In the second century of the Christian Aera, the empire of Rome comprehended the fairest part of the earth, and the most civilized portion of mankind. The frontiers of that extensive monarchy were guarded by ancient renown and disciplined valor. The gentle but powerful influence of laws and manners had gradually cemented the union of the provinces. Their peaceful inhabitants enjoyed and abused the advantages of wealth and luxury. The image of a free constitution was preserved with decent reverence: the Roman senate appeared to possess the sovereign authority, and devolved on the emperors all the executive powers of government. During a happy period of more than fourscore years, the public administration was conducted by the virtue and abilities of Nerva, Trajan, Hadrian, and the two Antonines. It is the design of this, and of the two succeeding chapters, to describe the prosperous condition of their empire; and after wards, from the death of Marcus Antoninus, to deduce the most important circumstances of its decline and fall; a revolution which will ever be remembered, and is still felt by the nations of the earth.^[1]

Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire

Cu acest paragraf Edward Gibbon a pus piatra de temelie pentru lucrarea sa monumentală citată supra. Pentru mine, în calitate de practician al dreptului cu o înclinație abruptă spre dreptul civil, istoria Romei antice este serialul preferat care are doar un sfârșit cronologic, dar nu și pentru metafizica conștiinței mele. În acest sens, lectura antemporalei “Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman” a fost demult înscrisă în lista cărților obligatorii spre devorare. 

Totuși, vă voi mărturisi că nu mă așteptam ca, încă din primul paragraf, Gibbon să trezească în mine aceeași emoție pe care mi-a provocat-o Ridley Scott în deschiderea filmului „Gladiator”, în scena bătăliei de la Vindobona. Maximus se apleacă, ia un pumn de pământ și îl apropie de nas; apoi se ridică și îi strânge mâna lui Quintus: „Strength and honor”. Înainte de a porni spre cavalerie, îi lasă porunca: „At my signal, unleash hell”. Liniștea hotărâtă a acestor gesturi, disciplina soldaților și măreția acvilei romane, toate mi-au revenit în minte citind „The frontiers of that extensive monarchy were guarded by ancient renown and disciplined valor … revolution which will ever be remembered, and is still felt by the nations of the earth.” 

Mai mult, paragraful cu pricina, m-a motivat să scriu acest material, care are ca scop să răspundă la întrebarea: De ce este important pentru un jurist să citească clasicii? Iar Gibbon, cu siguranță este un titan printre clasicii scrierilor academice. 

Răspunsul la această întrebare izvorăște din însăși pasajul citat, arta literară și modul în care Gibbon pictează în conștiința cititorului măreția Romei prin îmbinarea cuvintelor care produc acele sentimente puternice la nivel chiar de simțăminte fizice, este o îndemânare care la fel ca titlul lucrării se află în declin și se apropie de extidere in integrum. 

Această concluzie mi s-a conturat cu deosebită claritate în practica reprezentării în fața instanțelor judecătorești din Republica Moldova. Simplificarea excesivă, uneori până la rudimentar, a actelor de procedură, lacunele de pregătire și dezinteresul unor judecători față de argumentațiile juridice complexe ale avocaților, dezbaterile lipsite de vigoare intelectuală și reducerea pledoariilor la un exercițiu pur formal contribuie, în opinia mea, la primitivizarea procesului judiciar și la regresul intelectual al profesioniștilor dreptului.

Nu aș vrea să se înțeleagă că pledez pentru patosul oratoric de prisos, chiar și echilibristica juridică este o abilitate care se dobândește în timp. Totuși, cred că nu putem aștepta să se afirme printre noi juriști de anvergură internațională, gânditori profunzi, fără să cultivăm climat intelectual fertil, în care exigența, rigoarea și profunzimea dezbaterii să susțină ascensiunea profesională.

Îmi aduc aminte de experiența pledării la înalta noastră Curte din vara acestui an. Un moment care nu poate să nu demonteze orice fărâmă de respect profesional a fost atunci când, în procesul de a prezenta cazuistică comparativă de referință pentru cauza apărării, președintele completului m-a îndemnat (volens nolens, evident) să nu citez fidel pasajele de referință, ci să vorbesc așa, „mai pe scurt”, și, îndeobște, să o scurtez cu pledoaria. Mai mult, sugestia a fost înaintată în repetate rânduri, întrerupându-mi astfel pledoaria pe care o susțineam. Chiar dacă nu am avut mari speranțe în acest complet, ori, nu li se aplică lor versurile Bi2 “и мой герой не держит строй и лезет на рожон”^[2], dar să constant lipsa unei culturi elementare, a fost o experiență deosebită. 

Un fapt îmbucurător este că, la nivelul fondului, am observat o atmosferă mult mai demnă de ceea ce Celsus a definit ca ars boni et aequi. O dată chiar a fost apreciată citarea lui Cicerone într-un dosar în care adversarul era întruchiparea lui Catilina, evident, versiunea Temu.

Revenind la ceea ce poate primi predicatul „măreț”, lecturarea clasicilor și înțelegerea modului de plămădire a textului creează acele conexiuni neuronale care, pentru un jurist, sunt esențiale în profesia sa intelectuală. Fără o bază literară solidă, nu poate un profesionist genera materiale demne de copacii sacrificați, iar AI-ul nu îi va fi de ajutor, or și dreptul urmează întâi a fi înțeles pentru a putea fi utilizate instrumentele contemporane în procesul de asistare a persoanei reale.

The gentle but powerful influence of laws, nici “gentle” și nici “powerful” nu pot fi aplicate la noi, mai degrabă “raw” și “influenceD”. Din aceste considerente, materialul de față este un îndemn pentru cei din generația mea și pentru cei mai tineri să urmeze Poteca de Aur făurită de gânditori precum Gibbon, Savigny, Ihering, Portalis, Carbonnier sau Zimmermann, pentru a-și cultiva capacitatea de a gândi și de a-și exprima ideile. Cu siguranță, un loc aparte le revine și filosofilor, însă analizei impactului lecturii filosofice îi voi dedica cândva un alt material.

^[1] Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, vol. I, cap. I, paragraful introductiv: „În secolul al II-lea al erei creștine, Imperiul Roman cuprindea cea mai frumoasă parte a pământului și partea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei întinse monarhii erau apărate de un renume străvechi și de o vitejie disciplinată. Influența blândă, dar puternică a legilor și a moravurilor consolidase treptat unirea provinciilor. Locuitorii lor pașnici se bucurau de avantajele bogăției și ale luxului și abuzau de ele. Aparența unei constituții libere era păstrată cu respectul cuvenit: Senatul roman părea să dețină autoritatea suverană și le încredința împăraților toate puterile executive ale guvernării. De-a lungul unei perioade fericite de peste optzeci de ani, administrația publică a fost condusă de virtutea și de priceperea lui Nerva, Traian, Hadrian și ale celor doi Antonini. Scopul acestui capitol și al următoarelor două este de a descrie starea prosperă a imperiului lor; apoi, începând cu moartea lui Marcus Antoninus, de a urmări cele mai importante împrejurări ale declinului și căderii sale, o răsturnare pe care popoarele pământului și-o vor aminti întotdeauna și ale cărei urmări se resimt încă.” (trad. n.).

^[2] Pentru cei care au gust muzical, a se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=Q1NjrwfRTuU