Articole

Despre Storytelling în documente procedurale
07.08.2020 | Serghei Covali

Serghei Covali

Serghei Covali

Storytelling este activitatea de a povesti sau relata istorii. Eu am înțeles cum o astfel de activitate se aplică documentelor prezentate într-o instanță națională sau de arbitraj abia acum 3 ani.

O bună perioadă din activitatea mea profesională, atunci când scriam o cerere de chemare în judecată sau o referință, expuneam faptele într-o ordine cronologică, adăugam câteva comentarii și formulam ceva concluzii. Nimic incorect până aici. Doar că acum, privind în urmă, aceste texte mi se par destul de „uscate”. Astăzi eu le-aș „îmbrăca„ în câteva fraze sau paragrafe de context. Acest context ar trebui să reprezinte istoria pe care doresc să o explic unei instanțe.

De la colegii americani am înțeles cel mai bine cum se face storytelling în scris. Cei cu care am lucrat și lucrez eu, nu doar descriu faptele. Ei încearcă să pună un context cu o istorie credibilă. Evident, istoria trebuie să fie una obiectivă. Dacă nu crezi tu în ea, nu știu dacă alții vor crede.

În arbitraje internaționale de asemenea se vede cum avocații prezintă istoria cauzei în documentele lor procedurale. De obicei, aici acest proces este unul mai desfășurat decât în instanțele naționale.

Deși argumentul este unul abstract, aș putea să ofer câteva idei practice:

1. Orice document procedural are nevoie de o introducere sau rezumat (la început). Volumul documentului nu contează. Dacă este o cerere de 3 pagini, atunci explic la început în 3 propoziții despre ce este vorba. Dacă este un document de 130 de pagini, atunci fac un rezumat introductiv de 1 – 1,5 pagini.

Idea este ca judecătorul sau arbitrul să înțeleagă imediat sau maxim în 5 minute despre ce este vorba. În aceste introduceri se evită formalismul și oricare alte complexități. Propozițiile sunt simple, scurte, la subiect, fără exagerări, obiective și fără sau cu puține adjective.

Un exemplu (foarte) simplu ar fi următorul:

„Reclamantul și Pârâtul au încheiat un contract. Conform acestuia, Pârâtul urma să construiască un bloc de locuit în 18 luni. Blocul de locuit nu a fost construit în 18 luni. De fapt, Pârâtul nu a finisat blocul nici în 24 de luni, nici în 36 și nici până astăzi (72 de luni)…”

Exemplu de mai sus este doar una din formulări. Aceeași introducere putea să fie făcută cel puțin în 2 sau 3 formulări diferite. Ea de asemenea poate fi completată cu alte detalii, după caz.

Deși totul pare foarte simplu, eu de foarte puține ori am observat ca actele procedurale să aibă introduceri (în general) sau introduceri simple și clare (în special).

2. În textul actului pe care îl scriem, ar trebui să evităm formalismul excesiv. Eu înțeleg că noi scriem unei instanțe. Documentul trebuie să poarte o notă re respect și seriozitate. Totuși, nu trebuie să exagerăm.

Ca să înțelegeți ce am în vedere, citiți o hotărâre a Curții Supreme din Marea Britanie. Mie îmi place mult cum această instanță scrie. Evident că există diferență între o cerere/referință și o hotărâre a instanței de judecată dar diferența nu este așa de mare. Instanțele noastre folosesc un limbaj destul de formalist. Poate din acest motiv și noi avocații tindem să folosim același limbaj. Nu  știu de unde se trage această tendință – de la URSS? Sau din altă parte?

Avocații ar trebui să evite formalismul excesiv. Istoria trebuie să fie scrisă simplu, clar și cât mai direct. Orice instanță ar aprecia acest fapt.

3. Chiar și atunci când descriem faptele sau interpretăm normele legale, trebuie să facem trimitere la istoria noastră. În continuarea exemplului de mai sus dar în contextul faptelor, aș menționa următoarele (cu titlu de exemplu):

„La data de 5 ianuarie 2016 (12 luni de la încheierea contractului) Pârâtul abia a depus documentele pentru a obține autorizația în construcție”. Partea din paranteză și este trimiterea la istoria de bază. Se subliniază întârzierea substanțială a Pârâtului la executarea contractului.

Am observat în arbitraje și în instanțe cum avocații descriu faptele și apoi (separat) citează articole sau capitole întregi din contract sau lege – uneori pe 5 sau 10 pagini. În opinia mea, aceasta nu este soluția cea mai bună. Nu este o soluție greșită dar nici cea mai bună nu este. Normele legale trebuie puse în contextul cauzei și explicate – nu citate. Instanța poate citi și singură.

4. Prezentările verbale sau audierile în fața instanței ar trebui să fie folosite pentru a valida istoria din documentele scrise. La această etapă, părțile au descris faptele și s-au cristalizat chestiunile juridice (issues). Acum este posibilitatea ideală să îndreptăm totul în direcția istoriei noastre.

Am avut procese de judecată și arbitraje în care partea opusă, în cadrul susținerilor verbale sau audierilor, deraia de la istoria de bază sau introducea porțiuni noi de istorie. O astfel de abordare este destul de riscantă și eu nu aș recomanda să fie folosită.

Evident că și concluziile din cerere sau referință ar trebui să se refere la istoria pe care o prezentăm. De fapt, istoria cauzei ar trebui să treacă ca un fir roșu prin tot documentul pe care îl scriem. Faptele și aspectele legale doar susțin istoria. Nu invers. Oamenii mai puțin gândesc în cifre sau concepte abstracte de drept. Noi gândim în istorii, noi ne exprimăm în istorii, noi le povestim altora ceva (orice) în istorii. Avocații, arbitrii și judecătorii nu sunt diferiți.

Din experiența mea, în dosarele complexe, cine prezintă o istorie mai credibilă are șanse mai mari de a obține câștig de cauză. Evident că această istorie trebuie să meargă în mână cu faptele și chestiunile juridice (issues) relevante cauzei.


Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.