Drept penal şi contravenţional

Răspunderea penală a personalului din sistemul de asistenţă socială
27.07.2020 | Natalia Stati

Natalia Stati

Natalia Stati

În opinia lui M. Bulgaru, „serviciile sociale pot fi abordate în două sensuri: în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, acestea cuprind, pe lângă serviciile din domeniul educaţional, cultural, juridic, al sănătăţii etc., şi sistemul serviciilor de asistenţă socială. În sens restrâns, serviciile sociale sunt abordate ca formă a asistenţei sociale, adică ca o totalitate de activităţi desfăşurate de instituţiile statale şi de ONG-uri în scopul prevenirii, minimalizării sau înlăturării consecinţelor negative ale riscurilor sociale care afectează o parte din membrii societăţii” [1, p. 34].

În art. 1 al Legii nr. 123 din 18.06.2010 cu privire la serviciile sociale (în continuare – Legii nr. 123/2010), noțiunea de servicii sociale este definită în sens restrâns: „servicii sociale – ansamblu de măsuri şi activităţi realizate pentru a satisface necesităţile sociale ale persoanei/familiei în vederea depăşirii unor situaţii de dificultate, de prevenire a marginalizării şi excluziunii sociale”. O definiție similară este formulată în alin. (1) art. 10 al Legii nr. 547 din 25.12.2003 a asistenţei sociale (în continuare – Legii nr. 547/2003): „Serviciile sociale reprezintă ansamblul de măsuri şi activităţi realizate pentru satisfacerea necesităţilor sociale ale persoanei sau familiei, în scop de depăşire a unor situaţii de dificultate, precum şi de prevenire a marginalizării şi excluziunii sociale”. Nomenclatorul serviciilor sociale este prezentat în Ordinul Ministrului Muncii, Protecției Sociale și Familiei nr. 353 din 15.12.2011.

Serviciile sociale sunt furnizate de asistenţi sociali, precum şi de persoane cu diverse calificări şi competenţe, specifice domeniului de intervenţie. Lista categoriilor de personal din sistemul de asistenţă socială este prezentată în alin. (1) art. 15 al Legii nr. 547 din 25.12.2003 a asistenţei sociale. Conform acestei norme, „asistenţa socială se realizează de către: a) asistentul social; b) lucrătorul social; c) asistentul parental profesionist cu formare specială; d) părintele-educator cu formare specială; e) asistentul personal”. Această listă are un caracter limitativ și nu poate include alte categorii de persoane.

Mai multe despre fiecare dintre categoriile de personal din sistemul de asistenţă socială aflăm din reglementările în materie. Astfel, în corespundere cu art. 1 al Legii nr. 547/2003, asistent social este „persoana cu studii speciale în domeniu, deţinătoare a diplomei de licenţă sau de masterat, care prestează servicii sociale persoanelor şi familiilor care temporar se află în dificultate şi care, din motive de caracter economic, social, fizic sau psihologic, nu sunt în stare să îşi asigure prin mijloace şi eforturi proprii un nivel decent de viaţă”.

În aceeași normă este definită noțiunea de lucrător social: „persoana care a beneficiat de instruire specială în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi oferă aceste servicii”. O definiție identică găsim în pct. 4 al anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1034 din 31.12.2014 cu privire la aprobarea Regulamentului-cadru al Serviciului de îngrijire socială la domiciliu şi a Standardelor minime de calitate.

Noțiunea de asistent parental profesionist este definită în subpct. 1) pct. 5 al Hotărârii Guvernului nr. 760 din 17.09.2014 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului de asistenţă parentală profesionistă şi a standardelor minime de calitate: „asistent parental profesionist – angajatul Serviciului care asigură la domiciliul său îngrijirea şi educarea copilului pentru o perioadă determinată de timp”. În subpct. 1) pct. 5 al Hotărârii Guvernului nr. 51 din 17.01.2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului social „Casa de copii de tip familial” și a Standardelor minime de calitate, este formulată definiția noțiunii de părinte-educator: „persoana care asigură la domiciliul său îngrijirea şi educarea copilului pentru o perioadă determinată de timp”.

Deocamdată, noțiunea de asistent personal nu este definită normativ. Totuși, din Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Ordinul Ministrului Muncii, Protecției Sociale și Familiei nr. 353 din 15.12.2011, aflăm că asistentul personal realizează următoarele servicii sociale: „a) servicii de îngrijire personală – igienă personală, alimentaţie, îmbrăcare şi dezbrăcare etc.; b) mobilitate – deplasare în cadrul locuinţei, ridicare şi aşezare, transfer, manipularea scaunului rulant; c) sarcini menajere de bază – suport pentru prepararea hranei, curăţenie, spălatul hainelor, procurarea alimentelor şi produselor, achitarea facturilor etc.; d) participare la viaţa socială – suport pentru deplasare în exterior şi comunicare cu ceilalţi, pentru a avea acces la serviciile comunitare, recreere, viaţa culturală şi asociativă, educaţie şi activitate de muncă; e) supraveghere şi îndrumare – ajutor pentru a se orienta în timp şi spaţiu, a-şi asigura propria securitate, a-şi dirija comportamentul în relaţiile cu ceilalţi”. Alte detalii privind statutul juridic al asistentului personal sunt prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 314 din 23.05.2012 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social „Asistenţă personală” şi a Standardelor minime de calitate.

După cum rezultă din art. 26 al Legii nr. 547/2003, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către personalul din sistemul de asistenţă socială a obligațiilor care le revin atrage răspundere juridică, inclusiv răspundere penală.

Poate oare cel, care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială, să comită o infracțiune al cărei subiect nu are nicio calitate specială? Bineînțeles că poate. Totuși, într-un astfel de caz, statutul profesional al celui care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială va fi lipsit de relevanță, neavând niciun impact asupra calificării faptei. Alta este situația atunci când din dispoziția normei penale transpare că cel, care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială, îndeplinește rolul de subiect special al infracțiunii.

În partea specială a Codului penal, în nicio normă nu se stabilește expres că cel, care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială, este subiectul special al faptei incriminate. De aceea, în unele cazuri, la prima vedere, s-ar părea că o asemenea persoană ar putea fi subiectul special al faptei incriminate.

De exemplu, în Capitolul V al Standardului naţional de îngrijiri paliative [2] se menționează, printre altele: „Serviciile sociale se asigură de către asistenţi sociali calificaţi, cu instruire de minim 4 săptămâni în îngrijiri paliative şi supervizare de minim 3 luni de către asistenta coordonatoare. Serviciile sociale includ: evaluarea psiho-socială, participarea la stabilirea şi implementarea planului de îngrijire, consiliere, relaţia cu alte servicii, educaţie, apărarea drepturilor pacientului/familiei, participarea la planificarea externării, sprijin pentru organizarea serviciilor funerare, suportul familiei înperioada de doliu, participarea la selectarea voluntarilor, promovarea îngrijirii paliative, supervizare”. În legătură cu aceasta, s-ar putea presupune că cel, care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială, este subiectul special al infracțiunii de lipsire de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasie), prevăzută la art. 148 CP RM. Totuși, în legătură cu subiectul acestei infracțiuni, V. Brus menționează: „Atât Codul penal al Republicii Moldova (art. 148), cât şi literatura de specialitate autohtonă stabilesc în calitate de subiect al unei asemenea infracţiuni persoana fizică, responsabilă, care, la momentul comiterii infracţiunii, a atins vârsta de 16 ani, fapt care poate fi justificat prin modul de formulare a dispoziţiei normei penale (art. 148 CP RM), care nu cere un subiect special, şi prin caracterul atenuat al acestei fapte” [3, p. 118]. Într-adevăr, în dispoziția art. 148 CP RM, pentru subiectul infracțiunii de eutanasie nu este stabilită nicio calitate specială. Acest subiect poate face parte din personalul din sistemul de asistenţă socială, dar poate fi și oricare altă persoană.

Și în ipoteza infracțiunii de transmitere ilegală a unor obiecte interzise persoanelor deţinute în penitenciare, prevăzute la art. 322 CP RM, cel din personalul din sistemul de asistenţă socială este doar în aparență subiectul special al infracțiunii în cauză. Din anexa nr. 1 a Hotărârii Guvernului nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi (pct. 32, 3961, 411, 447 și 631) rezultă că cel, care face parte din personalul din sistemul de asistenţă socială, poate comite infracțiunea prevăzută la art. 322 CP RM. Însă, în dispoziția alineatului (1) al acestui articol, pentru subiectul infracțiunii nu este stabilită nicio calitate specială. Doar în prezența circumstanței agravante consemnate la alin. (2) art. 322 CP RM – „cu folosirea situației de serviciu” – subiectului îi este cerută calitatea specială. În concluzie, în ipoteza variantei-tip a infracțiunii prevăzute la art. 322 CP RM, subiect poate fi oricare persoană fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, inclusiv cel care reprezintă personalul din sistemul de asistenţă socială.

În opinia lui E. Muradov, în funcție de modul de circumstanțiere a calității subiectului special în dispoziția incriminatoare, pot fi deosebite următoarele tipuri de infracțiuni: 1) infracţiunile ai căror subiecţi nu posedă calități speciale; 2) infracţiunile ai căror subiecţi posedă calități speciale direct indi­cate în textul legii penale; 3) infracţiunile ai căror subiecţi posedă calități speciale care nu sunt indicate direct în textul legii penale, dar care decurg din acesta [4]. Prin prisma acestei opinii, putem afirma că infracțiunile prevăzute la art. 148 și 322 CP RM (și altele de genul lor) au subiecţi care nu posedă calități speciale.

Care sunt infracțiunile ai căror subiecţi posedă calitatea specială de reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială, calitate care nu este indicată direct în textul legii penale, dar care decurge din acesta?

Una dintre aceste infracțiuni este lăsarea în primejdie (art. 163 CP RM). În dispoziția acestui articol, la caracterizarea calității speciale a subiectului infracțiunii se recurge, printre altele, la sintagma „dacă cel vinovat ştia despre primejdie şi a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate”. Referindu-se la această sintagmă, S. Brînza și V. Stati susțin: „Lăsarea în primejdie presupune, ca situaţie-premisă, cazul când, în raportul juridic obligaţional dintre făptuitor şi victimă, obligaţia făptuitorului există în raport cu o persoană concretă. Un asemenea anganjament îl poate avea, de exemplu, o rudă apropiată, o dădăcă, un asistent social etc.” [5, p. 415]. Extrapolând, considerăm că, în ipoteza analizată, oricare reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială (și nu doar asistentul social) poate avea calitatea de subiect special al infracțiunii de lăsare în primejdie. Or, tocmai raportul juridic obligaţional dintre o asemenea persoană și beneficiarul serviciilor sociale exprimă chintesența activității profesionale a personalului din sistemul de asistenţă socială.

Nu doar în cazul lăsării în primejdie subiectul infracțiunii posedă calitatea specială de reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială, calitate care nu este indicată direct în textul legii penale, dar care decurge din acesta. M. Bulgaru opinează: „Asistentul social nu se angajează în relaţii sexuale cu persoanele asistate sau cu rudele acestora, pe toata durata relaţiei profesionale. Asistentul social nu manifestă faţă de persoanele asistate comportamente verbale sau fizice de natură sexuală, cum ar fi avansurile sexuale sau solicitările de favoruri sexuale” [6]. Și în acest caz este opotun să apelăm la extrapolare. Nu avem niciun temei să afirmăm că doar asistentului social îi incumbă o astfel de interdicție.

În contextul analizat, menționăm că circumstanța agravantă „săvârșirea infracțiunii asupra persoanei care se afla în grija / [îngrijirea], sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau tratamentul făptuitorului” este specificată la lit. a) alin. (3) art. 171, lit. a1) alin. (3) art. 172 și lit. b) alin. (2) art. 1751 CP RM. Circumstanța în cauză constituie temeiul agravării răspunderii nu doar în cazul infracțiunilor privind viața sexuală prevăzute la art. 171, 172 și 1751 CP RM. O agravantă similară este consemnată la lit. e1) alin. (3) art. 206 CP RM. În legătură cu respectiva agravantă, S. Brînza și V. Stati evocă, printre altele: „Victima se află în grija făptuitorului atunci când acesta are obligația contractuală sau morală de a acorda victimei asistenţa socială, ori, în virtutea relațiilor de rudenie, are îndatorirea legală de a îngriji victima. Îngrijirea presupune obligaţia de a acorda ajutor şi asistenţă curentă unei persoane aflată în nevoie datorită vârstei, stării de sănătate, absenţei persoanelor care au această obligaţie potrivit legii etc.” [5, p. 572-573].

Așadar, în ipoteza în care victima se află în grija / îngrijirea făptuitorului, oricare reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială poate avea calitatea de subiect special al infracțiunilor prevăzute la lit. a) alin. (3) art. 171, lit. a1) alin. (3) art. 172, lit. b) alin. (2) art. 1751 sau lit. e1) alin. (3) art. 206 CP RM.

O altă infracțiune – al cărei subiect poate avea calitatea specială de reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială, calitate care nu este indicată direct în textul legii penale, dar care decurge din acesta – este infracțiunea de divulgare a secretului adopției (art. 204 CP RM). Cu referire la subiectul acestei infracțiuni, S. Brînza și V. Stati exprimă următoarea părere: „În prezența unor condiții necesare, sunt obligaţi să păstreze faptul adopţiei: ca pe un secret profesional, preoţii (în ce priveşte secretul confesiunii); ca pe un secret de serviciu: judecătorul; unii participanţi la procesul judiciar de încuviinţare a adopţiei copilului (de exemplu, procurorul); reprezentantul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei; reprezentantul secţiei/direcţiei de asistenţă socială şi de protecţie a familiei sau al Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului Chişinău” [5, p. 1024-1025].

Opinăm că nu doar preotul are obligația de a păstra faptul adopției ca pe un secret profesional. De exemplu, din pct. 18 al Nomenclatorului serviciilor sociale, aprobat prin Ordinul Ministrului Muncii, Protecției Sociale și Familiei nr. 353 din 15.12.2011, aflăm că, printre altele, asistentul parental profesionist facilitează socializarea şi (re)integrarea copilului în familia biologică, extinsă, adoptatoare sau în alte forme de îngrijire de tip familial. În pct. 19 al aceluiași act normativ se arată că același serviciu social este prestat de către părintele-educator. În aceste condiții – în cazul în care asistentul parental profesionist sau părintele-educator căruia i-a fost încredinţat ori i-a devenit cunoscut secretul adopției în virtutea obligațiilor profesionale îndeplinite, divulgă acest secret fără a avea consimţământul titularului secretului adopției – asistentul parental profesionist sau părintele-educator trebuie considerat subiect special al infracțiunii prevăzute la art. 204 CP RM.

În alt context, în alin. (1) art. 205 CP RM este folosită noțiunea „alt reprezentant legal al copilului”. În alin. (2) art. 208 CP RM este utilizată sintagma „alți ocrotitori legali ai copilului”. În doctrina penală se afirmă că, în conjunctura infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art. 205 și alin. (2) art. 208 CP RM, prin „alt reprezentant legal al copilului” / „alți ocrotitori legali ai copilului” se are în vedere, printre altele: părintele educator dintr-o casă de copii de tip familial; asistentul parental profesionist etc. [7; 8, p. 125] Drept urmare, în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art. 205 și alin. (2) art. 208 CP RM, subiectul posedă calitatea specială a unor astfel de reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială, calitate care nu este indicată direct în textul alin. (1) art. 205 și alin. (2) art. 208 CP RM, dar care decurge din aceste norme.

În altă privință, art. 355 CP RM prevede răspunderea pentru eschivarea sau refuzul de a îndeplini obligaţiile serviciului de alternativă. Conform art. 6 al Legii nr. 156 din 06.07.2007 cu privire la organizarea serviciului civil (de alternativă), „serviciul civil se îndeplineşte în instituţii publice sau societăţi comerciale care desfăşoară activităţi pe teritoriul naţional, în domenii de asistenţă socială şi medicală, construcţii industriale, edilitare, de drumuri şi căi ferate, de protecţie a mediului înconjurător, în asociaţii agricole, în întreprinderi de prelucrare a producţiei agricole, în gospodăria comunală, în cadrul serviciilor (posturilor) teritoriale de salvatori şi pompieri”. În cazul în care serviciul civil este îndeplinit în domeniul asistenţei sociale, subiectul poate avea calitatea specială de reprezentant al personalului din sistemul de asistenţă socială, calitate care nu este indicată direct în art. 355 CP RM, dar care decurge din acest articol.

După M. Bulgaru, „asistentul social nu are voie să promită acordarea altor beneficii, decât cele oferite prin serviciul de asistenţă socială, să perceapă taxe suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în programul social în care lucrează” [6]. În cazul când reprezentantul personalului din sistemul de asistenţă socială nu ține cont de această interdicție, care articol i se va aplica: art. 256, 324 sau 333 CP RM?

De exemplu, potrivit art. 5 al Legii României nr. 466 din 04.11.2004 privind Statutul asistentului social, „asistentul social își poate desfășura activitatea în regim salarial sau independent, cu drept de liberă practică: a) în sectorul public, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările ulterioare, și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare; b) în sectorul privat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003, cu modificările ulterioare, a prevederilor regulamentelor societății sau organizației respective”.

Putem oare afirma că, în corespundere cu legislația Republicii Moldova, asistentul social are statutul de funcționar public?

Răspunsul la această întrebare îl deducem din Legea nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (în continuare – Legea nr. 158/2008). Astfel, în anexa nr.1 la legea în cauză, printre autorităţile publice care cad sub incidenţa Legii nr. 158/2008, se specifică „aparatele autorităţilor administraţiei publice locale, ale unităţii teritoriale autonome cu statut special şi serviciile descentralizate ale acestora”. În conformitate cu Legea nr. 435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă, „competenţele autorităţilor publice centrale în domeniul asistenţei sociale se deleagă autorităţilor publice locale şi se finanţează din contul transferurilor cu destinaţie specială de la bugetul de stat prevăzute în legea bugetară anuală” (art. 61); „pentru autorităţile publice locale de nivelul al doilea se stabilesc următoarele domenii proprii de activitate: […] j) administrarea unităţilor de asistenţă socială de interes raional” (art. 4). În concluzie, direcţiile de asistenţă socială şi protecţie a familiei din cadrul autorităţilor publice locale de nivelul al doilea constituie servicii publice descentralizate ale acestor autorități.

Cu toate acestea, nu oricare salariat, ce activează într-o direcţie de asistenţă socială şi protecţie a familiei din cadrul unei autorităţi publice locale de nivelul al doilea, poate avea statutul de funcționar public. Un asemenea statut îl pot avea doar acei salariați care sunt angajați în acord cu următoarele prevederi ale art. 30 al Legii nr. 158/2008: „raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de numire în funcţia publică, emis în condiţiile prezentei legi” (alin. (1)); „actul administrativ de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal al numirii, referinţa la una din modalităţile de ocupare a funcţiei publice specificate la art. 28, numele funcţionarului public, funcţia publică, data de la care acesta urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, perioada de probă, după caz, alte componente stabilite de legislaţie” (alin. (2)); „numirea în funcţiile publice de conducere şi de execuţie se face prin actul administrativ emis de către conducătorul sau, după caz, de organul colegial de conducere al autorităţii publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public” (alin. (4)).

Salariatul, care activează într-o direcţie de asistenţă socială şi protecţie a familiei din cadrul unei autorităţi publice locale de nivelul al doilea, și care este angajat în alte condiții decât cele stabilite în alin. (1), (2) și (4) art. 30 al Legii nr. 158/2008, nu poate avea statutul de funcționar public. Întrucât asistentul social nu are un astfel de statut, angajarea acestuia constituie obiectul prevederii de la pct. 9 al Hotărârii Guvernului nr. 24 din 10.01.2007 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de angajare a asistenţilor sociali: „Candidaţii selectaţi în conformitate cu hotărârea comisiei se angajează în funcţia de asistent social pe lângă secţia asistenţă socială şi protecţie a familiei/direcţia generală asistenţă socială, prin ordinul şefului secţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei/direcţiei generale asistenţă socială, şi activează în teritoriul primăriei pentru care sunt selectaţi”. În sensul acestei prevederi, noțiunea „funcţia de asistent social” nu poate fi privită ca parte a întregului reprezentat de noțiunea „funcția publică” în accepțiunea Legii nr. 158/2008.

Deși asistentul social (ca și ceialți reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială) nu deține statutul de funcționar public, acesta poate avea calitatea de persoană publică în sensul alin. (2) art. 123 CP RM. În această ordine de idei, se impune clarificarea anumitor aspecte. Or, specificul activității, desfășurate de către unii reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială, constă în aceea că activitatea în cauză poate avea conotații fie pur profesionale, fie de serviciu.

Îndeplinirea de către astfel de reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială a obligațiilor profesioanale presupune oferirea nemijlocită a serviciilor sociale beneficiarilor acestora (găzduirea, întreținerea, alimentarea, serviciile de recuperare la domiciliu, facilitarea socializării şi dezvoltării relaţiilor cu comunitatea şi/sau familia, suportul pentru (re)integrarea familială, socială și profesională etc.). În afară de aceasta, în anumite situații, unii reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială pot săvârși acțiuni producătoare de efecte juridice. De exemplu, din Fișa de post-tip a asistentului social supervizor, aprobată prin Ordinul Ministrului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului nr. 99 din 31.12.2008, aflăm că asistentul social supervizor: decide cu privire la faptul dacă cazul dat ţine de domeniul asistenţei sociale sau solicită un alt tip de ajutor; decide dacă cazul necesită intervenţie la nivelul serviciilor sociale primare; recomandă şi decide cu privire la acţiunile din cadrul planului individualizat de asistenţă a beneficiarului; recomandă şi decide cu privire la referirea cazului beneficiarului spre serviciile sociale specializate; decide cu privire la închiderea cazului beneficiarului; decide cu privire la redeschiderea cazului atunci cînd situaţia beneficiarului se înrăutăţeşte; propune îmbunătăţirea serviciilor sociale existente în comunitate şi crearea de servicii comunitare noi; propune cu privire la organizarea instruirilor de formare continuă pentru dezvoltarea competenţelor profesionale la asistenţii sociali comunitari supervizaţi; propune măsuri de eficientizare a utilizării timpului de lucru şi îmbunătăţire a condiţiilor de lucru pentru asistenţii sociali supervizaţi. De asemenea, din Fișa de post-tip a asistentului social comunitar, aprobată prin Ordinul Ministrului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului nr. 54 din 10.06.2009, aflăm că asistentul social comunitar: decide dacă cazul dat ţine de domeniul asistenţei sociale sau solicită un alt tip de ajutor; decide dacă cazul necesită intervenţie la nivelul serviciilor sociale primare; recomandă şi decide cu privire la acţiunile incluse în planul individualizat de asistenţă a beneficiarului; recomandă şi decide cu privire la referirea cazului beneficiarului spre serviciile sociale specializate; decide cu privire la închiderea cazului beneficiarului; decide cu privire la redeschiderea cazului, atunci cînd situaţia beneficiarului se înrăutăţeşte; propune îmbunătăţirea serviciilor sociale existente în comunitate şi crearea de servicii comunitare noi.

Din perspectiva unor asemenea prevederi normative, prezintă interes următoarea părere exprimată de R. Popov: „Nu poate fi producătoare de efecte juridice (adică, nu poate da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice) exercitarea de funcţii pur profesionale de către medici, pedagogi, casieri şi alte asemenea persoane. Executând obligaţiunile de natură profesională, astfel de persoane nu au cum să apară în postura de persoană publică. Numai în cazul în care, în prezenţa anumitor circumstanţe, medicii, pedagogii, casierii sau alte asemenea persoane ajung să exercite funcţii producătoare de efecte juridice (de exemplu, să acorde drepturi sau să elibereze de obligaţii), activitatea „subadministrativă” a medicilor, pedagogilor, casierilor etc. se poate transforma într-o activitate administrativă, presupunând exercitarea unor atribuţii de dispunere a persoanelor, de hotărâre (decidere) a viitorului acestora, de ordonare persoanelor, de utilizare a acestora în anumite scopuri. În acest caz, medicii, pedagogii, casierii etc. pot evolua în calitate de subiecţi ai infracţiunilor prevăzute la art. 324, 327-329 şi 332 CP RM” [9, p. 174-175].

Nu doar medicii, pedagogii sau casierii pot să exercite funcţii producătoare de efecte juridice. Din cele două fișe de post-tip, exemplificate mai sus, rezultă că și reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială pot exercita asemenea funcții. Astfel, în cazul în care, în prezenţa anumitor circumstanţe, reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială ajung să exercite funcţii producătoare de efecte juridice (de exemplu, să acorde drepturi sau să elibereze de obligaţii), activitatea „subadministrativă” a acestora se poate transforma într-o activitate administrativă, presupunând exercitarea unor atribuţii de hotărâre (decidere) a viitorului beneficiarilor de servicii sociale. În condițiile descrise, reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială evoluează în postura de persoane publice. Deci, sunt pasibili de răspundere conform art. 324, 327-329 şi 332 CP RM. În cazul în care reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială exercită funcţii pur profesionale, aceștia vor răspunde în baza art. 256 CP RM (în ipoteza în care primesc, prin extorcare, o remuneraţie sau alte avantaje patrimoniale pentru prestarea serviciilor sociale ce ţin de obligaţiile lor profesionale).

Potrivit art. 7 al Legii nr. 123/2010, „prestatori de servicii sociale pot fi persoane fizice sau persoane juridice publice ori private” (alin. (1)); „prestatori publici de servicii sociale sunt: a) instituţiile de asistenţă socială create şi gestionate de autorităţile administraţiei publice centrale; b) autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea; c) autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi” (alin. (2)); „prestatori privaţi de servicii sociale sunt: a) asociaţiile obşteşti, fundaţiile, instituţiile private fără scop lucrativ, înregistrate în conformitate cu legislaţia – toate cu domeniul de activitate în sfera socială; b) persoanele juridice şi persoanele fizice – întreprinderi cu scop lucrativ, înregistrate în conformitate cu legislaţia. c) întreprinderile sociale, inclusiv întreprinderile sociale de inserţie” (alin. (3)).

În situația în care prestatorii de servicii sociale sunt persoane juridice publice, iar reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială ajung să exercite funcţii producătoare de efecte juridice, acești reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială au calitatea de persoane publice. Ce calitate au respectivii reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială în situația în care exercită funcţii producătoare de efecte juridice, iar prestatorii de servicii sociale sunt persoane fizice sau juridice private? La această întrebare ne ajută să răspundem R. Popov: „Persoana publică realizează acțiuni relevante sub aspect juridic, deși poate să nu exercite acţiuni administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice ori funcții ale autorității publice. La rândul său, persoana, care lucrează pentru o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală, realizează acțiuni relevante sub aspect juridic, deși nu exercită acţiuni administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice ori funcții ale autorității publice” [10].

În consecință, în situația în care exercită funcţii producătoare de efecte juridice, iar prestatorii de servicii sociale sunt persoane fizice sau juridice private, reprezentanții personalului din sistemul de asistenţă socială au calitatea de persoane care lucrează pentru o organizaţie comercială, obştească ori o altă organizaţie nestatală. În astfel de împrejurări, respectivii reprezentanți ai personalului din sistemul de asistenţă socială sunt pasibili de răspundere în baza art. 333-335 CP RM.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Bulgaru M. Asistenţa socială: fundamente teoretice şi practice. – Chișinău: CEP USM, 2009. – 495 p.
  2. Standard național de îngrijiri paliative. Disponibil: http://old.ms.gov.md/public/info/Ghid/standarte/paliative/
  3. Brus V. Eutanasia – infracţiune contra vieţii sau act comizerativ / Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2013. – 222 p.
  4. Мурадов Э. Признаки специального субъекта как критерий классификации преступлений в сфере экономической деятельности // Уголовное право. – 2003. – № 4. – p. 51-52.
  5. Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol. I. – Chișinău: Tipografia Centrală, 2015. – 1328 p.
  6. Bulgaru M. Deontologia asistenței sociale // Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Ştiinţe sociale”. – Chişinău: CEP USM. – 2013. – nr. 8. – p. 3-15.
  7. Brînza S., Botezatu I. Răspunderea penală pentru infracțunile în materie de adopție (art. 204 și 205 CP RM) // Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Ştiinţe sociale”. – Chişinău: CEP USM. – 2012. – nr. 3. – p. 115-126.
  8. Copeţchi S. Răspunderea penală pentru atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale / Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2014. – 191 p.
  9. Popov R. Subiectul infracțiunilor prevăzute în capitolele XV și XVI din Partea specială a Codului penal. – Chișinău: CEP USM, 2012. – 315 p.
  10. Popov R. Aplicarea art. 256 și 324 din Codul penal pentru infracțiunile comise de către cei din personalul instituțiilor medico-sanitare sau din personalul instituțiilor de învățământ // Revista Națională de Drept. – 2015. – nr. 10. – p. 19-28.

Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.