Diana Mazniuc

Art. 2 Dreptul la viață

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 21.07.2020 – Vanyo Todorov c. Bulgariei, 31434/15, versiunea în limba engleză poate fi disponibilă accesând adresa  link-ului.

Lacune măsurate în imposibilitatea fratelui victimei să solicite repararea daunelor morale suportate, constituie o încălcare a alin. (1) art. 2 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul nu a fost recunoscut drept parte civilă în interiorul cauzei penale cu obiect asasinarea fratelui acestuia, în lanț, acesta nu a putut pretinde repararea despăgubirilor materiale, morale suportate din urma incidentului.

În drept, în momentul examinării cauzei –  numai persoanele aparținând cercului familial restrâns (părinți, copii și soți) puteau solicita repararea daunelor morale pentru decesul unei rude, alți membri ai familiei fiind excluși (cum ar fi: frați/surori). Astfel, în conformitatea Codului de procedură penală: numai persoanele anterior menționate erau îndreptățite să solicite despăgubiri pentru consecințele rezultate dintr-o infracțiune, participând în evoluția examinării în calitate de parte civilă.

În ceea ce privește prejudiciul moral, în absența răspunderii autorităților publice pentru deces și, prin urmare, a unei „cereri motivate” a încălcării art. 2 al Convenției, art. 13 al Convenție nu era aplicabil. Cu toate acestea, în cazurile în care decesul nu era imputabil autorităților publice, Curtea a evaluat posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de moartea unei rude apropiate din punctul de vedere al obligațiilor pozitive prevăzute de art. 2 al Convenției.

Analiza comparativă a sistemelor judiciare a conchis: statele contractante Convenției (chestionate) prevedeau dreptul la despăgubire în favoarea persoanelor care au suferit daune morale din urma morții uneia dintre rude, în aproape toate aceste state, instrumentul a fost disponibil și în contextul în care autorul infracțiunii a fost un particular.

Cu toate acestea, condițiile, mecanismele pentru alocarea despăgubirilor și pentru determinarea persoanelor care aveau dreptul să o solicite, au variat. În marea majoritate, nu a existat o listă predefinită a persoanelor eligibile, iar cei din urmă au fost determinați în fiecare caz pe baza unor criterii: relația de familie cu decedatul; existența relației emoționale sau asistența reciprocă între aceștia; coabitarea sau calitatea de moștenitor a reclamantului. S-a mai remarcat: în niciunul dintre state nu a fost reglementat accesul la despăgubire într-un mod atât de restrictiv precum în legislația bulgară la momentul incidentului.

Mai mult, Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012, de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității – a inclus frații și surorile unei persoane decedate în conceptul de „victimă” a unei infracțiuni, prin urmare, și posibilitatea de a beneficia de drepturile stabilite în Directivă. Totodată, în timp ce Directiva a permis statelor să stabilească proceduri limitative numărului de membri ai familiei pasibili de a beneficia de aceste drepturi, prin acest mijlocitor de restrângere s-au avut în vedere situațiile în care existau mai mulți „membri ai familiei” și nu situațiile (prezentă) în care o singură persoană ar putea revendica această capacitate. Adițional, Directiva prevedea că o astfel de limitare era permisă numai cu „luarea în considerație a circumstanțelor individuale ale fiecărui caz”, astfel, s-a atestat: legea bulgară, aplicabilă la momentul respectiv, a exclus, în mod absolut, posibilitatea ca anumiți membri ai familiei să solicitate despăgubiri, fără evaluarea circumstanțelor specifice fiecărui caz.

Mai mult, jurisprudența bulgară relevantă fusese modificată după incidentul centralizat, iar Curtea Supremă de Casație a acceptat: și alte persoane decât cele enumerate în mod exhaustiv în deciziile interpretative ale fostei Curți Supreme puteau solicita despăgubiri în contextul capacității stabilirii, pe baza relației lor cu decedatul, că au suportat suferințe mentale comparabile cu cele ale persoanelor din cercul familial imediat. Deși această evoluție a legislației interne nu exclude o anterioară precaritate, această modificare adoptată, printre altele, pentru a alinia legislația bulgară Directivei 2012/29/UE, a trebuit să fie luată în considerație sub aspectul revigorării cadrului legal.

Astfel, a existat un consens între Statele contractante Convenției cu privire la faptul că membrii de familie apropiați ar trebui să dețină posibilitatea de a solicita despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului rudei acestora, cu condiția –  în fiecare caz specific să se efectueze o evaluare.

S-a evidențiat – reclamantul singurul membru al familiei, singurul moștenitor al fratelui său decedat, ca efect al omisiunii Statului pârât de a: institui un sistem capabil să ofere „o despăgubire adecvată”; institui remedii care i-ar fi permis să solicite reparații materiale pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi putut suferi – a fost lipsit de dreptul la refacere.

În consecință, în ciuda eficacității procedurilor penale desfășurate în prezenta cauză, care au permis stabilirea faptelor și care au condus la condamnarea făptuitorului, aspectul: reclamantului i-a fost ostilă obținerea despăgubirii, a însemnat încălcarea obligației Statului pârât în vederea fixării unor mecanisme capabile să ofere un răspuns adecvat rudelor apropiate ale victimei în caz de deces.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (1) art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 3 Interzicerea torturii

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 23.07.2020 – M.K. și alții c. Poloniei, 40503/17, versiunea în limba franceză poate fi disponibilă accesând adresa link-ului.

Refuzul reprezentanților controlului de frontieră de a recepta cererile de azil ale aplicanților, redirecționarea celor din urmă în state cu risc de maltratare, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanții sunt cetățeni ruși de origine cecenă. În 2017 s-au prezentat la punctele de control de la frontiera polono-belorusă în mai multe rânduri. Aceștia susțin că de fiecare dată au depus cereri de azil, dar li s-au refuzat demersurile de către reprezentanții controlului de frontieră, care, concomitent, i-au transferat în Belarus, chiar dacă reclamanții au pretins că ei nu ar avea acces la o procedură adecvată de azil în Belarus și, ca într-o ipoteză probabilă, în caz de retrimitere în Federația Rusă (Cecenia), vor fi supuși tratamentelor inumane sau degradante. Alăturat, conform registrelor de evidență, reclamanții nu și-au exprimat dorința de a depune cereri de azil, element contradictoriu cu rapoartele instituțiilor naționale preocupate de monitorizarea respectării drepturile omului, ONG-urilor și canalelor mass-media, care au susținut: sistematic se refuza recepționarea cererilor de azil. Astfel, reclamanții au fost retrimiși în Belarus. Ulterior, aceștia s-au reîntors la punctele de control vamal cu alte ocazii, dar au fost din nou respinși. S-a mai evidențiat, unora dintre aplicanți li s-a receptat cererea de azil de către autoritățile poloneze, fiind plasați și într-un centru specializat.

În drept, în spiritul art. 3 al Convenției, pentru a stabili dacă reclamanții și-au exprimat sau nu dorința solicitării de azil atunci când s-au prezentat la punctele de control la frontieră, Curtea atașează mai multe pondere în versiunea reclamanților, coroborată cu declarațiile unor martori.

Rapoartele instituțiilor naționale care veghează asupra respectării drepturilor omului indicaseră existența unei practici de denaturare a declarațiilor oferite de către solicitanții de azil în Notele oficiale redactat la punctele de control între Polonia și Belarus. Mai mult, neregulile din procedura privind interogarea străinilor care ajung la frontiera poloneză-belorusă, au fost confirmate prin Hotărârile Curții Administrative Supreme.

Atitudinea defectuoasă a reprezentanților controlului de frontieră a fost probată prin prezentarea unui șir de documente de către reclamanți Curții, în special copii ale cererilor de participare internațională în protecția purtată aplicanților la frontieră, numeroasele lor încercări de a trece frontiera și actele ce atestă reprezentarea acestora de către avocați polonezi și beloruși.

De asemenea, autoritățile poloneze au fost conștiente de temerile reclamanților în partea ce ține de relele tratamente – Curtea nu a putut accepta argumentul Guvernului – aceștia nu au prezentat nicio probă care ar demonstra riscul de a fi supuși unor atitudini defectuoase.

Reclamanții puteau susține că nu a existat nicio garanție în privința examinării efective a cererilor de azil depuse autorităților din Belarus și că întoarcerea lor în Cecenia ar putea încalcă art. 3 al Convenției – evaluarea acestor cereri ar fi trebuit să fie efectuată de autoritățile poloneze. Mai mult, acestea fuseseră obligate pentru a asigura protecția reclamanților, să le ofere adăpostire sub jurisdicție poloneză până în momentul în care pretențiile acestora urmau a fi corespunzător revizuite de o autoritate internă competentă.

Guvernul pârât a susținut că refuzând accesul reclamanților în Polonia, acționase în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Cu toate acestea, legislația UE a adoptat în mod clar principiul nereturnării. În consecință, măsură contestată luată de autoritățile poloneze nu a intrat în sfera obligațiilor legale internaționale stricte ale Poloniei.

Cu titlu de concluzie – reclamanții nu avuseseră garanții eficiente care i-ar fi protejat de la expunerea la un risc real de a fi supuși unui tratament inuman sau degradant, precum și torturii. Absența procedurilor în care cererile de protecție internațională ale reclamanților ar putea fi revizuite, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției. Mai mult, având în vedere situația din statul vecin, autoritățile poloneze, au expus cu bună știință reclamanții riscului suportării unui tratament vicios.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 4 Protocol nr. 4 al Convenției, urmează a se verifica dacă interdicția asupra expulzării colective a străinilor se testează cazului, cu atât mai mult, unei situații de redirecționare a reclamanților în statul vecin.

În timpul procedurii la frontieră, declarațiile privind dorința reclamanților de a solicita protecție internațională a fost ignorată, indiferent de maniera formal îndeplinită, în substanță, deciziile individuale emise nu au fost întru tocmai răspunzătoare realităților.

S-a mai accentuat – unii dintre reclamanții nu aveau voie să consulte avocații, li se refuzase dialogul cu aceștia chiar și atunci când reprezentanți convenționali fuseseră la punctul de control de frontieră.

Reclamanții încercaseră să folosească toate instrumentele legitime – cererea de protecție internațională, disponibilă conform legislației interne; au încercat să treacă frontieră în mod legal, supunându-se prin efect verificărilor prevăzute de legislația relevantă. Prin urmare, refuzul statului nu se ține de conduita reclamanților.

Mai mult, rapoartele tematice obiective privind situația de la punctele de control semnalează – cazurile reclamanților constituiseră o exemplificare a unei politici de stat mai ample de refuzare a intrării străinilor care vin din Belarus, indiferent de motivele invocate. Studiile au remarcat o practică consecventă de: ținerea doar de suprafață a unu interviu scurt, în timpul căruia declarațiile străinilor privind justificarea solicitării protecției internaționale sunt ignorate; denaturarea declarațiilor făcute de străini în Notele oficiale sumare, care constituise singura bază de emitere a Deciziei de refuz de intrare, returnarea acestora în  Belarus, chiar și în cazul în care străinii solicită probat protecție internațională în Polonia – prin efect, Deciziile de refuz de intrare în Polonia constituiseră un act colectiv de expulzare a străinilor.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 4 Protocol nr. 4 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 5 Dreptul la libertate și la siguranță

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 07.07.2020 – Dimov și alții c. Bulgariei, 30044/10, versiunea în limba engleză poate fi disponibilă accesând adresa link-ului.

Lipsa promptitudinii în transferarea unei cereri de eliberare către o instanță competentă examinării; interdicția nejustificată menținută timp de două luni pentru depunerea unei alte cereri de eliberare, constituie o încălcare a alin. (4) art. 5 a Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, în noiembrie 2009, reclamanții au fost plasați sub arest preventiv în cadrul aceluiași set de proceduri penale, în urma respingerii mai multor cereri de eliberare, aceștia au fost, în cele din urmă eliberați la expirarea perioadei maxime de detenție prevăzute de lege. În anul 2014, ca efect al investigațiilor ulterioare, și având în vedere faptul că Parchetul nu pregătise încă o nouă propunere de acuzare, instanța competentă a pus capăt procedurii penale. În urma încetării urmăririi penale, reclamanții au introdus cu succes o acțiune în despăgubiri pentru perioada privativă de libertate.

În drept, cererea a fost declarată admisibilă numai pentru unul dintre reclamanți.

În spiritul alin. (4) art. 5 al Convenției:

• Rapiditatea examinării – în timp ce examinarea uneia dintre cererile de eliberare a reclamantului a fost finalizată în termen de patru zile, ceea ce este în concordanță cu conceptul de „rezonabil”, același lucru nu se aplică celeilalte cereri ale sale, căreia autoritățile i-au dedicat douăzeci și cinci de zile pentru a o examina.

Mai exact, ca urmare a deciziei autorităților de a grupa examinarea cererii de eliberare prezentată de reclamant împreună cu cele ale celor trei coacuzați (explicabil prin faptul că toate erau acoperite de același set de proceduri penale), transferul cererii reclamantului de la Parchetul din capitală, care a primit-o, către instanța regională din alt oraș, care avea competența de a o examina, a durat nouăsprezece zile, având în vedere și distanța dintre cele două orașe (aproximativ 230 de kilometri) și necesitatea de a transmite dosarul de anchetă instanței regionale pentru a permite acesteia din urmă să examineze cererea reclamantului cu deplină cunoaștere a faptelor, Curtea a considerat că întârzierea, imputabilă autorității, a atentat asupra conceptului de rezonabilitate.

• Interzicerea temporară a depunerii unor noi cereri de eliberare – la respingerea celei de-a doua cereri de eliberare, instanța i-a interzis reclamantului să depună alte cereri de această natură timp de două luni.

Această măsură a fost prevăzută în Codul de procedură penală – Curtea nu a exclus posibilitatea ca o astfel de interdicție să fie justificată în cazurile de abuz în exercitarea drepturilor procedurale ale deținuților (de exemplu, atunci când se foloseau contestații pentru a amâna procedurile sau pentru a împiedica investigațiile). Cu toate acestea, era de competența autorităților să demonstreze necesitatea unei astfel de măsuri, explicând motivele relevante și suficiente pe care s-a bazat, pentru a evita orice suspiciune de caracter arbitrar.

Legislația bulgară nu prevedea revizuirea automată a legalității și a necesității detenției; deținuții înșiși au trebuit să solicite o astfel de revizuire. În cazul de față, când instanța regională a decis să dispună restricția atacată, reclamantul se afla deja în detenție de cinci luni, el depusese o singură cerere anterioară de eliberare, iar noua sa cerere nu fusese examinată de câteva zile – toate acestea păreau să sugereze că nu abuzase de dreptul de a solicita eliberarea.

Surplus, ancheta penală privind reclamantul fusese încă în curs, ceea ce ar fi putut permite colectarea de noi dovezi capabile, de exemplu, să verifice existența oricărei suspiciuni rezonabile împotriva sa. Aceste circumstanțe impun ca instanțele naționale să expună argumente solide și convingătoare pentru a justifica impunerea interdicției în cauză.

Cu toate acestea, instanța regională a ales să impună interdicția pentru perioada maximă prevăzută de legislația internă, fără a oferi explicații pentru necesitatea măsurii respective sau a perioadei alese pentru punerea sa în aplicare. În consecință, Curtea a considerat – măsura a fost nejustificată și contrară dreptului reclamantului de a obține o revizuire a detenției sale într-un termen rezonabil.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (4) art. 5 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 16.07.2020 – Yunusova și Yunusov c. Azerbaijanului, (nr. 2) 68817/14, versiunea în limba engleză poate fi disponibilă, accesând adresa:link-ului.

Intrarea nejustificată a unui ofițer de poliție de gen masculin în toaletă, care a dus la expunerea unei femei  în stare de dezbrăcare, constituie o încălcare a alin. (1) art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Detenția apărătorilor drepturilor omului în scopul reducerii la tăcere și pedepsirea acestora pentru activitățile desfășurate de ONG-ul condus, constituie o încălcare a art. 18 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, primul reclamant este cunoscut apărător al drepturilor omului azer, activist civic, Director al unei Asociații – „Institutul pentru pace și democrație”, iar al doilea reclamant, soțul acestuia – cercetător, șef de Departament în cadrul Asociație. În anul 2005, primul reclamant a lansat un proiect comun cu un ONG cu sediul în Armenia pentru a se concentra asupra păcii și reconcilierii dintre cele două țări.

În data de 25.04.2014, conturile bancare ale reclamanților au fost înghețate în cadrul unui proces penal inițiat împotriva unui terț. În seara zilei de 28.04.2014, Serviciul Frontieră de Stat de pe aeroport nu le-a permis reclamanților să efectueze un zbor; au fost percheziționate bagajele și gențile de mână, iar pașapoartele, diverse documente au fost confiscate. Reclamanții au fost ținuți la aeroport de la ora 22.30. în data de 28.04.2014 până la ora 03.40 în data de 29.04.2014 și apoi redirecționați spre domiciliu. De asemenea, le-au fost percheziționate: apartamentul; biroul Asociației.

În iulie 2014, primul reclamant a fost acuzat de fraudă, de desfășurarea antreprenoriatului ilegal, de evaziune fiscală, de înaltă trădare și de falsificare a documentelor oficiale, iar al doilea reclamant – de fraudă și de înaltă trădare; aceștia au fost arestați preventiv. În august 2015, reclamanții au fost condamnați la opt ani și jumătate și, respectiv, la șapte ani de închisoare. În decembrie 2015, pedepsele reclamanților au fost comutate cu cinci ani de închisoare, ulterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În drept – în ceea ce privește apariția ofițerului de poliție în camera de toaletă: primul reclamant se plânsese că un ofițer de poliție (de gen masculin) intrase în timp ce folosea toaleta și o observase în stare de dezbrăcare. Reclamanta a trimis înregistrări video care arătau că ofițerul superior, căruia i se plânsese în privința incidentului respectiv, a acceptat intruziunea indicând că ofițerul de poliție în cauză o protejase de auto-vătămare. Prin urmare, au existat dovezi prima facie în favoarea relatării evenimentelor primului reclamant. Nu a existat nimic în deciziile instanțelor naționale care să sugereze că acestea au fost împiedicate să examineze acele înregistrări video sau că acestea din urmă au fost inadmisibile din alte motive de procedură: deciziile instanțelor naționale au fost total pasive în acest context.  În plus, intruziunea contestată echivalase în mod clar cu o ingerință adusă respectării vieții private, aceasta nu a putut fi considerată „necesară într-o societate democratică” – nu a existat nicio situație de urgență care să impună ofițerului să ia vreo acțiune iminentă pentru a proteja primul reclamant; acesta nu prezenta niciun risc de auto-vătămare.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (1) art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În ceea ce privește perchezițiile și sechestrele la care au fost supuși ambii reclamanți – verificarea bagajelor și a poșetelor reclamanților; perchezițiile domiciliului și a biroului Asociației; confiscarea diverselor materiale au fost efectuate în contextul procedurilor penale împotriva unui terț. Cu toate acestea, nu s-a explicat de ce autoritățile naționale au considerat că efectuarea perchezițiilor și a confiscărilor contestate ar contribui la continuarea acelei anchete și/sau la protejarea securității naționale. Simplul fapt că terțul în cauză îi cunoștea pe reclamanți și cooperase cu Asociația nu putea fi considerat, în absența vreunui scop concret pentru aceste măsuri, drept motiv rezonabil pentru a suspecta că o dovadă specifică relevantă pentru anchetă ar fi putut fi găsită prin intermediul operațiunilor.

Mai mult, cu câteva zile înainte de arestarea reclamanților pe aeroport, autoritățile au inițiat proceduri penale în legătură cu presupuse nereguli în activitățile financiare ale mai multor ONG-uri, în urma cărora au fost arestați mai mulți activiști, ale căror birouri și sedii, de asemenea, au fost percheziționate. Prin urmare, având în vedere contextul specific al prezentei cauze și lipsa oricăror motive concrete invocate fie în procedurile interne, fie în cele ale Convenției, care justifică măsurile puse în joc, Guvernul nu a reușit să demonstreze în mod convingător că autoritățile au fost îndrumate prin scopurile legitime invocate, adică cercetarea cauzei penale împotriva terțului sau prevenirea infracțiunii de înaltă trădare și protecția securității naționale. În consecință, ingerința atacată nu a urmărit niciunul dintre obiectivele legitime enumerate la art. alin. (2) art. 8 al Convenției.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (2) art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 18 al Convenției combinat cu alin. (1) art. 5 al Convenției – arestarea reclamanților nu a fost efectuată în scopul marcat de lit. c) alin. (1) art. 5 al Convenției – acuzațiile împotriva reclamanților nu au fost întemeiate pe o „suspiciune rezonabilă”. Prin urmare, nu a apărut nicio problemă cu privire la o multitudine de scopuri, așa cum este stabilit în cazul Merabishvili c. Georgiei.

În această privință, ca și în cazul Aliyev c. Azerbaidjanului, Curtea a constatat că hotărârile sale dintr-o serie de cauze similare reflectau un model de arestare și de detenție arbitrară a criticilor guvernamentali, a activiștilor societății civice și a apărătorilor drepturilor omului prin procese de represalii, prin utilizarea abuzivă a legii penale cu încălcarea art. 18 al Convenției. Prezenta cauză constituise o parte a acestui model, întrucât combinația faptelor relevante specifice cazului în contextul reclamanților, a fost similară cu cea din cele anterioare.

În primul rând, în ceea ce privește statutul reclamanților, primul reclamant fusese un recunoscut apărător al drepturilor omului, iar al doilea reclamant fusese implicat îndeaproape în activitățile desfășurate de primul reclamant.

În al doilea rând, reclamanții au fost acuzați de infracțiuni grave ale căror elemente constitutive nu au putut fi probate.

În al treilea rând, arestarea reclamanților a fost însoțită de declarații stigmatizante făcute de oficiali publici împotriva ONG-urilor locale și ale liderilor acestora.

În al patrulea rând, contextul general al reglementării legislative din ce în ce mai dure și restrictive a activității și a finanțării ONG-urilor nu ar putea fi pur și simplu ignorat într-un caz precum acesta.

În al cincilea rând, situația reclamantului a trebuit privită pe fundalul arestărilor și a altor activiști recunoscuți; care au fost reținuți și acuzați în mare măsură pentru infracțiuni similare.

Cu titlu de concluzie: acțiunile autorităților au fost conduse de motive defectuoase, iar scopul real al măsurilor contestate a fost acela de a reduce la tăcere și a-i pedepsi pe reclamanți pentru activitățile lor – având în vedere aceste considerații, restrângerea libertății reclamanților a fost impusă în alte scopuri decât cele prevăzute la lit. c.) alin. (1) art. 5 al Convenției.

Curtea a constatat, de asemenea, în unanimitate, încălcări ale: alin. (1) art. 5 al Convenției (privarea ilegală de libertate a reclamanților în aeroport și reținerea ulterioară în absența vreunei „suspiciuni rezonabile” a faptului că au comis o infracțiune); alin. (4) art. 5 al Convenției (lipsa unei verificări judiciare adecvate a legalității reținerii); alin. (2) art. 6 al Convenției (informațiile furnizate de presă a autorităților naționale conțineau și declarația de vinovăție); art.1 Protocolul nr. 1 al Convenției (înghețarea ilegală a conturilor bancare); art. 13 al Convenției coroborat cu art. 1 Protocolul nr. 1 și art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției (imposibilitatea contestării confiscării pașapoartele și a înghețării conturilor bancare în fața instanțelor naționale); art. 34 al Convenției (prezența obstacolelor în calea comunicării dintre reclamanți și reprezentantul acestora).

Art. 10 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1.) Rezumatul Hotărârii Curți Europene a Drepturilor Omului din 28.07.2020 – Macovei c. României, 53028/14, versiunea în limba franceză poate fi disponibilă, accesând adresa: link-ului.

Sancționarea pentru oferirea de declarații despre pretinsele acte de corupție care vizează anumiți membri ai Parlamentului, făcute de un politician în sprijinul opiniei sale despre incompatibilitatea deținerii alăturat funcției public reprezentative și a celei de avocat, constituie o încălcare a alin. (1) art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul, un politician activ, oferise câteva declarații îndreptate către doi politicieni (D.Ș. și V.P.), care fuseseră distribuite și în spațiul mediatic. Acestea se refereau la unele acțiuni (oferirea de consiliere juridică) din partea V.P. și D.Ș., pe care reclamantul le-a perceput ca „acte tipice de corupție prin influență politică”. Printr-o Hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul a fost obligat să plătească despăgubiri către D.Ș.

În drept, în spiritul art. 10 al Convenției, declarațiile reclamantului au fost capabile nu numai să ruineze reputația lui D.Ș., ci și să-i provoace grave prejudicii, atât în mediul său profesional, cât și în mediul social – în consecință, acuzațiile au atins nivelul de seriozitate necesar pentru a putea submina drepturile lui D.Ș. în temeiul art. 8 al Convenției. Prin urmare, Curtea a trebuit să verifice dacă autoritățile interne au ajuns la un echilibru echitabil între cele două valori garantate de Convenție: pe de o parte, libertatea de exprimare a reclamantului, protejată de art. 10 al Convenției, iar pe de altă parte, dreptul lui D.Ș. de a-și respecta reputația în temeiul art. 8 al Convenție.

S-a remarcat: critica reclamantului a fost îndreptată către comportamentul lui D.Ș. în calitatea sa politică, adică în calitate de reprezentant parlamentar ales, aspect interesat publicului. În acest context, instanțele naționale erau, în principiu, mai bine plasate decât o instanță internațională pentru a evalua intenția din spatele frazelor și a declarațiilor contestate și, în special, pentru a judeca modul în care publicul larg ar interpreta și ar reacționa la acestea – totuși, și sub aspectul evidențiat, instanțele de apel nu au motivat convingător Hotărârea prin care s-ar fi punctat neadevărul declarațiile oferite de către reclamant.

Având în vedere formularea declarațiilor reclamantului, explicația conținută în articolele de presă și constatările contradictorii ale instanțelor naționale care au examinat problema, s-a atestat: comentariile puteau conține valoare. De asemenea, s-a luat în considerație și motivul declarațiilor: prin exemplul de conduită specifică a lui D.Ș. și V.P., pe care reclamantul îl considerase echivalent cu un „act tipic de corupție prin influență politică”, în contextul conceptului mai larg al conflictului de interese, se nivela teren pentru a introduce modificări legislative în materia incompatibilității deținerii concomitente a funcției de avocat și de membru al Parlamentului.

Unele declarații ale reclamantului, cum ar fi cele referitoare la comportamentul specific al lui D.Ș. – și anume presupusa oferire de consultanță juridică companiilor de stat din județele unde aceștia sunt parlamentari – ar fi putut fi considerate lipsite de baza de fapt. Niciuna dintre informațiile invocate de către reclamant în comunicările sale nu sugerase că D.Ș. prin intermediul activității sale de avocat semnase contracte cu companii de stat situate în circumscripția electorală menționată într-un moment în care era, atât avocat, cât și membru al Parlamentului. Cu toate acestea, declarațiile și acuzațiile reclamantului fuseseră de natură colectivă, atât pentru D.Ș., cât și pentru V.P., și pur și simplu au urmărit să ofere un exemplu de sistem de corupție politică, nu să semnaleze un act de corupție autentic. În plus, informațiile disponibile au sugerat că V.P. fusese: membru al Parlamentului; asociat al Cabinetului de Avocatură fondat de către D.Ș. în momentul semnării contractelor de asistență juridică cu companiile de stat situate în circumscripția reprezentată în Parlament de V.P.

În aceste condiții, având în vedere statutul reclamantului și al lui D.Ș., în calitate de politicieni și aleși ai poporului, natura colectivă a declarațiilor și a acuzațiilor reclamantului, contextul general reflectat de rapoartele de presă, și anume acela de a promova necesitatea unei legislații care să stabilească o incompatibilitate între funcțiile de avocat și de membru al Parlamentului – existența unui anumit context de fapt al declarațiilor și al acuzațiilor reclamantului luate în mod colectiv – drept efect – comentariile nu s-au echivalat cu un atac personal împotriva lui D.Ș. În această privință, a fost întotdeauna necesar să se țină cont de faptul că invectiva politică se poate revărsa adesea și în sfera personală; de altfel, dezbaterea liberă a opiniilor prezintă o garanție a existenței unei societăți democratice.

S-a evidențiat, instanțele naționale au dispus ca reclamantul să fie sancționat – să plătească despăgubiri și să publice Hotărârea definitivă pe cheltuială proprie în cinci ziare naționale, cu condiția ca trei dintre acestea să dețină pondere în spațiul mediatic. Curtea a statuat, în aceste condiții, sancțiunea impusă fusese capabilă să aibă un efect descurajant asupra exercitării dreptului la libera exprimare.

Având în vedere aceste considerații – neajunsurile în procesul examinării cauzei admise de instanța de apel; eșecul aparent al instanța menționată de a lua în considerare ce consecințe ar fi putut avea în contextul general  posibila clasificare a declarațiilor reclamantului ca fiind de natură colectivă – luate împreună, adițional efectului sancțiunii răsfrânse asupra libertății de exprimare, s-a constatat: instanțele naționale nu au reușit să stabilească un echilibru între interesele părților, să stabilească o „nevoie socială presantă”, concluzionându-se ulterior că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate vrută a fi democratică.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (1) art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 3 Protocol nr. 1 Dreptul la alegeri libere

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 10.07.2020 – Mugemangango c. Belgiei, 310/15, versiunea în limba engleză poate fi disponibilă, accesând adresa link-ului.

Existența unui organism lipsit de imparțialitate pus în sarcina renumărării buletinelor de vot, a unei proceduri lipsite de garanții adecvate și suficiente, constituie o încălcare a art. 3 Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Eșecul furnizării unui remediu eficient prin care să se conteste rezultatele alegerilor și să se solicite renumărarea voturilor, constituie o încălcare a art. 13 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, conform legislației electorale belgiene, adunările legislative sunt competente să verifice orice nereguli în timpul alegerilor, excluzând astfel jurisdicția oricărei instanțe sau a oricăror organe externe. Candidând la alegerile parlamentare din regiunea valonă în 2014, reclamantul nu a reușit să câștige un loc cu doar paisprezece voturi – fără a solicita declararea nulității alegerilor și a organizării unor noi alegeri, acesta a insistat asupra reexaminării buletinelor de vot care au fost declarate goale sau stricate (peste 20.000) și asupra renumărării voturilor valabil exprimate în circumscripția sa. În timp ce Comisia pentru examinarea acreditării Parlamentului valon a găsit plângerea reclamantului întemeiată și a propus să se organizeze o renumărare a voturilor, Parlamentul valon, care încă nu era constituit la moment, a decis să nu urmeze această concluzie și a aprobat toți reprezentanții aleși. Prin urmare, reclamantul s-a plâns pe procedura de examinare a plângerii sale.

În drept, în spiritul art. 3 al Protocolului nr. 1 al Convenției, în cazul în care neregulile în numărarea voturilor sau în documentele electorale ar fi putut afecta rezultatul alegerilor, o procedură echitabilă de renumărare a voturilor a fost o garanție importantă în ceea ce privește corectitudinea și veridicitatea întregului proces electoral – conceptul alegerilor libere ar fi pus în pericol doar dacă: ar fi existat probe ale unor încălcări procedurale capabile să împiedice exprimarea liberă a alegerii populației; în cazul în care plângerile privind astfel de încălcări nu au primit o examinare eficientă la nivel intern. Prin urmare, Curtea a trebuit să verifice în primul rând dacă afirmațiile reclamantului sunt suficient de grave și de argumentabile și, în al doilea rând, dacă au primit o examinare eficientă.

• Dacă acuzațiile reclamantului erau serioase și discutabile – Comisia pentru examinarea acreditării Parlamentului valon (Comitetul de acreditare) a stabilit că, în mai multe dintre scenariile preconizate, distribuirea locurilor în circumscripția reclamantului ar fi fost susceptibilă de modificare în cazul în care buletinele de vot goale, stricate ar fi fost în cele din urmă considerate drept voturi valide. Această modificare ar fi putut, de asemenea, să fi afectat distribuirea locurilor în alte circumscripții din provincie – aspect confirmat de Parlamentul valon în plen. În orice caz, nu s-a putut exclude faptul că reclamantul ar fi putut fi declarat ales în urma relansării pe care o solicita. În consecință, nu s-a putut susține că presupusele greșeli nu ar fi subminat fiabilitatea rezultatelor.

Reclamantul a înaintat acuzații suficient de serioase și de discutabile care ar fi putut duce la o schimbare a distribuției locurilor. Cu toate acestea, acest lucru nu a însemnat neapărat că Parlamentul valon ar fi trebuit să-i susțină cererea de renumărare. Deși un asemenea exercițiu ar reprezentat o garanție importantă în ceea ce privește corectitudinea procesului electoral, nu era de competența Curții să stabilească cu precizie ce măsuri ar fi trebuit să ia autoritățile, în sarcina Curții s-a distribuit verificarea dacă dreptul reclamantului de a candida la alegeri a fost eficient; acest lucru ar implica faptul că afirmațiile sale, care erau suficient de serioase și discutabile, ar fi trebuit să primească o examinare eficientă care să îndeplinească cerințele stabilite mai jos.

• Dacă cercetarea afirmațiilor reclamantului a fost eficientă – pentru ca examinarea contestațiilor în materie de drepturi electorale să fie eficientă, procesul decizional privind analizarea provocărilor întâmpinate în faza afișării rezultatelor alegerilor a trebuit să fie însoțit de garanții adecvate și suficiente să asigure evitarea arbitrariului. Astfel de garanții au servit pentru a asigura respectarea statului de drept în timpul procedurii de examinare a litigiilor electorale și, prin urmare, a integrității alegerilor, astfel încât, legitimitatea Parlamentului să fie garantată și să poată opera fără riscul vreunei critici asupra compoziției sale – miza era păstrarea încrederii electoratului în Parlament.

Desigur, normele privind funcționarea internă ale unui Parlament, inclusiv apartenența la organele sale, ca aspect al autonomiei parlamentare, au intrat, în principiu, în marja de apreciere a statelor contractante Convenției. Discreția de care beneficiază autoritățile naționale ar trebui totuși să fie compatibilă cu conceptele de „democrație politică eficientă” și „statul de drept” la care s-a referit Preambulul Convenției. Rezultă că autonomia parlamentară nu poate fi exercitată în mod valabil decât în conformitate cu statul de drept.

Cazul reclamantului a implicat o dispută postelectorală legată de rezultatul alegerilor, adică de legalitatea componenței Parlamentului nou constituit. În această privință, prezenta cauză a diferit de disputele care ar putea apărea după alegerea validă a unui candidat, adică în ceea ce privește un membru cu drepturi depline al Parlamentului într-un moment în care componența legislativului a fost aprobată în conformitate cu procedura în vigoare în sistemul național în cauză. La momentul în care examinaseră și își luaseră decizia cu privire la obiecția reclamantului, atât Comisia de acreditare, cât și plenul Parlamentului valon erau compuse din membri ai Parlamentului aleși în alegerile a căror validitate era contestată de reclamant. Mai mult, la momentul în care Parlamentul valon a decis să respingă plângerea, acreditările membrilor săi nu fuseseră încă aprobate și nu fusese desfășurată procedura de depunere a jurământului. Astfel, Parlamentul încă nu fusese constituit – factor care a trebuit să fie luat în considerație la etapa examinării respectării drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 din Convenție.

În continuare, Curtea și-a concentrat controlul asupra următoarelor aspecte:

• Garanții de imparțialitate ale organismului decizional – art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției a urmărit să consolideze încrederea cetățenilor în Parlament, garantând legitimitatea sa democratică, inclusiv prin ramificația – imparțialității organismului care determină disputele electorale.

În contextul dreptului la alegeri libere garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției, garanțiile necesare de imparțialitate au fost destinate pentru a se asigura că decizia luată se bazează exclusiv pe considerente de fapt și juridice, și nu pe cele politice. Examinarea unei plângeri cu privire la rezultatele alegerilor nu trebuie să devină un forum pentru lupta politică între diferite partide. În această privință, prin definiție, membrii Parlamentului nu ar putea fi „neutri din punct de vedere politic”. A urmat – într-un sistem precum cel existent în Belgia, în care Parlamentul era singurul ,,judecător’’ la alegerea membrilor săi, trebuie acordată o atenție deosebită garanțiilor de imparțialitate prevăzute de dreptul intern, în ceea ce privește procedura de examinare a provocărilor ce-au învăluit rezultatele alegerilor.

Având în vedere standardele elaborate și recomandările emise de alte organisme europene și internaționale, s-a pus întrebarea dacă sistemul instituit în temeiul legislației belgiene, aplicat în circumstanțele cazului reclamantului, a oferit suficiente garanții de imparțialitate.

Plângerea reclamantului a fost examinată inițial de către Comitetul de acreditare, acesta avea șapte membri, care au fost trași la sorți dintre toți cei aleși în Parlamentul valon. Acesta era compus exclusiv din membri ai Parlamentului și nu era obligat prin lege să fie reprezentant al diferitelor grupuri politice din Parlament. Doi membri ai Parlamentului care se aflau în Comisia de acreditare fuseseră aleși pentru aceeași circumscripție în care se aflase reclamantul. În timpul evenimentului, în Regulamentul de procedură al Parlamentului valon sau în orice alt instrument de reglementare nu se prevedea retragerea acelor membri ai Parlamentului – aceștia se abținuseră voluntar de la participare. Concluziile raportului Comitetului indică faptul că membrii în cauză fuseseră totuși prezenți în timpul deliberărilor asupra plângerii reclamantului și votaseră raportul final care urma să fie prezentat Parlamentului plenar, care conținea avizul pe fond. În orice caz, avizul Comitetului de acreditare a fost apoi transmis Parlamentului valon în plen, care nu a urmat concluziile raportului.

Membrii aleși în circumscripția reclamantului, care erau oponenții săi direcți, nu fuseseră excluși de la vot în Parlamentul valon în plen. Prin urmare, Decizia a fost luată de un organism care includea membri ai Parlamentului a căror alegere ar fi putut fi pusă sub semnul întrebării dacă plângerea reclamantului ar fi fost întemeiată. Decizia cu privire la plângerea reclamantului a fost luată cu majoritate simplă. O astfel de reglementare a votului a permis majorității potențiale să-și impună propria opinie, chiar dacă ar exista și o minoritate semnificativă. Astfel, spre deosebire de recomandările Comisiei de la Veneția, regula privind votul cu majoritate simplă care fusese aplicată fără nicio ajustare în cazul respectiv a fost incapabilă să protejeze reclamantul – a rezultat că plângerea reclamantului a fost examinată de un organism care nu a oferit suficiente garanții de imparțialitate.

• Discreția de care beneficiază organul decizional – nu ar putea fi excesivă; trebuia circumscrisă, cu suficientă precizie de dispozițiile dreptului intern. Normele aplicabile trebuiau să fie suficient de sigure și de exacte.

În cazul reclamantului, aceste cerințe nu au fost îndeplinite. Legislația internă nu prevedea la momentul relevant o procedură de soluționare a reclamațiilor, precum cea depusă de reclamant, și conferea competență exclusivă Parlamentului valon pentru a se pronunța cu privire la validitatea proceselor electorale și la oricare litigii ivite în legătură cu acreditările membrilor săi. Criteriile care ar putea fi aplicate de Parlamentul valon în luarea deciziilor cu privire la astfel de plângeri nu au fost stabilite suficient de clar în dispozițiile aplicabile ale dreptului intern. Adițional, dispozițiile nu au specificat efectele deciziilor de susținere ale unei plângeri, în acest caz special – circumstanțele în care ar trebui să aibă loc o renumărare/să se declare nule alegerile.

• Garanțiile unei decizii corecte, obiective și motivate – procedura în domeniul litigiilor electorale trebuia să garanteze o decizie corectă, obiectivă și suficient de motivată. În special, reclamantul a trebuit să aibă posibilitatea de a-și exprima opiniile și de a-și prezenta orice argument pe care îl consideră relevant pentru apărarea intereselor sale printr-o procedură scrisă sau, după caz, printr-o audiere publică.

În cazul reclamantului, nici Constituția, nici Regulamentul de procedură al Parlamentului valon, aplicabile la momentul material, nu prevedeau obligația de a asigura astfel de garanții în timpul procedurii de examinare a acreditării. Cu toate acestea, în practică, reclamantul s-a bucurat de anumite garanții procedurale în timpul examinării plângerii sale de către Comitetul de acreditare. Acesta și avocatul său au fost audiați la o ședință publică, iar Comitetul a dat motive pentru constatările sale. Mai mult, decizia Parlamentului valon conținea, de asemenea, motive, reclamantul fiind notificat cu privire la aceasta.

Cu toate acestea, garanțiile acordate reclamantului în timpul procedurii nu au fost suficiente. În absența unei proceduri prevăzute în instrumentele de reglementare aplicabile, aceste garanții au fost rezultatul unor decizii discreționare ad-hoc luate de Comitetul de acreditare și de Parlamentul valon în plen. Nu fuseseră nici accesibile, nici previzibile în aplicația lor.

Mai mult, majoritatea acestor garanții au fost acordate reclamantului numai în fața Comitetului de acreditare, care nu avea competențe decizionale și ale cărui concluzii nu fuseseră urmate de Parlamentul valon. Cu adevărat, Parlamentul valon a motivat decizia sa – cu toate acestea, nu a explicat de ce a decis să nu urmeze avizul Comitetului, chiar dacă Comitetul și-a exprimat opinia, conform căreia, plângerea reclamantului era admisibilă și întemeiată.

Prin urmare, a rezultat că plângerea reclamantului a fost examinată de un organism care nu a oferit garanțiile necesare cu privire la imparțialitatea sa și a cărui discreție nu a fost circumscrisă cu suficientă precizie prin dispozițiile dreptului intern. Garanțiile acordate reclamantului în timpul procedurii au fost, de asemenea, insuficiente, fiind introduse în mod discreționar. Plângerile reclamantului nu au fost tratate într-o procedură care oferă garanții adecvate și suficiente pentru a preveni arbitrariile și pentru a asigura examinarea lor efectivă în conformitate cu cerințele marcate de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 13 coroborat cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției,  legislația internă conferea competență exclusivă Parlamentului valon să se pronunțe cu privire la validitatea alegerilor în ceea ce privește membrii săi. În conformitate cu aceste dispoziții, instanțele au declinat competența de a soluționa litigiile legate de problemele post-electorale.

Curtea a concluzionat: în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției, procedura de depunere a plângerilor către Parlamentul valon nu prevedea garanții adecvate și suficiente care să asigure examinarea eficientă a plângerilor reclamantului. Prin urmare, în absența unor astfel de garanții, acel remediu nu ar putea fi considerat „efectiv” în sensul art. 13 al Convenției.

„Autoritatea” nu trebuie neapărat să fie o autoritate judiciară în sensul strict, având în vedere principiul subsidiarității și diversitatea sistemelor electorale existente în Europa, nu era de competența Curții să indice ce tip de remediere ar trebui prevăzută pentru a satisface cerințele Convenției. Această întrebare, strâns legată de principiul separării puterilor în stat, se încadra în marja largă de apreciere acordată statelor contractante Convenției în organizarea sistemului lor electoral. O cale de atac judiciară, fie în primă instanță, fie în urma unei decizii a unui organ nejudiciar, era, în principiu, de natură să satisfacă cerințele art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 13 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.