazniuc

Diana Mazniuc

Art. 2 Dreptul la viață

1. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 02.06.2020 – A., B. c. României, 48442/16, versiunea în limba franceză poate fi conform [link-ului].

Atitudinea autorităților, în ciuda unor întârzieri și omisiuni, având în vedere comportamentul obstructiv al martorilor plasați sub protecție, nu constituie o încălcare a art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanți, martori într-un dosar cu obiect corupție, incluși într-un program de protecție, s-au plâns pe lipsa eficacității acestuia.

În drept, în spiritul art. 2 al Convenției, Curtea a remarcat existența unei amenințări grave la adresa reclamanților – cu toate acestea, urmează a se verifica dacă autoritățile fiind conștiente de fapt, au întreprins măsuri suficiente pentru a-l evita – autoritățile au proiectat asigurarea protecției reclamanților imediat ivirii riscului. De asemenea, s-au remarcat o serie de întârzieri la punerea în aplicare – Curtea a fost îngrijorată de faptul că o circumstanță stridentă a fost delăsată de autorități, peste trecerea unui an și patru luni, reclamanții au fost incluși în program în mod oficial. Omisiunile au fost treptat înlăturate de autorități, s-a mai accentuat – de-a lungul perioadei menționate, asupra reclamanților nu s-a încercat a atenta.

În referința gradului de pregătire al polițiștilor: Curtea nu a putut reține: mai multe incidente au demonstrat inadecvata pregătire a echipajului, întrucât autoritățile naționale au luat act și-au sancționat responsabilii – adițional, s-a remarcat și conduita provocatoare repetată a reclamanților. Dreptul intern stabilește pentru martorii protejați obligația cooperării cu autoritatea, abținerea de la săvârșirea vreunei acțiuni care ar compromite siguranța misiunii – nerespectarea cărora conducând înspre excluderea persoanei din program.

Prin urmare, s-a atestat: reclamanții nu au respectat în mod repetat obligațiile revenite din urma statului obținut; nu au cooperat cu autoritățile, manifestând și un comportament necorespunzător în raport cu polițiștii, utilizând, în acest mod, un limbaj ofensiv; au obstrucționat activitatea echipei; au interacționat public prin intermediul instituțiilor mass-media, periclitând specificul calității pe care-l dețin. De asemenea, reclamanții au refuzat oferta de relocare în România.

În ceea ce privește cererea reclamanților de modificare a identității, de relocare în afara țării – Înalta Curte de Casație și Justiție a respins-o după o minuțioasă analiză, oferind motive de ce un asemenea demers nu este fezabil circumstanțelor. Cu toate acestea, reclamanții au deraiat de la statutul obținut, de la verdictul instanței –  în mod independent și-au stabilit reședință în străinătate – și în acest context, protecția reclamanților nu a slăbit din intensitate, autoritățile au fost disponibile a identifica instrumente alternative menite a le asigura securitatea.

Concluzia Curții: nu a fost încălcat art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 3 Interzicerea torturii

1. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 02.06.2020 – N.T. c. Federației Ruse, 14727/11, versiunea în limba engleză poate fi conform: [link-ului].

Supunerea persoanelor condamnate la detenție pe viață unui regim strict pentru primii 10 ani de detenție care ar presupune: segregare; exerciții limitate în aer liber; lipsă de un program de activitate, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, conform dreptului național, condamnații la detenție pe viață, în primii 10 ani de executare a pedepsei urmează a se supune unui regim strict – astfel, reclamantul s-a plâns pe lipsa unui program de activitate, care l-ar include în orare educative, lucrative, a atenționat asupra lipsei contactului social. Adițional, pe perioada primilor 5 ani de detenție, în timpul golirii găleții de toaletă (care cântărea aproximativ 30 de litri), în externul blocului, angajații penitenciarului îl încătușau, provocându-i astfel suferințe fizice.

În drept, în spiritul art. 3 al Convenției, Curtea specifică: doar motivele de securitate deosebită pot justifica o detenție în condiții de izolare prelungită – Guvernul nu a intervenit cu argumente suficient de convingătoare – prin urmare, reclamantul a suportat o segregare îndelungată de la viața socială – fenomen care contravine Recomandărilor formulate de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei și a Standardelor Europene privind sistemul penitenciar. Primul instrument a evidențiat importanța principiului nesegregării și al doilea, în mod explicit, a solicitat ca măsurile de securitate aplicate deținuților să îndeplinească minimul necesar pentru asigurarea unei bune custodii, de asemenea, condițiile de detenție urmau a fi monitorizate periodic.

Luate cumulativ, izolarea reclamantului, exercițiul limitat în aer liber și lipsa de activitate au dus la sentimente intense și prelungite de singurătate, de plictiseală, provocându-i reclamantului suferință semnificativă. Un asemenea tratament poate conduce la pierderea abilităților sociale și individuale.

S-a mai remarcat – reclamantul a fost inclus în lista deținuților periculoși, în același timp, acesta nu a fost cercetat drept autor al unei încălcări de disciplină în incinta închisorii. Surplus, încătușarea sistematică, pentru mai mult de cinci ani, a depășit evidențiat cerințele legitime ale securității închisorii – a diminuat demnitatea umană și a provocat sentimente de inferioritate, adăugite sentimentelor care derivă în mod normal de la executarea unei pedepse privative de libertate.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Încălcarea atestată a relevat o practică sistemică diformă – o reformă suplimentară cadrului de reglementare existent devine necesară: alegerea instrumentelor a rămas pe deplin la discreția Statului pârât, care ar putea decide asupra eliminării aplicării automate a unui regim strict pentru condamnații la detenție pe viață, iar în caz de menținere a acestuia, autoritățile urmează a se racorda la evaluarea individuală a fiecărui deținut care reclamă un asemenea regim și în acest ultim caz, urmează a-l aplica pentru un termen determinat.

2. Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 04.06.2020 – Association Innocence en Danger, Association Enfance et Partage c. Franței, 15343/15 și 16806/15, versiunea în limba engleză poate fi conform: [link-ului].

Lipsa măsurilor care ar asigura protecția copilului, care ar combate relele tratamente aplicate de către părinți, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, un copil de opt ani, M., a suferit din urma unor rele tratamente, cauzate de către părinții acestuia, fapt care a condus și la deces, în august 2009. Autoritățile au fost notificate în privința incidentului în iunie 2008, de către profesorul școlii frecventate de către M. Alăturat, reclamanții, două Asociații care privesc Protecția Copilului, s-au plâns că autoritățile franceze nu și-ar fi îndeplinit obligațiile pozitive de a-l proteja pe copil împotriva maltratării din partea părinților, ceea ce a dus la moartea copilului – în plus, una dintre asociațiile reclamante a atenționat și asupra lipsei unui remediu eficient pentru a angaja responsabilitatea statului francez pe fundalul deficiențelor atestate.

În drept – în spiritul art. 3 al Convenției, atenționarea autorităților (iunie 2008) de către profesor în privința existenței relelor tratamente suportate de către copil, a prezentat startul cercetării circumstanțelor, asigurării măsurilor de protecție ale copilului: procurorul a reacționat cu sârguință. Astfel, în contextul anchetei, au fost luate măsuri utile și pertinente, cum ar fi: interviul înregistrat efectuat cu  M.; examenul medico-legal. Cu toate acestea, o serie de circumstanțe nu au fost luate în calcul: în primul rând, plângerea fiind adresată organelor Procuraturii, ofițerului de poliție i s-a încredințat accesul la anchetă abia 13 zile mai târziu; recomandările procurorului nu au fost puse în aplicare; s-a mai accentuat – deși prin denunțul profesorului autoritățile au fost informate despre prezența semnelor fizice care reclamă elemente de tortură – realizarea unei audieri era strict necesară, întrucât aceasta ar putea servi detestării contextului, a reacției lui M. din urma descoperirii relelor tratamente (aspectul a fost cu atât mai important, cu cât examinatorul medico-legal nu a fost în măsură să excludă existența unor acte de violență sau de maltratare, mai mult, serviciul de protecție a copilului l-a informat pe procuror că a fost observată o nouă vânătaie după notificarea inițială).

De asemenea, ar fi fost util să se efectueze cercetări în vederea clarificării mediului familial al lui M., deoarece autoritățile știau: familia s-a mutat de mai multe ori. Mama lui M. a fost intervievată de ofițerul de poliție responsabil de anchetă la domiciliu, într-un timp scurt, iar tatăl lui M. a fost interogat de către un medic, exercițiu care nu se echivalează cu un interviu real în contextul unei anchete.

Având în vedere numeroasele răni suspecte constatate de către medicul legist, împreună cu o nouă mutare a familiei la momentul întreruperii anchetei, autoritățile ar fi trebuit să ia anumite măsuri de precauție. Astfel, dacă organele de drept ar fi informat Serviciul de Bunăstare a Copilului despre decizia sa, semnalând asupra necesității unei investigații sociale sau, cel puțin, a monitorizării copilului, ar fi crescut șansele unei reacții adecvate din partea serviciilor sociale după decizia de întrerupere.

În plus, combinația dintre simpla întrerupere și lipsa oricărui mecanism capabil să centralizeze informațiile, a redus semnificativ șansele unei monitorizări speciale ale copilului sau a unui schimb util de informații între autoritățile judiciare și serviciile sociale. Alăturat, combinația îngrijorătoare: notificarea din aprilie 2009 de la directorul școlii în care fusese transferat M. în privința existenței relelor tratamente, după ce familia s-a mutat din nou; spitalizarea lui M.; detestarea rănilor pe picioare – a trebuit să alerteze autoritățile, ca cele din urmă să fie mult mai vigilente în evaluarea situației copilului.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 4  Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 25.06.2020 – S.M. c. Croației, 60561/14, versiunea în limba franceză poate fi conform: [link-ului].

Eșecul în desfășurarea unei anchete efective privind acuzațiile de trafic de ființe umane și de exploatare în scopul practicării prostituției, constituie o încălcare a art. 4 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul a depus o plângere împotriva lui T.M., fost polițist, susținând că acesta îl forțase să se prostitueze. Ulterior, T.M. a fost acuzat de comiterea infracțiunii de constrângere la practicarea prostituției, ca formă agravantă a infracțiunii de proxenetism. În anul 2013, instanța națională l-a achitat pe T.M.: deși se constatase faptul că acesta organizase o rețea de prostituție prin intermediul căreia îl recrutase pe reclamant, nu s-a constatat faptul că-l constrânse să se prostitueze. T.M. a fost acuzat doar pentru forma agravantă a infracțiunii în discuție și, prin urmare, nu a putut fi condamnat pentru infracțiunea de proxenetism. Contestarea procurorului a fost respinsă, iar cererea adresată autorității naționale constituționale a reclamantului a fost declarată inadmisibilă.

În drept –  în spiritul art. 4 al Convenției, traficul și exploatarea în scopul practicării prostituției pun în pericol demnitatea umană și libertățile fundamentale ale victimelor; nu-și pot găsi germenii într-o societate democratică. De asemenea, s-a considerat inutilă constatarea faptului: tratamentul de care s-a plâns reclamantul echivala cu „sclavia”, cu „aservirea” sau cu „munca forțată”. S-a punctat: în sensul Protocolului de la Palermo, al Convenției privind lupta împotriva traficului de persoane, al Convenției pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituției semenilor și al Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, traficul în sine, precum și exploatarea în scopul practicării prostituției cade sub incidența art. 4 al Convenției.

Curtea a constatat că plângerile reclamantului prezentau trei aspecte, apreciindu-le în mod distinct:

  • Dacă existase un set de norme capabile de stăvilire

Prostituția este ilegală în Croația – atât exploatarea prostituției, inclusiv constrângerea la prostituție, ca formă agravată a celei dintâi, cât și oferirea personală a serviciilor sexuale erau incriminate. Infracțiunile de trafic de ființe umane, sclavie, muncă forțată și infracțiunea de proxenetism erau interzise. Consimțământul victimei fusese irelevant pentru existența infracțiunii de trafic de ființe umane, iar începând cu anul 2013, aspectul este consacrat în Codul penal și în cazul proxenetismului. Mai mult, începând cu anul 2013, beneficierea de servicii sexuale constituia o faptă penală. Urmărirea penală pentru infracțiunea menționată era efectuată de organele Procuraturii, Codul de Procedură Penală al Croației conținea și dispoziții privind drepturile victimelor infracțiunilor și, în special, ale victimelor infracțiunilor suferinde din urma atentării la libertatea sexuală.

Adițional, Guvernul croat a adoptat diverse documente strategice destinate prevenirii și combaterii traficului de ființe umane și a instituit echipe specializate, desemnate să ofere asistență victimelor traficului de ființe umane – prin urmare, Curtea a fost convinsă de faptul că, la momentul comiterii și al investigării presupusei infracțiuni, în Croația exista un cadru juridic adecvat pentru examinarea fenomenului infracțional.

2.) Sprijinul acordat reclamantului

Reclamantul nu a formulat nicio obiecție, nicio plângere cu privire la conduita autorităților naționale, inclusiv a instanței naționale sau a oricărei alte autorități; nicio plângere privind drepturile acestuia în calitate de victimă a traficului de ființe umane sau privind asistența, sprijinul și orice formă de consiliere acordată ori în referința lipsei acestora. În timpul procesului, reclamantul a fost informat despre posibilitatea de a contacta Departamentul pentru Organizarea și Acordarea de Sprijin pentru Martori și Victime – nu există dovezi că reclamantul a apelat la acest serviciu.

În aceste circumstanțe, Curtea a acceptat că reclamantului i s-a fost acordat sprijin și asistență, în maniera susținută și de Guvern.

  • Aspecte privind onorarea obligațiilor procedurale de autoritățile naționale

Poliția și autoritățile judiciare au acționat prompt: efectuarea percheziției sediului lui T.M.; interogarea reclamantului; punerea lui T.M. sub acuzare: în același timp, singurul martor care a fost interogat pe durata investigației și audiat în proces fusese prietena reclamantului, deși cea din urmă nu confirmase în totalitate afirmațiile părții păgubite, există un indiciu potrivit căruia, în ziua în care fugise, reclamantul se adresase pentru ajutor și vorbise la telefon cu mama prietenei acestuia. Imediat ce evadase de la T.M., reclamantul a petrecut câteva luni cu prietena și cu mama acesteia. Totuși, autoritățile de urmărire penală nu au obținut o mărturie din partea mamei. De asemenea, acestea nu l-au interogat pe iubitul prietenei, care deopotrivă a asistat reclamantul – elementele au demonstrat faptul că autoritățile nu au întreprins nicio măsură efectivă pentru a investiga în profunzime toate circumstanțele relevante; pentru a colecta toate probele existente: nu au încercat în mod suplimentar să identifice clienții reclamantului și să-i interogheze; nu au audiat persoanele care ar fi putut deține anumite informații privind relația dintre reclamant și T.M.

Alăturat, afirmațiile reclamantului privind dependența economică față de T.M. și diferitele forme de constrângere pretinse a fi fost folosite împotriva acestuia, precum și: etalarea calității de fost polițist, care deținea „un arsenal de arme”, răspândirea amenințărilor în adresa familiei reclamantului, manipularea acestuia prin promisiuni false potrivit cărora îi va găsi „un loc de muncă decent”, declarațiile prietenei reclamantului, conform căreia ultimul se afla continuu într-o stare de stres cauzată de  T.M., care, și după evadare, prin intermediul rețelelor de socializare șantaja reclamantul – nu au fost cercetate.

Instanța națională nu a reținut aceste aspecte, prin efect percepând eronat – reclamantul oferise servicii sexuale în mod voluntar. În același context, în conformitate cu dreptul croat, cu Convenția Națiunilor Unite pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituției semenilor și cu Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane, consimțământul victimei nu fusese relevant. În plus, instanța națională a respins depozițiile reclamantului ca fiind neconvingătoare și incoerente, având în vedere faptul că, atunci când a fost audiat, făcuse pauze – în lanț, autoritățile locale nu au făcut nicio evaluare a posibilului impact al traumei psihologice suportate de către reclamant, care s-ar fi putut extinde și asupra capacității de formulare, de relatare.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 4 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 09.06.2020 – Drašković c. Muntenegru, 40597/17, versiunea în limba franceză poate fi conform: [link-ului].

Refuzul instanțelor de a examina cererea privind exhumarea rămășițelor soțului pentru transfer la un nou loc înmormântare, constituie o încălcare a art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, soțul reclamantului a decedat în anul 1995.

Din cauza conflictului armat descins, nu a fost posibilă înmormântarea acestuia în Bosnia și Herțegovina, unde locuise și își avea loc amenajat pentru odihna veșnică, astfel, a fost înmormântat la Muntenegru, proces monitorizat de nepotul regretatului. În 2014, reclamantul a solicitat acordul nepotului pentru exhumarea și transferul rămășițelor regretatului soț la un nou loc pentru înmormântare – doleanță respinsă.  De asemenea, instanțele naționale au respins cererea reclamantului.

În drept – în spiritul art. 8 al Convenției, cererea, în linii generale, reclamă aplicabilitatea art. 8 al Convenției; accentuând în același timp: natura și domeniul de aplicare al acestui drept, amploarea obligațiilor statului în temeiul Convenției, în cazurile de acest tip, depind de circumstanțe particulare.

Interesul reclamantului pentru exhumare și transferul rămășiței soțului acestuia intră în concurs cu alte interese, deopotrivă importante, rolul societății în asigurarea sfințeniei mormintelor, drepturile nepotului soțului reclamantului – în acest parcurs, statelor urmează a li se atribui o marjă largă de apreciere. Curtea a mai remarcat – cazul de față este preocupat de problema obligațiilor pozitive ale statului în sfera relațiilor dintre persoane și a necesitat, în primul rând, o examinare: dacă statul pârât a instituit un cadru legal adecvat echilibrării oricăror interese concurente.

Astfel, legislația națională nu a stabilit limite, standarde pentru soluționarea litigiilor ivite între membrii familiei în privința exhumării rămășițelor, transferării acestora într-o altă locație: în plus, organismul însărcinat cu soluționarea unor astfel de dispute nu a fost definit – în special, instanțele naționale au considerat că reclamantul trebuia să depună o cerere la organul administrativ, care, la rândul său, nu a putut-o examina în lipsa consimțământului terțului (adică a nepotului regretatului soț).

Prin efect – organele administrative rămâneau total pasive în ameliorarea conflictului, mai ales cu menținerea poziției: autoritatea a instruit părțile mai întâi să rezolve problema și abia apoi să depună o cerere de exhumare.

În cumulul celor relatate, Curtea poate puncta: astfel de proceduri nu aveau capacitatea de a echilibra interesele concurente; asemenea raporturi ar putea fi soluționate doar prin instrumentul procedurilor contencioase – parcurs inițiat de către reclamant. În același timp s-a evidențiat: instanțele interne nu au recunoscut niciun interes emanat din cererea reclamantului; au desconsiderat viziunile practice, dacă exhumarea este realizabilă; compatibilă cu interesele de sănătate publică; nu s-a stabilit dacă decedatul a locuit cu adevărat în Bosnia și Herțegovina, dacă reclamantul a organizat monumentul funerar per sine sau și pentru soțul său; nu s-a detestat elementul: înmormântarea în Muntenegru a fost succedată de voința regretatului sau nu – drept consecință, instanțele naționale nu au reușit să echilibreze în mod corespunzător drepturile reclamantului față de cele ale concurentului, interesele nepotului soțului acesteia.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 9 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 09.06.2020 – Erlich și Kastro c. Romania – 23735/16 și 23740/16, versiunea în limba engleză poate fi conform: [link-ului].

Măsurile luate de autoritățile penitenciare în executarea unei hotărâri care recunoaște dreptul deținuților evrei de a lua mese kosher, nu constituie o încălcare a art. 9 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, cei doi reclamanți sunt resortisanți israelieni de credință evreiască deținuți în închisoare. Aceștia s-au plâns de încălcarea libertății de religie din cauza neîndeplinirii de către autoritățile penitenciare a unor mese care respectă preceptele religiei lor.

În drept – în spiritul art. 9 al Convenției, iudaismul este una dintre religiile recunoscute oficial de statul român – legislația națională stabilește procedura de punere în aplicare a exercitării dreptului la libertatea religiei în închisoare, inclusiv prin intermediul dispozițiilor ce privesc produsele alimentare necesare pentru respectarea preceptelor religioase; legislația relevantă conține un cadru prescriptiv general suficient de previzibil și de detaliat, iar decizia de a adopta sau nu reglementări exacte privind exercitarea practică a unei religii date în închisoare se încadrează în marja de apreciere de care dispun autoritățile statului.

În timpul examinării – opt persoane de credință evreiască au fost deținute în închisorile românești.

Instanța națională a emis o soluție personalizată, adaptată nevoilor specifice ale reclamanților, compensând astfel lipsa unui cadru legal specific pentru deținuții evrei și oferind o soluție care putea fi pusă în aplicare imediat: instanța a ordonat autorităților penitenciare: să se asigure că reclamanții pot primi mese kosher zilnic, în cantitatea suficientă pentru a răspunde nevoilor personale, să distribuie mesele în aceleași condiții ca și pentru alți deținuți. Prin urmare, instanțele naționale au examinat în mod corespunzător solicitările reclamanților și au emis prompt o hotărâre judiciară în favoarea lor, ulterior executată de autoritățile penitenciare.

A se lua în considerație: pregătirea unor asemenea mese necesită eforturi suplimentare – mesele kosher trebuie să conțină ingrediente obținute prin respectarea unor reguli specifice și trebuie preparate separat, în recipiente separate și cu ustensile separate, într-o manieră particulară, sub supravegherea unui instructor. Astfel, autoritățile penitenciare au cooperat cu o fundație religioasă evreiască în implementarea hotărârii; îndatorită asistenței, o bucătărie separată a fost amenajată în bucătăria închisorii. Deținuții evrei au fost implicați la pregătirea meselor. Ulterior, fundația a fost prezentă în închisoare în cadrul festivalurilor religioase evreiești, furnizând reclamanților produse alimentare specifice – Curtea notează: implicarea fundației, deși nu este decisivă, a fost un criteriu important pentru evaluarea modului în care autoritățile interne și-au îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul art. 9 al Convenției.

În plus, instanța le-a permis reclamanților să obțină, prin derogare de la normele aplicabile, produse alimentare care ar putea fi gătite și preparate la fața locului – acestea au fost obținute prin mijloace proprii. Deși un astfel de aranjament nu contravine regulilor europene de închisoare, nu trebuia să impună reclamanților o sarcină financiară depășitoare – în această privință, instanța le-a comunicat că pot solicita rambursarea oricăror cheltuieli prin depunerea unei acțiuni civile separate. Aparent, reclamanții nu au reușit să facă acest lucru și nu au precizat motive obiective care i-ar fi putut împiedica să-l realizeze. De asemenea, nu au prezentat niciun argument care să pună la îndoială eficiența unei astfel de proceduri civile. În plus, aceștia nu au pretins în niciun moment că au prezentat autorităților penitenciare o cerere detaliată specifică de rambursare.

Astfel, toate autoritățile naționale au manifestat prudență în realizarea dreptului convingerilor religioase.

Concluzia Curții: nu a fost încălcat art. 9 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 10 Libertatea de exprimare

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 25.06.2020 – Bagirov c. Azerbaijan 81024/12 și 28198/15, versiunea în limba franceză poate fi conform: [link-ului].

Avocat suspendat din funcție din cauza criticilor publice aduse poliției; din cauza remarcilor lipsite de respect aduse autorității judecătorești în interiorul unui proces de reprezentare a intereselor lui Ilgar Mammadov, constituie o încălcare a art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul fost avocat, membru al Asociației Barourilor din Azerbaidjan (ABA), în anul 2011 a fost suspendat de la practicarea activității profesionale, întrucât criticase organele poliției; în anul 2015 preocupările acestuia iarăși au fost stopate, pentru următoarele declarații făcute în sala de judecată: ,,Așa stat, așa instanță… Dacă ar exista justiție în Azerbaidjan, judecătorul R.H. nu ar fi emis hotărâri nedrepte și parțiale și niciun individ ca el nu ar fi ajuns judecător” – instanțele naționale au considerat că asemenea afirmații diformează perceptul de stat de drept, atentează la reputația sistemului judecătoresc.

În drept – în spiritul art. 10 al Convenției, suspendarea reclamantului a adus atingere dreptului la libera exprimare: în măsura în care o decizie relevantă s-a referit la intenția reclamantului de a organiza proteste împotriva brutalității poliției, autoritățile nu a reușit să precizeze ce prevedere a fost încălcată în acest sens – nici Curtea nu a remarcat vreo dispoziție care să împiedice un avocat de la chemarea la proteste pașnice. Pentru cel de-al doilea incident – suspendarea reclamantului a fost motivată și de o încălcare a confidențialității avocatului – în orice caz, acesta nu a încălcat secretul cercetării judiciare prin comentarii sau prin dezvăluiri ale materialelor figurante în cauză. Reclamantul fusese sancționat pentru repetarea afirmațiilor rostite în cadrul unei conferințe de către mama a cărui fiu a decedat aflându-se în custodia statului. S-a accentuat: informațiile care intră sub incidența confidențialității avocatului trebuie să fi fost cunoscute în exercițiul activității profesionale. Cu toate acestea, reclamantul a devenit reprezentantul mamei în cadrul procedurilor legate de moartea fiului său, numai după ce și-a făcut declarațiile publice. În orice caz, mama fiului decedat nu s-a plâns pe acțiunea anterioară a avocatului său.

În același context, la aplicarea suspendării din exercitarea activității profesionale, instanțele naționale nu au fondat prin argumente rezistente o hotărâre demnă de sancționare – prin efect: interferența nu a fost necesară și așteptată într-o societate democratică. De asemenea – sancționarea prin suspendare a urmărit scopul menținerii reputației sistemului judecătoresc – întrebarea, în acest context, a rezidat în verificarea legalității inițiativei.

S-a evidențiat: observațiile ce țintesc înspre criticarea capacităților unui judecător sunt lipsite de respect și sunt cu adevărat jignitoare. Cu toate acestea, declarațiile reclamantului au fost oferite în cursul unor proceduri penale în calitate de avocat al clientului său, acestea nu au fost repetate în afara sălii de judecată, de exemplu către o instituție mass-media. Mai mult, aceste comentarii au exprimat obiecțiile reclamantului cu privire la deciziile luate de către instanțele interne în procesul penal împotriva domnului Ilgar Mammadov. S-a remarcat: Curtea s-a pronunțat deja în cazul Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, constatând deficiențe grave, îmbrăcate în încălcări ale art. 5 și 18 ale Convenției.

Alăturat, excluderea din barou a fost privită ca o sancțiune aspră, capabilă să atenteze asupra performanței avocaților, îndatoririlor de apărare. Cu titlu de concluzie: instanțele naționale nu au fost capabile să motiveze aplicarea suspendării, respectiv, o asemenea sancțiunea nu s-a pliat principiilor de proporționalitate în parcursul urmăririi unui scop legitim.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 14 Interzicerea discriminării

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 30.06.2020 – Popović și alții c. Serbiei, 26944/13, versiunea în limba franceză poate fi conform: [link-ului].

Presupunerea existenței elementului discriminatoriu între civil și militar în caz de apariție a dizabilității, nu constituie o încălcare a art. 14 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanții semnalează diferența de tratament din partea statului în ceea ce privește distribuirea prestațiilor de asigurări sociale. Reclamanții, civili, susțin că având același grad de dizabilitate, obțin un pachet social mai redus decât cel al militarilor. Aceștia au apelat la instanțele naționale, inclusiv la Curtea Constituțională – acțiuni soldate fără succes.

În drept – în spiritul art. 14 al Convenție conjugat cu art. 1 Protocol 1 al Convenției, în contextul specific al prezentei cauze, Curtea nu a găsit necesar a egala cele 2 grupuri sociale, nu pot fi considerați a fi aflați în situații similare, notând: diferența impusă de tratament avea o justificare obiectivă și rezonabilă, fapt desprins din modul în care cele două grupuri și-au suferit rănile. Într-adevăr, un grup era format din veteranii de război, care au suferit răni în timpul serviciului militar, în cursul căruia, prin natura circumstanțelor, au fost plasați să-și exercite misiunea sub un anumit risc. Celălalt grup, format din civili, inclusiv din reclamanți, care și-au suferit leziunile în situații care nu au legătură cu îndeplinirea unor astfel de sarcini, care implică în mare parte accidente, boli sau acțiuni ale unor terți – astfel, diferența relevantă de tratament a fost o consecință a pozițiilor lor distincte și a angajamentelor corespunzătoare din partea statului pârât de a le oferi beneficii distinctive. În partea ce ține de militari, majorarea se leagă și de datoria morală pe care o poartă statul față de acești subiecți speciali.

De asemenea, s-a evidențiat: civilii pot beneficia de anumite pachete sociale de pe urmă cărora militarii nu s-ar putea bucura – în acest parcurs elementul discriminatoriu pare a fi inversat.

Curtea conchide: instituirea unui tratament distinctiv a ținut cont de o bază rezonabilă.

Concluzia Curții: nu fost încălcat art. 14 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 2 Protocol nr. 7 Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală

1.Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 30.06.2020 – Saquetti Iglesias c. Spaniei, 50514/13, versiunea în limba franceză poate fi conform: [link-ului].

Lipsa posibilității de contestare a unei amenzi disproporționate aplicate de serviciul vamal, constituie o încălcare a art. 2 Protocol nr. 7 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

În fapt, în procesul controlului vamal de părăsire al teritoriului spaniol s-a constatat că reclamantul deține o sumă de bani nedeclarată – fapt care a condus la sancționarea acestuia – amenda aplicată echivala cu suma nedeclarată. Reclamantul a avut tentative să-și justifice gestul. În continuare reclamantul a depus o contestație administrativă – Curtea de Justiție de la Madrid a respins recursul, motivând prin: nu era disponibilă nicio contestație în privința aplicării unei asemenea sancțiuni. Totodată, legislația națională a fost modificată – ridicând pragul eligibilității pentru un recurs în funcție de suma pusă în litigiu, excepție o prezentau procedurile ce priveau înspre protecția drepturilor fundamentale ale omului. Anterior fixat – 150, 000 EUR, actual crescut – 600, 000 EUR. În același context s-a accentuat – sub temeiul dispozițiilor tranzitorii – recursurile pendinte se supuneau regimului de aplicare post modificării.

Reclamantul a încercat să se adreseze și Curții Constituționale în legătură cu aplicarea imediată a legii în procesul său pendinte, cererea acestuia a fost respinsă.

În drept – în spiritul art. 2 Protocol nr. 7 al Convenției:

  1. S-a analizat aspectul: dacă sancțiunea a avut natură penală. Curtea în acest pasaj a notat afirmativ.

Omisiunea respectării obligației de declarare vamală constituie o infracțiune ,,administrativă”.

Gravitatea infracțiunii – legislația națională aprecia acțiunea ilicită drept una gravă.

  1. Operarea excepțiilor – Curtea a respins aplicabilitatea oricărei excepții

excepția privind infracțiuni minore – unul dintre criteriile de delimitare îl prezintă modalitatea sancționării; în prezentul caz – amendă, iar în cazul în care aceasta nu a fost achitată, pedeapsă ia forma privării de libertate;

  • s-a evidențiat – legislația statelor parte ale Convenției, variază în aprecierea sancțiunilor predestinate sferei vamale – aspect care invită la o analiză individualizată a fiecărui caz în parte;
  • s-a remarcat – sancțiunea aplicată urma a purta un grad minim de severitate, autorităților revenindu-le sarcina să aprecieze proporționalitatea, de altfel, și consecințele ce succed dintr-o astfel de pedepsire. Persoana făptuitorului în acest parcurs, alăturat, este necesară a fi analizată.
  • severitatea – reclamantul fusese amendat cu 153,800 EURO – sumă echivalentă cu toate economiile personale, acumulate în decursul vizitelor în Spania. A se lua în calcul: persoana nu are antecedente penale nestinse;
  • criteriul proporționalității – întrucât banii din dispută nu serveau drept material pentru spălare de bani, severitatea sancțiunii trebuia să se racordeze cu gravitatea încălcării, nu și cu probabilitatea altor încălcări, cum ar fi infracțiunile de spălare de bani, de evaziune fiscală;
  • abordarea instanțelor naționale – Hotărârea Înaltei Curți de Justiție din Madrid nu conținea o analiză a proporționalității sancțiunii aplicate, deși cazul o reclamă: nu au fost cercetate circumstanțele personale ale reclamantului; nu au fost administrate materiale probatorii pentru a crea o imagine exhaustivă a incidentului.

Prin urmare, excepția infracțiunilor minore – nu era aplicabilă cazului.

Excepția privind litigiile intentate direct instanței supreme – în sfera litigiilor de natură administrativă – Curtea Supremă era parte a ierarhiei instanțelor ordinare, căreia i se puteau depune recursuri formulate împotriva hotărârilor emise de Înalta Curte de Justiție, în cazul în care plângerea atingea pragul fixat prin lege (600, 000 EUR).

  1. Analiza aspectului – accesul dreptului la recurs
  • Autoritatea considerată tribunal de prima instanță: Direcția generală de trezorerie și politici financiare, organism aflat în subordinea Ministerului Economiei, nu poate reprezenta un tribunal în înțelesul art. 6 al Convenției – prin efect, tribunalul de primă instanță disponibil plângerilor reclamantului a fost Înalta Curte de Justiție;
  • Curtea Constituțională nu poate prezenta cel de-al II-lea grad de jurisdicție;

Cu titlu de Concluzie: reclamantul a fost lipsit de dublul grad de jurisdicție în materie penală – afectând în lanț – dreptul la un recurs efectiv.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 2 Protocol nr. 7 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.


Aflaţi mai mult despre , , , ,


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.