Gheorghe Reniță

1. Introducere

Pentru facilitarea comiterii unor infracțiuni sau a unor contravenții făptuitorul ar putea folosi anumite bunuri. Corelativ, persoana ar putea obține bunuri, ca urmare a comiterii unor fapte prevăzute de legea penală sau de legea contravențională. Aceste bunuri creează o stare de pericol. Pe de o parte, ele ar putea servi la întărirea „logistică” a făptuitorului și să-l incite să comită în continuare asemenea fapte. Pe de altă parte, aceste bunuri ar putea „învenina” circuitul civil.

Conștientizând acest lucru, legislatorul a prevăzut la art. 46 alin. (4) din Constituție că „[b]unurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”.

Această dispoziție constituțională își găsește detalierea în art. 106 (confiscarea specială) și 106¹ (confiscarea extinsă) din Codul penal, precum și în art. 439⁷ (confiscarea specială) din Codul contravențional.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm particularitățile dispunerii confiscării în cauzele de trafic de persoane (avem în vedere infracțiunile prevăzute la art. 165 „Traficul de ființe umane”[1] și la art. 206 „Traficul de copii”[2] din Codul penal) și de proxenetism (art. 220 din Codul penal)[3]. Cu titlu preliminar, reținem că din Anexa l la Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului din 16 mai 2005 (Convenția de la Varșovia) a deducem că infracțiunile de trafic de ființe umane și de proxenetism sunt considerate, prin natura lor juridică, generatoare de venituri ilicite. În așa fel, este ineluctabil de a stabili limitele confiscării în astfel de cazuri.

2. Confiscarea bunurilor versus respectarea dreptului de proprietate

De principiu, confiscarea bunurilor trebuie considerată o ingerință în dreptul de proprietate, garantat, între altele, de art. 46 din Constituție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare – CEDO), pentru că lipsește persoana vizată de o parte din bunurile sale.

În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit că „[î]n cazul în care există o ingerinţă în dreptul de proprietate, aceasta urmează să fie justificată de către stat. Pentru a putea fi justificată, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general. În același timp, aceasta trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit, adică să se asigure un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate şi interesul public” [1].

Pe aceeași axă conceptuală, indiferent de faptul dacă confiscarea a fost calificată ca fiind o „pedeapsă” (în sensul autonom al termenului) sau nu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare – CtEDO) a afirmat în mod constant că aceasta intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO [2], prevedere care recunoaște statelor competenţa de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. O ingerință în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO trebuie, în primul rând, să fie prevăzută de lege. Totodată, legea trebuie să fie accesibilă și previzibilă. De asemenea, ingerința trebuie să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime[4]. În fine, CtEDO a adăugat că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite şi scopul sau scopurile urmărite [3].

Așadar, dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci unul relativ. El poate constitui obiectul unor limitări, care trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale în raport cu scopul urmărit. Aceste condiții rezultă din art. 54 alin. (2)-(4) din Constituție. Dacă aceste condiții sunt respectate în contextul dispunerii confiscării bunurilor, atunci nu putem vorbi despre o încălcare a dreptului de proprietate.

În cele din urmă, instanțelor de judecată le revine sarcina de a verifica, în fiecare caz particular, dacă confiscarea bunurilor este proporțională cu situația care a determinat-o şi dacă măsura în discuție nu atinge esența (nucleul) dreptului de proprietate. Soluţia depinde de o examinare detaliată a faptelor, nu de o aplicare mecanică a silogismului, în dependenţă de primul pasaj citit din vreun text de lege.

3. Bunurile care pot fi confiscate

În conformitate cu art. 106 alin. (2) din Codul penal, „[s]unt supuse confiscării speciale bunurile (inclusiv valorile valutare): a) utilizate sau destinate pentru săvârșirea unei infracțiuni; b) rezultate din infracțiuni, precum și orice venituri din valorificarea acestor bunuri; c) date pentru a determina săvârșirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor; e) deţinute contrar dispoziţiilor legale; f) convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunurile rezultate din infracţiuni şi din veniturile de la aceste bunuri; g) care constituie obiectul infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului”.

Cu privire la semnificația noțiunii de „bunuri”, art. 455 din Codul civil stabilește că sunt bunuri toate lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. Categoria de lucruri include obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile. Categoria de drepturi patrimoniale include orice altă valoare patrimonială nematerială (incorporală) și include titlurile de valoare, obiectele de proprietate intelectuală, bunurile digitale, creanțele, cotele părți în capitalul social al persoanelor juridice etc. Din art. 459 alin. (5) din Codul civil rezultă că banii şi titlurile de valoare fac parte din categoria bunurilor mobile. Astfel, banii şi titlurile de valoare reprezintă cazuri particulare de bunuri.

Plecând de la aceste premise, constatăm că textul „(inclusiv valorile valutare)” din art. 106 alin. (2) din Codul penal este inutil și trebuie de exclus.

După această paranteză, reținem că în baza art. 106¹ alin. (1) din Codul penal, „[s]unt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menționate la art. 106 în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute la articolele 158, 165, 206, 208¹, 208², 217-217⁴, 218-220, 236-240, 243, 248-253, 256, 260³, 260⁴, 279, 280, 283, 284, 290, 292, 302, 324-329, 3302, 332-335¹ şi dacă fapta a fost comisă din interes material”.

De asemenea, în conformitate cu alin. (6) al aceluiași articol se confiscă bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, inclusiv bunurile în care au fost transformate sau convertite bunurile provenite din activităţile infracţionale, precum şi veniturile sau foloasele obţinute din aceste bunuri.

Pentru a dispune confiscarea extinsă trebuie întrunite (cumulativ) condiţiile prevăzute la art. 106¹ alin. (2) din Codul penal, i.e.: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârșirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta; b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate în dosar, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la art. 106¹ alin. (1) din Codul penal.

În cauzele de trafic de persoane și proxenetism poate opera confiscarea specială și/sau confiscarea extinsă.

Dar oare ce fel de bunuri pot fi confiscate: mobile și/sau imobile? Atât în contextul art. 106 din Codul penal, cât și a art. 106¹ din același cod legislatorul a utilizat noțiunea generică de „bun”. Acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Astfel, și în materie penală, formulării generale a textului îi corespunde o aplicare în aceeași măsură generală, neputând fi introduse distincții dacă legea nu le încorporează. Prin urmare, confiscarea ar puteam viza bunuri mobile și/sau bunuri imobile.

4. Confiscarea bunurilor mobile

Studiul practicii judiciare denotă în cauzele de trafic de ființe umane și proxenetism sunt confiscate, de regulă, bunuri mobile. De cele mai dese ori, instanțele au dispus confiscarea banilor proveniți din comiterea faptelor de trafic de ființe umane și proxenetism.

Totuși, există și situații când obiectul confiscării constituia alte bunuri și în privința cărora instanțele au oscilat, pronunțând hotărâri divergente.

Spre exemplu, în mai multe cauze penale s-a pus problema confiscării telefoanelor mobile, a calculatoarelor, adică a dispozitivelor prin intermediul cărora făptuitorii luau legătura cu persoanele pe care le îndemnau sau determinau să practice prostituția sau pe care le convingeau (prin manopere frauduloase, în special, prin înșelăciune) să le exploateze în contextul infracțiunii de trafic de persoane. Unele instanțe au decis că astfel de bunuri au fost folosite la comiterea infracțiunii și că trebuie confiscate, e.g. cazul Iachim [4], cazul Nunez [5] etc.

În particular, în cazul Iachim s-a stabilit că pe parcursul lunii mai 2016, data şi ora exactă nefiind stabilită de organul de urmărire penală, I.C., urmărind scopul îndemnării, determinării şi înlesnirii practicării prostituţiei în România, a plasat anunţuri pe site-ul www.999.md, iar ulterior prin intermediul rețelelor telefonice, a îndemnat-o şi a determinat-o pe C.G. să practice prostituţia, manifestată prin prestarea masajului erotic în diferite localuri din România. Pe 12 mai 2016, I.C. a organizat o întâlnire cu C.G. în cafeneaua „Mojito” […], unde a purtat discuții, în vederea îndemnării şi determinării la practicarea prostituţiei, promițându-i câștiguri bănești în România și că îi va asigura transportul până la locul destinației şi la locul de muncă [6, 7].

Din perspectiva încadrării juridice a faptei, în doctrină s-a demonstrat că „[…] prestarea serviciilor de masaj erotic constituie o manifestare de viaţă sexuală care nu are o relevanţă penală sau contravenţională. Dacă însă masajul erotic este realizat cu o persoană despre care se ştie cu certitudine că nu a atins vârsta de 16 ani, există suficiente temeiuri de a aplica art. 175 din Codul penal [acest articol stabilește răspunderea pentru acțiuni perverse comise faţă de o persoană despre care se ştia cu certitudine că nu a împlinit vârsta de 16 ani, constând în exhibare, atingeri indecente, discuţii cu caracter obscen sau cinic purtate cu victima referitor la raporturile sexuale, determinarea victimei să participe ori să asiste la spectacole pornografice, punerea la dispoziţia victimei a materialelor cu caracter pornografic, precum şi în alte acţiuni cu caracter sexual]. Aceasta, dacă masajul erotic reprezintă scopul în sine al făptuitorului. Dacă însă această manifestare a vieţii sexuale constituie doar o premisă pentru realizarea unor acte sexuale, vom fi în prezenţa tentativei la una dintre infracţiunile prevăzute la art. 171-174 din Codul penal. Desigur, dacă sunt prezente şi alte condiţii necesare aplicării acestor norme penale. Așadar, prostituția nu poate presupune prestarea serviciilor de masaj erotic” [8, p. 7]. Susținem această opinie și, prin urmare, în cazul de față nu poate fi aplicată răspunderea penală.

Revenind la problema confiscării bunurilor, reținem că în cazul Iachim, instanța de judecată a dispus confiscarea telefonului mobil, pentru că a acesta a fost folosit la comiterea faptei imputate și, totodată, a dispus nimicirea acestuia după ce sentința va deveni definitivă [9]. Nu este clar: de ce în acest caz instanța a hotărât că bunul în discuție trebuie nimicit? Oare acesta nu avea o valoare economică?

Dimpotrivă, alte instanțe au respins solicitarea acuzatorului de stat privind confiscarea bunurilor în discuție și au argumentat că dacă ar decide, așa cum a cerut procurorul, s-ar încălca dreptul de proprietate, pentru că aceste bunuri nu ar fi avut o provenință infracțională, ci una legală, e.g. cazul Usturoi [10], cazul Anastasov [11] etc. În această orientare a practicii judiciare nu s-a luat în considerare art. 106 alin. (2) din Codul penal, care prevede că sunt supuse confiscării speciale bunurile utilizate sau destinate pentru săvârșirea unei infracțiuni. În acest context, nu are relevanță dacă bunul are o proveniență licită sau nu. Contează dacă acel bun a fost utilizat sau destinat pentru comiterea unei infracțiuni.

Aceeași polemică persistă și în contextul dispunerii confiscării automobilului cu care au fost transportate victimele traficului de persoane sau a proxenetismului. În cazul Arkun [12], Judecătoria Chișinău a constatat că făptuitorul, aflându-se pe teritoriul Republicii Moldova, obținând consimțământul lui L.F. de a practica prostituția, acționând în continuare în comun acord cu R.A, în scopul realizării intenției sale criminale, au înlesnit practicarea prostituției de către L.F., organizându-i transportarea lui L.F. în țara de destinație (Cehia) cu automobilul său de model „Volkswagen Golf”. În aceste condiții, instanța a notat că automobilul a fost utilizat la comiterea infracțiunii de proxenetism și, în consecință, l-a confiscat în folosul statului[5]. Sentința instanței de fond a fost menționată atât de instanța de apel, cât și cea de recurs.

O hotărâre diametral opusă a fost luată în cazul Usturoi [13, 14]. De data aceasta persoana a fost transportată de către făptuitor în România să practice prostituția. În acest caz, aceleași instanțe au decis că nu trebuie de confiscat automobilul, deoarece bunul în discuție nu ar fi fost dobândit pe cale infracțională și în privința acestuia nu au fost îndreptate acțiunile prejudiciabile. Mai mult, s-a susținut că prin confiscarea acestui bun s-ar aduce atingere dreptului de proprietate.

Într-adevăr, confiscarea unui bun aduce atingere dreptului de proprietate, adică constituie o ingerință în acest drept. Dar aceasta nu înseamnă în mod automat că dreptul de proprietate este încălcat. Așa cum am arătat supra, dreptul de proprietate nu este absolut. Instanțele trebuiau să verifice dacă confiscarea cădea sub incidența unei prevederi legale, dacă urmărea un scop legitim și dacă era proporțională.

O astfel de analiză a fost făcută, spre exemplu, în cazul Yildirim v. Italia [15], în care CtEDO a reținut că reclamantul a fost proprietar al unui autobuz pe care l-a închiriat unei societăţi comerciale. Contractul de locaţiune prevedea că vehiculul va fi utilizat pentru efectuarea de transporturi de persoane în ţările europene şi asiatice. Pentru că s-au realizat mai multe transporturi ilegale, autobuzul a fost confiscat, odată cu condamnarea şoferului. Reclamantul a cerut în instanţă anularea confiscării, invocând buna sa credinţă. Instanţele i-au respins cererea pe motiv că nu a reuşit să facă proba bunei credinţe, plecând de la faptul că reclamantul ştia că se află într-o zonă cu o puternică imigraţie clandestină. CtEDO a constatat că, confiscarea a vizat un bun utilizat în scopuri ilicite şi a avut ca scop împiedicarea utilizării sale din nou în scopuri ilicite, fiind o măsură relativă la folosinţa lucrurilor. Prevăzută de lege, confiscarea viza un scop legitim, i.e.: prevenirea migraţiei ilegale. CtEDO a amintit faptul că utilizarea unor prezumţii de fapt este permisă de către CEDO, cu condiţia ca acestea să fie rezonabile. S-a constatat că reclamantul a putut să conteste legalitatea confiscării, în cadrul unei proceduri contradictorii, astfel că pierderea suferită nu poate fi considerată arbitrară.

Cu toate că acest caz se referă la infracțiunea de organizare a migrației ilegale, raționamentele sunt valabile mutatis mutandis și în contextul traficului de persoane și proxenetismului.

Așadar, instanțele de judecată ar putea dispune confiscarea automobilului cu care au fost transportate victimele traficului de persoane sau a proxenetismului.

5. Confiscarea bunurilor imobile

Există și cazuri în care au fost confiscate bunuri imobile. Astfel, în cazul Cernat și alții, procurorul a solicitat confiscarea unei case cu trei etaje, pentru că acest imobil ar fi servit la comiterea infracțiunilor de proxenetism și de trafic de copii. Făptuitorii au pus acest imobil la dispoziția unor persoane care practicau prostituția, iar banii proveniți din activitatea în discuție erau împărțiți cu persoanele în discuție. Pentru că una dintre aceste persoane era minoră (avea 17 ani), acuzatorul de stat a reținut la încadrarea juridică a faptei art. 206 din Codul penal, care stabilește răspunderea pentru traficul de copii. În această situație particulară, se pare că pentru îndemnarea, determinarea sau înlesnirea practicării prostituției de către o persoană minoră, răspunderea ar trebui să fie aplicată conform art. 208 din Codul penal. Acest articol stabilește răspunderea penală pentru atragerea minorilor la activitatea criminală sau instigarea lor la comiterea infracțiunilor, precum și determinarea minorilor la săvârșirea unor fapte imorale (cerșetorie, jocuri de noroc, desfrâu), comise de o persoană care a atins vârsta de 18 ani. În acest sens, în optica legislatorului moldav practicarea prostituției ar putea fi văzută ca o faptă imorală, ca un desfrâu. Făcând abstracție de acest aspect, reținem că în cazul analizat prima instanță [16] a decis că acest bun nu trebuie confiscat, deoarece el nu a fost recunoscut în calitate de corp delict și, prin urmare, nu a fost utilizat sau destinat la comiterea infracțiunilor imputate făptuitorilor (art. 206 și art. 206 din Codul penal). Totodată, instanța a dispus scoaterea acestui bun de sub sechestru, subliniind că a decăzut necesitatea menținerii acestui bun sub sechestru. Raționamentul primei instanțe este criticabil. Nu este obligatoriu ca orice bun susceptibil de a fi confiscat să fie recunoscut în calitate de corp delict.

La rândul ei, instanța de apel a conchis că acel bun imobil trebuie confiscat, pentru că făptuitorii s-au folosit de acesta la comiterea infracțiunilor [17]. Imobilul era utilizat pentru practicarea prostituției. Instanța de recurs a andosat această concluzie [18], fără a oferi detalii adiționale.

Spre deosebire de acest caz, în speța Nunez, prima instanță a dispus, între altele, confiscarea specială a tehnicii de care s-au folosit 20 de fete îndemnate de către făptuitor să presteze servicii sexuale on-line, i.e.: spectacole pornografice manifestate prin dezgolirea și excitarea propriilor organe genitale în fața unei camere web contra plată unor utilizatori de site-uri străine (calculatoare, telefoane mobile, aparat de fotografiat). De asemenea, s-a dispus confiscarea extinsă (în folosul statului) a ½ din trei bunuri imobile: două apartamente (unul dintre care era folosit pentru desfășurarea spectacolelor pornografice live) și un teren, precum și a ½ din două automobile, bunuri cumpărate din mijloacele financiare obținute din comiterea faptelor imputate lui Nunez. S-a dispus confiscarea doar a ½ din aceste bunuri, din motiv că cealaltă cotă parte din bunurile în discuție aparținea soției făptuitorului și că ea nu a avut calitate de complice la comiterea faptelor din acest caz [19].

Acuzatorul de stat nu a fost de acord cu această sentință, a contestat-o cu apel și a solicitat confiscarea în întregime a acestor bunuri. Curtea de Apel Chișinău a acceptat această solicitare, cu precizarea că apartamentul care era folosit pentru desfășurarea spectacolelor pornografice live a fost supus confiscării speciale. Instanța de apel a constatat că făptuitorul și soția sa nu sunt încadrați în câmpul muncii și nu au venituri legale. Bunurile pe care le-ar deține aceștia au fost procurate din banii obținuți din fapte ilicite [20].

În fine, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și a trimis cazul la rejudecare, precizând că instanța de apel nu s-a pronunțat dacă faptele din speță întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 220 (proxenetismul) din Codul penal (așa cum susține procurorul) sau ale contravenției prevăzute la art. 90 din Codul contravențional (așa cum susține apărătorul inculpatului) – producerea, comercializarea, difuzarea sau păstrarea produselor pornografice pentru a fi comercializate ori difuzate. Totodată, instanța de recurs a semnalat că instituția confiscării extinse (prevăzută la art. 106¹ din Codul penal) a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr. 326 din 23 decembrie 2013, în vigoare din 25 februarie 2014, însă faptele din prezentul caz cuprind perioada 2009 – 2016. În așa fel, Curtea Supremă de Justiție a sugerat instanței de apel că în cazul de față nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 106¹ din Codul penal [21]. Cazul este pe rol la Curtea de Apel Chișinău. Deocamdată, instanța de apel nu a pronunțat o decizie, ca urmare a rejudecării cazului.

Prestarea serviciilor sexuale on-line, manifestate prin etalarea și/sau excitarea propriilor organe genitale în faţa camerei-web, contra cost (adică desfășurarea activității de videochat erotic) reprezintă pornografie, nu prostituție [22]. Aceasta pentru că prestarea de servicii sexuale on-line nu implică practicarea de acte sexuale cu persoanele care beneficiază de serviciile prostituatei. Prestarea unor asemenea servicii nu implică contactul direct al corpului persoanei cu corpul celui care beneficiază de serviciile acesteia [23]. Așadar, în cazul Nunez, răspunderea trebuia aplicată în baza art. 90 din Codul contravențional.

Cu privire la confiscare, de lege lata, nu se cere ca bunurile utilizate sau destinate pentru comiterea unei infracțiuni/contravenții să aparțină făptuitorului. Probabil, legislatorul a conștientizat că făptuitorii ar putea folosi bunurile care aparțin de jure altor persoane sau le-a putea transfera unor terți, pentru a evita o posibilă confiscare a acestora. Aceeași regulă este valabilă și pentru bunurile rezultate din infracțiuni, precum și orice venituri din valorificarea acestor bunuri. În acest sens, art. 106 alin. (3) din Codul penal prevede că dacă bunurile în discuție aparțin sau au fost transferate oneros unei persoane care nu știa și nici nu trebuia să știe despre scopul utilizării sau originea bunurilor, se confiscă contravaloarea acestora. Dacă bunurile respective au fost transferate cu titlu gratuit unei persoane care nu știa și nici nu trebuia să știe despre scopul utilizării sau originea acestora, bunurile se confiscă.

În cazul analizat, s-a stabilit că bunurile deținute erau achiziționate din bani proveniți din comiterea unor fapte ilicite (în speță, a unei contravenții). Prin urmare, aceste bunuri trebuiau supuse confiscării speciale, nu confiscării extinse. Aici este aplicabil art. 439⁷ alin. (2) lit. e) din Codul contravențional, echivalentul art. 106 alin. (2) lit. f) din Codul penal (bunuri convertite sau transformate, parțial sau integral, din bunurile rezultate din infracțiuni/contravenții sau din veniturile generate de aceste bunuri).

Bunurile rezultate din comiterea unei infracțiuni/contravenții trebuie confiscate indiferent de valoarea acestora. În astfel de situații nu se pune problema proporționalității ingerinței. Garanțiile dreptului de proprietate nu-și extinde antenele asupra unor bunuri prevenite din comiterea de infracțiuni. A raționa per a contrario, ar însemna promovarea nihilismului juridic.

Această concluzie este confirmată și în jurisprudența CtEDO. Astfel, în cazul Radu v. România, CtEDO a reținut că instanțele din România au dispus confiscarea specială a bunurile (bani şi aur) aflate la domiciliul reclamantei, întrucât s-a considerat că aceste bunuri provin din comiterea de către soţul reclamantei a unor infracţiuni de trafic de persoane. În aceste condiții, CtEDO a constatat lipsa unei încălcări a dreptului de proprietate și a respins cererea ca vădit nefondată [24].

De asemenea, în cadrul Deciziei de inadmisibilitate pronunțate pe 15 iunie 2017 în cazul Iordăchescu v. România, aceeași instanță a arătat că, în ceea ce priveşte respectarea exigenţelor impuse de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, măsura confiscării speciale dispuse cu privire la un bun imobil aparţinând reclamantei, dar achiziţionat cu bani de la fiul său şi proveniţi din comiterea de infracţiuni de trafic de persoane şi proxenetism, apare ca fiind necesară pentru o bună administrare a justiţiei în contextul luptei împotriva traficului de persoane, întrucât urmăreşte un scop legitim, de interes social general, acela al prevenirii comiterii unor alte asemenea infracţiuni [25].

Mesajul transmis de către CtEDO este clar și răspicat: interesul public de a preveni comiterea infracțiunilor de trafic de persoane şi proxenetism prevalează asupra dreptului de proprietate.

În cazurile confiscării bunurilor care au o proveniență licită și care au fost utilizate pentru comiterea infracțiunilor trebuie de verificat dacă există un raport de proporționalitate între ingerința în dreptul fundamental și realizarea scopului urmărit. În particular, este necesar de stabilit dacă există un echilibru corect între „privarea” de dreptul de proprietate și imperativul prevenirii și combaterii infracțiunilor de trafic de persoane şi proxenetism. Pentru rezolvarea acestui „conflict”, trebuie comparate (i) importanța socială a evitării lezării dreptului persoanei și (ii) importanța socială a beneficiului câștigat prin îndeplinirea scopului legitim [26, p. 350] urmărit de către stat.

În acest sens, vom face apel, din nou, la jurisprudența CtEDO. Este vorba de cazul Tas v. Belgia, în care a fost confiscat un hotel folosit la traficul de persoane. Reclamantul s-a plâns în fața CtEDO că, prin confiscarea bunului imobil, deținut în mod legal, i-a fost încălcat dreptul de proprietate. CtEDO și-a început analiza prin a reaminti că statele membre ale CEDO se bucură de o marjă de apreciere în vederea „utilizării proprietății conform interesului general”, în special în contextul unei politici care vizează combaterea activităților infracționale. CtEDO a constatat că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor nu a fost disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit, i.e., conform interesului general, pentru a combate traficul de persoane. În consecință, CtEDO a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată [27]. În acest caz, s-a reținut că acel hotel era utilizat preponderent pentru traficul de persoane. Dacă făptuitorul ar fi fost utilizată doar o cameră din acel hotel pentru comiterea traficului de persoane, atunci confiscarea bunului în întregime ar fi părut nejustificată.

Indubitabil, traficul de persoane amenință demnitatea umană și libertățile fundamentale ale victimelor și nu poate fi considerat compatibil într-o societate democratică și cu valorile protejate de CEDO [28].

Așadar, punând în balanță, pe de o parte, dreptul de proprietate, iar, pe de altă parte, imperativul prevenirii și combaterii infracțiunilor de trafic de persoane şi proxenetism, de regulă, primul trebuie să cedeze în fața celui din urmă. Totodată, pentru dispunerea confiscării unui bun acesta trebuie să aibă o contribuție determinată la comiterea infracțiunii.

*Acest articol a fost publicat în: Materialele Conferinței cu ocazia aniversării a 60 de ani de la fondarea Facultății de drept a Universității de Stat din Moldova.

[1] Articolul 165 alin. (1) din Codul penal stabilește răspunderea pentru recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane adulte, cu sau fără consimțământul acesteia, în scopul exploatării sexuale comerciale sau necomerciale, al exploatării prin muncă sau servicii forţate, al practicării cerşetoriei, al însuşirii ajutoarelor, indemnizaţiilor sau prestaţiilor sociale, al folosirii ilegale în testări sau experimente medicale ori ştiinţifice, al exploatării în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, al folosirii în conflicte armate ori în activităţi criminale, al prelevării organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor umane, precum şi al folosirii femeii în calitate de mamă-surogat ori în scop de reproducere, săvârșită prin: a) aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării violenţei; b) răpire; c) sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor; d) ţinerea în servitute, în scopul întoarcerii unei datorii; e) ameninţare cu divulgarea informaţiilor confidenţiale familiei victimei sau altor persoane fizice sau juridice; f) înşelăciune; g) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de putere, dare ori primire a unor plăţi sau beneficii pentru a obţine consimțământul unei persoane care deţine controlul asupra altei persoane. Această conduită ilicită se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 4000 la 6000 de unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice.
[2] Potrivit art. 206 alin. (1) din Codul penal, recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum şi darea sau primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimțământului unei persoane care deţine controlul asupra copilului, în scopul: a) exploatării sexuale comerciale sau necomerciale; b) exploatării prin muncă sau servicii forţate; b¹) practicării cerşetoriei sau în alte scopuri josnice; b²) însuşirii ajutoarelor, indemnizaţiilor sau prestaţiilor sociale; b³) folosirii ilegale în testări sau experimente medicale ori ştiinţifice; c) exploatării în sclavie sau în condiţii similare sclaviei; d) folosirii în conflicte armate; e) folosirii în activitate criminală; f) prelevării organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor umane; h) vânzării sau cumpărării, i) folosirii în calitate de mamă-surogat ori în scop de reproducere; j) adopţiei ilegale, se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 4000 la 6000 de unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice.
[3] Conform art. 220 alin. (1) din Codul penal, proxenetismul constă în îndemnul sau determinarea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană, dacă fapta nu întruneşte elementele traficului de fiinţe umane. Aceasta infracțiune se pedepsește, în baza art. 220 alin. (1) din Codul penal, cu amendă în mărime de la 650 la 1350 de unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 5 ani. Corelativ, potrivit art. 89 alin.(1) din Codul contravenţional, practicarea prostituţiei se sancţionează cu amendă de la 24 la 36 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 20 la 40 de ore. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, persoana angajată în prostituţie contrar voinţei sale este degrevată de răspundere contravenţională.
[4] Potrivit art. 54 alin. (2) din Constituție, sunt considerate scopuri legitime: protecția securităţii naţionale, asigurarea integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, prevenirea tulburărilor în masă şi a infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
[5] În cazul Godorog, instanțele de judecată au respins solicitarea procurorului privind confiscarea unui automobil, argumentând că acuzatorului de stat nu a prezentat probe care ar confirma că acest bun a servit la comiterea infracțiunii de proxenetism sau că ar fi a fost procurat din mijloace bănești rezultate din comiterea infracțiunii*. În acest sens, observăm că s-a dat eficiență principiului actori incumbit probatio (sarcina probei revine aceluia care acuză).
* Decizia Curții de Apel Chișinău din 13 februarie 2018. Dosarul nr. 1a-2003/17. Disponibil: https://bit.ly/36jq6Wi; Decizia Curții Supreme de Justiție din 17 octombrie 2018. Dosarul nr. 1ra-1208/2018. Disponibil: https://bit.ly/2BQ6lYc

Referințe bibliografice:

1. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 20 octombrie 2011 privind interpretarea articolului 46 alin. (3) din Constituţie (Sesizarea nr. 17b/2011), § 45. Disponibil: https://bit.ly/2o7AKgS
2. ECtHR, Case of I.E.M. S.r.l. and Others v. Italy [GC], Applications nos. 1828/06 and 2 others, Judgment of 28 June 2018, § 290. Disponibil: https://goo.gl/eir9Ww
3. CEDH, Affaire Plechkov c. Roumanie. Requête no. 1660/03, Arrêt du 16 septembre 2014, § 87-90. Disponibil: https://goo.gl/wz91dd
4. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din 23 noiembrie 2017. Dosarul nr. 1-509/2017. Disponibil: https://bit.ly/32SD378
5. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Centru) din 16 mai 2017. Dosarul nr. 1-767/17. Disponibil: https://bit.ly/2Pz4T4H
6. Decizia Curții de Apel Chișinău din 23 ianuarie 2018. Dosarul nr. 1a-1988/17. Disponibil: https://bit.ly/2PviedZ
7. Decizia Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 2018. Dosarul nr. 1ra-871/18. Disponibil: https://bit.ly/36kgDht
8. Brînza S. Reflecţii cu privire la necesitatea definirii legislative a noțiunii de prostituție. În: Revista Națională de Drept, 2015, nr. 8, p. 2-9.
9. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din 23 noiembrie 2017. Dosarul nr. 1-509/2017. Disponibil: https://bit.ly/32SD378
10. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Centru) din 29 septembrie 2017. Dosarul nr. 1-771/2017. Disponibil: https://bit.ly/2BUESVa
11. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din 23 noiembrie 2017. Dosarul nr. 1-509/2017. Disponibil: https://bit.ly/32SD378
12. Decizia Curții Supreme de Justiție din 26 ianuarie 2016. Dosarul nr. 1ra-80/2016. Disponibil: https://bit.ly/32XaCoI
13. Decizia Curții de Apel Chișinău din 22 februarie 2018. Dosarul nr. 1a-1648/17. Disponibil: https://bit.ly/3496thB
14. Decizia Curții Supreme de Justiție din 20 iunie 2018. Dosarul nr. 1ra-1171/18. Disponibil: https://bit.ly/2pe3d5U
15. CEDH, Affaire Yildirim Italie, Requête no. 38602/02, Décision du 10 avril 2003. Disponibil: https://goo.gl/o5nKiz
16. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Buiucani) din 28 aprilie 2017. Dosarul nr. 1-23/2017. Disponibil: https://bit.ly/333gNrk
17. Decizia Curții de Apel Chișinău din 6 februarie 2017. Dosarul nr. 1a-1112/17. Disponibil: https://bit.ly/2WvbQ8f
18. Decizia Curții Supreme de Justiție din 23 ianuarie 2019. Dosarul nr. 1ra-172/2019. Disponibil: https://bit.ly/2C0qKdi
19. Sentința Judecătoriei Chișinău (sediul Centru) din 16 mai 2017. Dosarul nr. 1-767/17. Disponibil: https://bit.ly/2Pz4T4H
20. Decizia Curții de Apel Chișinău din 12 decembrie 2017. Dosarul nr. 1a-768/17. Disponibil: https://bit.ly/2Wr0Ska
21. Decizia Curții Supreme de Justiție din 29 mai 2018. Dosarul nr. 1ra-813/2018. Disponibil: https://bit.ly/36n1GLx
22. Decizia Curții Constituționale nr.36 din 19.04.2018 de inadmisibilitate a sesizărilor nr. 173g/2017 și nr. 37g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 220 din Codul penal și a articolului 89 din Codul contravențional (proxenetismul și practicarea prostituției), § 37. Disponibil: https://bit.ly/2Nwy0mk
23. Ibidem.
24. CEDH, Affaire Radu Roumanie, Requête no. 23850/04, Décision du 23 juin 2009. Disponibil: https://bit.ly/2pxzVzd
25. CEDH, Affaire Iordăchescu Roumanie, Requête no. 32889/09, Décision du 23 mai 2017. Disponibil: https://bit.ly/34iYXRc
26. Barak A. Proportionality Constitutional Rights and their Limitations. New York: Cambridge University Press, 2012.
27. CEDH, Affaire Tas Belgique, Requête no. 44614/06, Décision du 12 mai 2009. Disponibil: https://bit.ly/2pk9rRP
28. ECHR, Case of Rantsev v. Cyprus and Russia, Application no. 25965/04, Judgment of 7 January 2010, § 282. Disponibil: https://bit.ly/334dtML