Drept penal şi contravenţional

Unele aspecte privitoare la răspunderea penală a judecătorilor
31.07.2020 | Igor Hłopeţchi, Adrian Tăbîrță

Igor Hłopeţchi

Igor Hłopeţchi

Dr. Adrian Tăbîrță

Dr. Adrian Tăbîrță

Introducere

Prezentul demers științific este orientat spre analiza unor aspecte teoretice și aplicative ce vizează infrac­țiunile săvârșite de judecători. Astfel, problema privind răspunderea penală a magistraților va fi dezvoltată în contextul acelor componențe de infracțiune care implică prezența judecătorilor în postura de subiect activ la înfăptuirea justiției.

Articolul 307. Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii

(1) Pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii
se pedepseşte cu amendă în sumă de la 650 la 1150 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;
c) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exer­cita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

Articolul 308. Reţinerea sau arestarea ilegală

(2) Arestarea ilegală cu bună-ştiinţă de către judecător se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani cu pri­­varea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care au provocat urmări grave, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

Articolul 309. Constrângerea de a face declaraţii

Constrângerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei, constrângerea, în acelaşi mod, a expertului de a face concluzia sau a tradu­căto­rului, sau a interpretului de a face o traducere sau interpretare incorectă de către persoana care constată infrac­ţiu­­nea, ofiţerul de urmărire penală, procuror sau de către judecător, dacă aceasta nu constituie tortură, tratament inuman sau degradant,

se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 6 ani sau cu amendă în mărime de la 1150 la 1350 de unităţi conven­ţionale, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activi­tate pe un termen de 5 ani.

 

Material și metode

În ultimii 4 ani, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a desfășurat jurisprudență destul de bogată în materia aplicabilității art.307 CP RM.

Astfel, pe rolul organului de jurisdicție constituțională s-au aflat următoarele excepții de neconstituțio­nalitate, care însă au fost precedate de adoptarea unor decizii sau hotărâri, după caz:

– Sesizarea nr.155g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 307 din Codul penal al Republicii Moldova, care a succedat adoptarea hotărârii nr.12 din 28 martie 2017;
– Sesizările nr.69g/2017, 70g/2017, 90g/2017, 91g/2017 și nr.92g/2017 privind excepția de neconstitu­ționalitate a articolului 307 din Codul penal al Republicii Moldova, care au fost soluționate prin decizia de inadmisibilitate nr.58 din 28 iunie 2017;
– Sesizarea nr.72g/2017 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 307 din Codul penal al Republicii Moldova și a unor prevederi din articolul 221 alin.(4) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care a succedat adoptarea deciziei de inadmisibilitate nr.59 din 27 iunie 2017;
– Sesizările nr.151g/2018, 172g/2018, 174g/2018, 175g/2018, 183g/2018, 186g/2018, 189g/2018, 191g/2018, 193g/2018, 198g/2018, 200g/2018, 203g/2018, 211g/2018, 212g/2018, 2g/2019, 21g/2019, 35g/2019, 49g/2019, 62g/2019, 105g/2019, 109g/2019, 120g/2019, 140a/2019 și nr.159g/2019 privind controlul constituționalității unor prevederi din articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(1) și alin.(2) lit.b) și din articolul 335 alin.(11) din Codul penal, examinarea cărora a succedat adoptarea hotărârii privind contro­lul constituționalității nr.24 din 17 octombrie 2019.

În actele de vocație constituțională adoptate de Înalta Curte, ca un veritabil izvor de drept, se reiterează o serie de teze ce vizează angajarea răspunderii juridice a judecătorilor.  Astfel, răspunderea juridică a judecă­to­rilor este susceptibilă de a interveni ultima ratio în următoarele situații:

(A) în cazurile de încălcare sistematică a eticii judecătorești; de discreditare a statutului de judecător care prejudiciază autoritatea și imaginea puterii judecătorești și care mărturisește despre necorespunderea acestuia statutului de judecător;

(B) în cazurile de încălcare sistematică a disciplinei de serviciu fiind în funcție de judecător, precum și de comitere a abaterilor disciplinare în sfera justiției ca urmare a incompetenței și neglijenței profesionale în ceea ce ține de calitatea activității profesionale, legalitatea și temeinicia acestora;

(C) dacă fapta prejudiciabilă (acțiunea sau inacțiunea) săvârșită de către judecător în procesul de înfăptuire a justiției (la etapa de pregătire la procesul judiciar, pe parcursul examinării judecătorești sau la finele acestuia) nu conține semnele unei infracțiuni, însă creează obstacole substanțiale în înfăptuirea justiției; de executare cu rea-credință a atribuțiilor de înfăptuire a justiției care a condus la denaturarea/deplasarea principiilor funda­men­tale de desfășurare a procesului judiciar, precum și la încălcarea serioasă a drepturilor participanților la proces, care mărturisește despre necorespunderea acestuia statutului judecătorului. Pronunțarea unui act jude­cătoresc contrar legii mărturisește despre o neglijență vădită din partea judecătorului sau despre incapacitatea lui de a executa obligațiile sale profesionale, ceea ce este inadmisibil în procesul de înfăptuire a justiției [1].

O orientare similară se regăsește în „opinia amicus curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova, privitoare la răspunderea judecătorilor”, adoptată de către Comisia de la Veneţia la cea de-a 110-a sesiune plenară (Veneţia, 10-11 martie 2017).

În conținutul opiniei nominalizate se atestă câteva postulate care își găsesc inter alia consacrarea în jurisprudența CJUE și CtEDO.

Rezultate și discuții

Ab initio, răspunderea judiciarului reprezintă o chestiune complexă, care poate avea, de asemenea, o dimen­siune „punitivă” prin aplicarea răspunderii disciplinare, civile şi penale individuale. Totuşi, pentru a nu corupe independenţa judecătorească, răspunderea penală în exerciţiul unei funcţii judiciare ar trebui să fie rezervată pentru cele mai grave cazuri şi să nu fie aplicată în cazul erorilor lipsite de intenţie. Dacă judecătorii ar fi fost traşi la răspunderea penală pentru erorile lipsite de intenţie comise în exerciţiul funcţiei lor judiciare, acest fapt ar putea periclita atât imparţialitatea, cât şi independenţa judecătorilor. Imparţialitatea judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce ameninţarea aplicării sancţiunilor poate afecta, în mod involuntar, judecata lor. Independenţa judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce răspunderea penală pentru erorile comise fără intenţie vor vulnerabiliza judiciarul în faţa ingerinţei executivului în funcţia judiciară. Însă, pentru angajarea răspunderii penale a judecătorilor Comisia de la Veneția conchide că aceasta este posibilă doar în cazurile de rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, de neglijenţă gravă.

În partea ce ține de menținerea în vigoare a hotărârii, deciziei, încheierii pretins a fi pronunțate ilegal, menționăm că o orientare doctrinară potrivit căreia este indispensabil ca să existe o confirmare juridică a faptului că hotărârea, sentința, decizia sau încheierea este contrară legii, pe calea controlului ierarhic superior, a fost receptată de către savanții autohtoni Vitalie Stati și Sergiu Brînza [2, p.796].

Totuși, Comisia de la Veneția a notat că răspunderea penală a unui judecător şi rezultatul unui proces în apel sau recurs sunt două chestiuni separate, care nu trebuie confundate. Comisia de la Veneţia a fost în mod constant de părere că anularea soluţiei unui judecător de către instanţele superioare nu presupune în mod necesar faptul că judecătorul nu a acţionat de o manieră competentă sau profesionistă.

Pentru a-l trage pe judecător la răspundere personală pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor este condiționată de reaua-credinţă sau de neglijenţa gravă.

La mod practic, se constată existența unui vid legislativ care face posibilă evitarea răspunderii penale a judecătorilor prin pronunțarea unor acte judecătorești nesusceptibile de contestare.

Cu titlu de exemplu aducem următoarea speță:

La data de 05 iulie 2017 ex-magistratul Curții Supreme de Justiție V. C. având calitatea de raportor în cauza nr.2r-410/17, deși anterior s-a remarcat prin două condamnări a statului Republica Moldova de către CtEDO pentru încălcarea art.6 din Convenție, și anume – încălcarea securității raporturilor juridice prin admiterea arbitrară a revizuirii, depășindu-și în mod vădit atribuțiile de serviciu, a adoptat o decizie vădit ilegală, prin care s-a expus asupra fondului cauzei în care a fost depusă cererea de revizuire și a dat indicații certe pentru instanța ierarhic inferioară despre hotărârea ce urma să fie adoptată și care probă inspiră mai multă încredere.

În fața organelor de urmărire penală, petiționarul I. H. s-a plâns pe dovada unei opoziții ferme a magistratului V. C. față de jurisprudența constantă a CtEDO, precum și a propriei jurisprudențe care a fost desfășurată de același magistrat în cauze identice după condamnarea statului Republica Moldova de către CtEDO în cauze care erau legate de participarea aceluiași magistrat.

Organul de urmărire penală a refuzat în pornirea urmăririi penale pe faptul pronunțării cu bună știință a unei hotărâri ilegale, motivând că actul judecătoresc pretins a fi ilegal nu este susceptibil de contestare, nu există confirmarea juridică a ilegalității acestuia, iar trimiterea la rejudecare a cauzei, chiar cu unele indicații vădit ilegale, este, de fapt, o continuare a examinării fondului cauzei.

Într-o altă speță, dosarul nr.1ra-1462/2014, se atestă o abordare diametral opusă, în special în partea ce ține de anularea hotărârii, sentinței, deciziei sau încheierii pretins ilegale care a fost anulată:

Prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, din 12 iulie 2013 B. S. a fost achitat de sub învinuirea înaintată în baza art.328 alin.(3) lit.b) Cod penal pe motiv că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. Prin aceeaşi sentinţă B. S. a fost recunoscut vinovat şi condamnat în baza art.307 alin.(1) Cod penal la amendă în mărime de 400 unităţi convenţionale, ce constituie 8 000 (opt mii) lei, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în sistemul justiţiei şi organelor de drept pe un termen de 5 ani.  

Potrivit actului de învinuire, inculpatul B. S., fiind în exerciţiul funcţiei de judecător, cu toate că şedinţa de judecată din 20 martie 2012 ora 11.00 în realitate şi de fapt nu a avut loc, a semnat procesul – verbal al şedinţei de judecată, datat cu 20 martie 2012 ora 11.00, care conţinea date neveridice privind prezenţa partici­panţilor la şedinţa de judecată, inclusiv a judecătorului şi contravenientului, ora începerii şedinţei de judecată, precum şi expunerea declaraţiilor părţilor, derularea acestei ședințe de judecată inexistente. Proces-verbal care, contrar prevederilor art.459 alin.(3) Cod contravenţional, nu conţine nici semnăturile reprezen­tantului agentului constatator şi a contravenientului la capitolul depoziţiile părţilor. Contrar prevede­rilor art.457 Cod contravenţional, fără a efectua cercetarea judecătorească în cadrul căreia urma să cerceteze probele prezen­tate, să audieze părţile, fără a soluţiona cererile şi demersurile, care urmau a fi formulate, fără a da posibi­litate părţilor de a lua cuvânt în cadrul dezbaterilor și de a se folosi de dreptul de a depune concluzii scrise asupra soluţiei pe care o propun privitor la cauză; contrar prevederilor art.460 Cod contravenţional care expres stabileşte că hotărârea se semnează de judecător şi se pronunţă în şedinţă publică imediat după deli­berare, fără a delibera, în lipsa participanţilor la proces, cu bună ştiinţă a pronunţat o încheiere contrar legii în dosarul contravenţional nr.4-578/2012, datând-o cu 20 martie 2012, prin care a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii CCCEC, prin care se solicita aplicarea confiscării speciale asupra corpurilor delicte, recunoscute în baza ordonanţei de recunoaştere drept corp delict din 04.11.2011, în pofida faptului că, potrivit prevederilor art.462 Cod contravenţional, judecătorul urma să emită pe caz o hotărâre judecăto­rească, dar nu o încheiere. La 20 iunie 2012, prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău s-a dispus casarea hotărârii Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, din 20 martie 2012, emisă de inculpatul B. S., în cauza contravenţională intentată în privinţa lui I. I., cu remiterea cauzei pentru o nouă examinare în aceeaşi instanţă, în alt complet de judecată [3].

În opinia sa amicus curiae, Comisia de la Veneţia formulează următoarele judecăți de valoare:

– oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor, ca mijloc de protecţie împotriva presiunilor nepotrivite şi a abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcţională) şi ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere);
– de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă;
– anularea actului judecătoresc pe calea controlului de către instanțele ierarhic superioare este indispen­sabilă la punerea în mișcare a unei acțiuni penale față de judecător, însă nu este suficientă dacă nu este demon­strată intenția rău-volitivă sau neglijența gravă;
– judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă proce­dura de contestare;
– răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc: sancţiunile disciplinare pot fi potrivite, totuşi, în cazul în care există o achitare în materie penală; de asemenea, împrejurarea că procedurile penale nu au fost iniţiate din cauza eșecului de a stabili vinovăţia penală sau faptele unui caz penal nu presupune că judecătorul în discuţie nu a comis o încălcare disciplinară, în special din cauza caracterului diferit al acestor tipuri de răspundere;
– dacă conduita greşită a judecătorului este aptă să submineze încrederea publică în judiciar, este în interesul public să se instituie proceduri disciplinare împotriva acelui judecător. Totuşi, procedurile penale nu au în vedere aspectul disciplinar special al conduitei greşite, ci vinovăţia penală;
– în concluzie: doar eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răs­­punderii penale sau răspunderii civile [4].

În lumina concluziilor Comisiei de la Veneția privitoare la răspunderea judecătorilor, deducem că normele de incriminare de la art.307-309 CP RM, în linii generale, fac dificilă aducerea judecătorilor pe banca acuzați­lor.

Totuși, este de menționat faptul că politica penală a statului Republica Moldova în materia angajării răs­punderii judecătorilor are unele reminiscențe ale politicii penale promovate de fosta URSS, unde rolul de supra­­veghere, inclusiv față de judecători, era exercitat de organele procuraturii și de organele securității de stat.

Majoritatea statelor europene cu tradiții democratice nu incriminează distinct fapta de pronunțare a unei hotărâri, sentințe, decizii, încheieri ilegale, ci, din contra, magistrații urmează să poarte răspundere potrivit regulilor generale, fiindu-le incriminate faptele care aduc atingere bunei desfășurări a activității de serviciu în sfera publică.

Concluzii

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că, prin utilizarea voalată în textul art.307 CP RM a unor noțiuni generale fără fixarea unor criterii exhaustive sau cuantificarea prejudiciilor, judecătorii pot fi trași la răspundere penală în urma aprecierii subiective de către cei împuterniciți cu aplicarea legii a chestiunii în ce măsură eroarea judiciară atinge plafonul răspunderii penale, ori care sunt limitele de delimitare a răspunderii penale de cea disciplinară.

În această ordine de idei, rezultatele prezentului demers științific ne face să ajungem la concluzia că art.307 CP RM implică dificultăți grave de aplicare, inclusiv viduri de ordin legislativ de natură să compromită scopu­rile procesului penal, ceea ce ne determină să ne exprimăm reticența față de eficiența acestei norme de incrimi­nare.

Pe de altă parte, condiția juridică a magistraților ca exponenți ai puterii judecătorești ne duce la ideea că legea penală cunoaște mai multe paralelisme de ordin juridic, iar eventuala excludere a art.307 și a alin.(2) art.308 din Codul penal va duce la o eficientizare a politicii penale a statului pe calea cuantificării prejudiciilor, la sporirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii și la înlăturarea problemelor de previzibilitate a Legii.

*Acest articol a fost publicat în: Studia Universitatis Moldaviae, 2020, nr. 3(133).

Referințe bibliografice:

  1. http://constcourt.md
  2. BRÎNZA, , STATI, V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol.II. Chișinău, 2015, p.807-832. ISBN 978-9975-53-470-3
  3. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?
  4. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2019)028-e&fbclid=IwAR2-izkN6zhSsTI70RrzIV wyoIoBhAMdQFg0nC_yYMLzJdmsWYM-o4cAAgY
  5. http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/16.p.138-145_123.pdf

Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.