Dr. hab. Elena Aramă

Dr. Oxana Chisari-Lungu

Introducere

Problema basarabeană, soluția firească a căreia a fost unirea din 1918, a apărut în legătură cu anexarea la Imperiul Rus în 1812 a teritoriului dintre Prut și Nistru – a Principatului Moldovei, teritoriu numit de țarism Basarabia. Aceste pământuri româneşti nu i-au aparţinut niciodată Imperiului Rus și aveau o populaţie cu limba, cultura, modul de viaţă, obiceiurile (inclusiv juridice) diferite de cele din Imperiul Rus. Instaurarea domi­na­ției țariste a avut un impact negativ cu consecințe dezastruoase în toate domeniile, inclusiv în cel juridic.

Cercurile guvernante din Rusia se preocupau în politica lor de teritoriul anexat și nu de populaţia băștinașă, căci teritoriul Basarabiei se preconiza a fi un cap de pod pentru expansiunea Imperiului Rus în Balcani. Față de băştinaşi, români basarabeni, autoritățile țariste au avut o atitudine indiferentă, căci necesităţile acestora nu au fost în centrul atenţiei guvernanților Imperiului Rus. Un exemplu în acest sens fiind colonizarea sudului Basarabiei cu populație de origine etnică străină, căreia țarismul i-a acordat diferite privilegii, inclusiv i-a repartizat în folosință terenuri arabile impunătoare ca suprafață și aceasta în timp ce țăranii basarabeni din centrul și nordul Basarabiei nu aveau suficient pământ pentru a-și asigura existența.

Țarismul promova conştient şi insistent imaginea unei Rusii „eliberatoare” a popoarelor creștine asuprite de otomanii musulmani (ideologia rusă a rolului mesianic al Rusiei, întruchipată în doctrina „Moscova – a treia Romă”) şi în acest sens demonstra unele abilităţi diplomatice, dorind să inoculeze în opinia publică euro­peană ideea imaginii progresive a politicii ţariste în Principatele Românești și în general în Balcani. Dincolo însă de declaraţiile paternale ale împăratului rus, acţiunile autorităţilor ilustrează în mod clar ideea că populaţiei româneşti din Basarabia i s-au impus forme şi mecanisme străine spiritului naţional.

Politica imperială de colonizare a Basarabiei și promisiunile țarului

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus împăratul Rusiei Alexandru I a promis populaţiei băşti­na­şe românești păstrarea legilor şi obiceiurilor sale. Dar care erau acestea? În acest context academicianul Andrei Rădulescu menționa: „Dreptul acestei provincii, în momentul primei răpiri, era Drept românesc, cuprins într’o pravilă, hrisoave şi – în cea mai mare parte – în Obicei. Numai pentru completare, numai în mod subsidiar, se aplica Dreptul greco-roman sau bizantin, socotit de altfel ca fiind şi al neamului nostru” [1].

Promisiunea împăratului rus privind păstrarea legilor și obiceiurilor strămoșilor a fost reiterată și într-o scrisoare datată cu 1 aprilie 1816 (urmare a unei plângeri colective a boierilor basarabeni vizând fărădelegile comise de noua administraţie şi zvonurile că şi boierii vor fi pedepsiţi cu pedepse corporale) şi adresată perso­nal mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, un mare apărător al drepturilor basarabenilor, în care împăratul Alexandru I amintea: „Intenţia mea este să-i dăruiesc Basarabiei o autoadministrare civilă independentă, po­trivită cu drepturile, obiceiurile şi legile ei, căci toate categoriile de locuitori au dreptul egal la această moşte­nire a strămoşilor” [2].

Deznaționalizarea avea un suport și în consecinţa politicii imperiale de colonizare masivă a Basarabiei, când în rezultatul ei s-a produs aşezarea pe pământurile basarabene a populaţiei de diferită origine etnică – bulgară, găgăuză, germană etc. Asupra acestor colonişti îşi produceau acţiunea legile Imperiului Rus şi nu cele locale. Mai mult decât atât – în temeiul Regulamentului pentru administrarea regiunii Basarabia din 29 februarie 1828 [3] legile locale nu se aplicau locuitorilor din judeţele Ismail şi Akkerman, motivându-se că acolo nu locuiesc moldoveni, de aceea litigiile lor erau soluţionate potrivit legilor Imperiului Rus.

Această poziție a fost reiterată de Senatul Imperiului Rus şi în continuare – în 1876 şi 1909, când încă con­­cluziona că „dreptul de a se conduce de legile civile locale o au, dacă nu exclusiv, în mod esenţial, moldo­ve­nii ca locuitori băştinaşi („corennâm isconnâm obâvateleam”) sau altfel numiţi – „mestnâm urojenţam” [4]. Trebuie remarcată falsitatea constatării lipsei de moldoveni, căci recensămintele realizate chiar de autorităţile ţariste mărturisesc că în judeţele Ismail şi Akkerman populaţia moldovenească era destul de numeroasă şi a locuit neîntrerupt în acele județe*; în anul 1816 în judeţul Akkerman 33% din populaţie erau moldoveni, iar în judeţul Ismail – 35% erau moldoveni. Este adevărat că ponderea acestora a scăzut dramatic în următoarele decenii ca urmare a politicii țariste. Aşa, de exemplu, în judeţul Akkerman în 1850 erau 27% moldoveni, iar în 1897 moldovenii alcătuiau doar 22% din populaţia judeţului [5]. Așadar, pe parcursul a 80 de ani numărul moldovenilor a scăzut de la 33% la 22%.

În Decretul imperial din 21 august 1813, alcătuit pe baza raportului Sfântului Sinod al bisericii ruse despre organizarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, semnat de ţar, în ceea ce priveşte organizarea eparhiei se indica că se permite mitropolitului exarh să se conformeze obiceiurilor locale în măsura în care ele nu contravin legiuirilor civile ruse. Dar în acest caz era vorba doar de un domeniu – cel al organizării religioase, ceea ce ne permite să concluzionăm că, păstrând legile locale, puterea ţaristă le-a dat doar importanţă subsidiară [6].

Promisiunea de a păstra legile și obiceiurile locale și-a găsit consacrare normativă în Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia, act semnat de ţar la scurt timp de la anexare, la 23 iulie 1812. În acest Regulament se prevedea păstrarea legilor şi obiceiurilor locale pentru populaţia băştinaşă a Basarabiei. În continuare, Legea cu privire la instituirea a două departamente şi a Adunării generale, din 12 februarie 1813, prevedea că „întrucât la întocmirea stăpânirii Basarabiei s-a promis că locuitorii îşi păstrează legile lor, toate procesele de judecată se vor rezolva conform legiuirilor şi obiceiurilor locale” [7]. Prin urmare, basa­ra­benilor li se recunoştea o autonomie juridică, ca izvoare de drept urma să rămână în vigoare legislaţia Prin­ci­patului Moldovei, parte componentă a căruia a fost până la 1812 şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit de ţarism Basarabia.

Legea respectivă nu diferenția dosarele civile de cele penale. Cu toate acestea, peste numai câteva luni în Decretul imperial din 21 august 1813 cu privire la organizarea eparhiei Chișinăului și Hotinului se menționa că „în daravelele civile este lăsată poporului folosința vechilor sale drepturi moldovenești”, deci se prefigura un prim semnal în ceea ce privește iminenta abrogare a izvoarelor de drept penal moldovenesc pe teritoriul Basarabiei.

Această stare de lucruri a fost consfinţită şi consolidată de Regulamentul cu privire la înfiinţarea regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, care a prevăzut în primul rând crearea Consiliului Suprem al regiunii Basarabia, organ cu atribuții executive și judecătorești.

Regulamentul stipula în mod clar că în Consiliul Suprem al Basarabiei și în Curtea Civilă dosarele civile și de hotărnicire se vor soluţiona pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti și deciziile vor fi exprimate în limba moldovenească. Referitor la dosarele penale Regulamentul prevedea: „Pricinile criminalicești și de cer­cetări vor ave curgerea lor după rânduiala și legiuirile ce sunt în Imperie Rossiei” [8].

Tendința de a limita autonomia juridică a Basarabiei, ca parte a politicii de deznaționalizare, a fost promovată consecvent de țarism la doar doi ani de la aprobarea Regulamentului privind înființarea regiunii Basarabia, căci în 1820 a fost modificată componența Consiliului Suprem, majoritatea membrilor fiind cei numiți de țar (în 1818 majoritatea era constituită din membri aleși de nobilime). În următorii ani această tendință s-a in­ten­si­ficat și a fost reflectată în următoarele acte normative:

1. 1. Decizia Comitetului de Miniștri al Imperiului Rus din 15 aprilie 1824 conform căreia examinarea infrac­țiunilor săvârșite de nobili și funcționari era transmisă din competența Consiliului Suprem al Basarabiei în competența Senatului Imperiului Rus la Sankt Petersburg [9];
2. Decretul imperial din 3 august 1825 despre transferarea apelurilor ce veneau din Curtea Civilă a Basa­ra­biei către Consiliul Suprem al Basarabiei în Departamentul doi al Senatului Imperiului Rus [10]. Astfel, Consi­liului Suprem i-au fost retrase definitiv funcțiile judecătorești (și ca instanță de fond, și ca instanță de apel). Decretul stipula: „Senatul se va conduce la examinarea acestor dosare de legile locale şi de obiceiurile regiunii Basarabia”.

Aici atenția este captată de două prescripții:

1. Numai la examinarea dosarelor civile (transferate din Curtea Civilă și Consiliul Suprem al Basarabiei) se aplică legile locale şi obiceiurile;
2. Sunt arătate ca izvoare juridice și obiceiurile. Deşi în unele acte imperiale obiceiul juridic nu se indica expres, el nu a fost totuşi abrogat. Curtea Civilă l-a aplicat cel puțin până în 1818, fapt relatat într-un memoriu trimis Consiliului Suprem, în care a calificat obiceiul pământului ca fiind o „lege nestrămutată” pentru Basarabia.

Atitudinea față de aplicarea legilor și obiceiurilor locale reiese clar din acest memoriu adresat la 19 septembrie 1818 Consiliului Suprem, prin care Curtea Civilă, în care majoritatea membrilor (3 din 5) erau aleși de nobilime, informa organul suprem al Basarabiei ce izvoare juridice foloseşte în soluţionarea litigiilor, cerând totodată explicaţii asupra temeiniciei aplicării lor.

Examinând acest memoriu, Consiliul Suprem, în şedinţa din 20 septembrie 1818, a redactat o Instrucţiune pe care a expediat-o tuturor instanţelor judecătoreşti din Basarabia, explicând ce se înţelege prin sintagma „legi locale”, adică ce legi trebuie aplicate în justiţia din Basarabia în soluţionarea litigiilor cu caracter privat, rezolvând astfel această neclaritate. Potrivit Instrucţiunii, în judecarea litigiilor dintre băștinași cu caracter pa­trimonial toate instanţele judecătoreşti din Basarabia trebuiau să se conducă de:

1) obiceiul pământului, aprobat de guvernul provinciei, care, potrivit Instrucţiunii, este o „lege nestrămutată” pentru Basarabia;
2) legile moştenite din vechime în Moldova şi legile romane, numite „Basilicale” (împărăteşti);
3) Hexabiblul lui Armenopol.

În Instrucţiune se preciza că legile prevăzute la alin.2) (legile moştenite din vechime – n.n.) nu desfiinţează legile indicate la alin.1 (obiceiul pământului), dar să nu se facă uz de ele decât în acele cazuri când nu există obiceiuri pământeşti [11].

Acest memoriu al Curții Civile și Instrucțiunea Consiliului Suprem trebuie calificate ca o încercare de a păstra spiritul național și legătura cu spațiul juridic național, fiindcă în ele, deopotrivă cu legile enumerate mai sus, Curtea a mai specificat că în activitatea sa se folosesc şi alte legi, fără însă a le specifica. Una dintre ele este totuşi indicată – Codul Callimach, publicat la Iaşi ceva mai devreme decât promulgarea Regulamentului de la 1818. Referitor la acest aspect al memoriului Curții Civile, Consiliul menţiona că justiţia nu va comite nicio gre­­şeală în caz dacă, alături de legile aprobate prin Instrucţiune, instanţele vor recurge şi la celelalte legi in­di­ca­te în memoriu. La lista de legi enumerate în Instrucţiune se adăugau şi alte legi scrise, cunoscute dreptului român, mai vechi, dar şi din cele mai noi, inclusiv Codul Callimach [12].

Deşi nemenţionat în unele acte oficiale, obiceiul nu a dispărut cu totul din câmpul de vedere al autorităţilor ţariste, care s-au adresat acestui subiect în repetate rânduri. Această stare de lucruri a fost consacrată şi de Re­gulamentul cu privire la înfiinţarea regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, unde se menţiona că, în ce pri­veşte protecţia proprietăţii private, Curtea Civilă regională se va conduce de drepturile, privilegiile şi obiceiurile pământului („zemli”). Numai că conținutul concret al acestor obiceiuri nu era cunoscut de autoritățile imperiale, inclusiv de cele cu atribuții judiciare, astfel încât obiceiurile juridice rămâneau a fi aplicate de majoritatea justi­țiabililor români basarabeni în relațiile dintre ei fără a ajunge în fața unui judecător și astfel obiceiurile ră­mâ­neau a fi o unealtă de opunere a rezistenței în fața rusificării eminente ce venea din partea regimului țarist.

Și la distanţa de o sută de ani Senatul menţiona în hotărârea sa nr.35 din 1909 că la momentul anexării Basarabiei la Rusia „populaţiei Basarabiei i-a fost păstrat dreptul de a se folosi de obiceiurile sale juridice”. În această decizie Senatul atenţiona instanţele că pentru a aplica un obicei trebuie de verificat nu doar dacă în regiunea Basarabiei a existat acel obicei, dar şi dacă acest obicei era în vigoare când a apărut litigiul [13].

Subiectul obiceiurilor juridice basarabene a fost reluat în 1912 cu ocazia celebrării de către țarism a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, când a fost organizat un sondaj de opinie privitor la obiceiurile juridice ale băștinașilor basarabeni, care de altfel nu a fost valorificat de autoritățile țariste. Una dintre acele anchete, inti­tulată „Răspunsurile locuitorilor din satul moldovenesc Comrat”, a intrat în posesia lui Vespasian Erbiceanu, numit Prim Președinte al Curții de Apel din Chișinău, și a fost publicată în revista „Cuvântul Dreptății”. Cum s-a întâmplat că la 1912 Comratul era localitate moldovenească, iar astăzi este capitala Gagauz Yeri, este o întrebare care încă își așteaptă răspunsul, dar cel puțin la nivel de presupunere putem înainta două ipoteze: fie componența etnică s-a schimbat în mod dramatic după 1912, fie din greșeală sau din rea-intenție autoritățile țariste l-au numit sat moldovenesc.

În ce priveşte corelaţia pravilă-obicei, originalitatea recepţiei romano-bizantine în Principatele Române este semnificativ enunţată în Instrucțiunea Consilului Suprem din 20 septembrie 1818, indicată mai sus, ce avea un conținut similar cu anaforaua din 31 octombrie 1819 a boierilor din Moldova, în care se afirma ne­ce­si­ta­tea de a ţine cont de existenţa obiceiului, arătând că puterea obiceiului prevalează, el poate întări sau oborî (abroga) pravilele nepotrivite „cu stările unui neam”.

Rusificarea vieții juridice basarabene

Rusificarea vieții juridice basarabene s-a întețit odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului din 1828, care prevedea ca limbă a procedurii judiciare doar limba rusă. Punerea în aplicare a acestei norme era im­po­sibilă, deoarece românii basarabeni nu cunoșteau limba rusă, astfel încât în 1836 s-a derogat de la prevederile ei pe 7 ani. S-a mai permis ca în procesele penale să fie acceptate declarații, mărturii în limba română, iar în procesele civile se mai permitea prezentarea actelor în limba română, dar însoțite de o traducere în limba rusă, exactitatea căreia era declarată pe propria răspundere de către justițiabil [14].

La interpelarea Senatului, care, devenind instanță de apel pentru dosarele civile din Basarabia, cerea să i se explice ce legi trebuie considerate locale, Consiliul Suprem al regiunii Basarabia a arătat că în calitate de astfel de legi sunt considerate: Manualul Donici, Hexabiblul Armenopol, Sobornicescul Hrisov din 1785 [15].

Și Consiliul de Stat al Imperiului Rus în opinia sa din 15 decembrie 1847 despre modificarea unor articole din legile locale confirma că legile locale – Hexabiblul Armenopol, Manualul Donici, Sobornicescul Hrisov – rămân în vigoare [16]. Mult mai târziu, în 1909, Senatul încă explica noţiunea de legi locale ale Basarabiei, arătând că în calitate de legi locale ale Basarabiei se consideră Hexabiblul Armenopol, Manualul Donici, Sobornicescul Hrisov din 1785 (decizia nr.73 din 1909)” [17].

Departamentul Civil de Casaţie al Senatului Guvernant al Imperiului Rus a recunoscut cele trei izvoare în calitate de legi locale ale Basarabiei. Treptat însă autorităţile ţariste au optat pentru completarea legilor locale cu cele ale Imperiului Rus. Astfel, în 1823 a fost introdusă prescripția de 10 ani, în 1829 – regulile ruse de perfectare a diferitor acte civile, în 1836 – normele ruse cu privire la vânzările publice și vanzarea moșiilor minorilor, iar în 1847 au fost introduse regulile ruse referitor la asigurarea zestrei din averea soțului decedat cu stabilirea priorității soției înaintea altor creditori ai soțului decedat.

În Opinia Consiliului de Stat al Imperiului Rus, aprobată de împărat la 15 decembrie 1847, despre modi­fi­carea unor prevederi ale legilor locale din Basarabia se indica: „Senatul este în drept a atenţiona instanţele competente că în caz de insuficienţă a legilor locale ce se cuprind în Hexabiblul Armenopol, Manualul Donici şi Sobornicescul Hrisov care rămân în vigoare, se iau ca bază legile ruse conform art.3585 din vol.X al Codului general de legi al Imperiului Rus; în caz de neclaritate, obscuritate, contradicţie şi incomoditate, se procedează conform regulilor generale pentru astfel de cazuri”. Astfel, dacă în cazul insuficienţei legilor locale situaţia era clară – se aplicau legile ruse, nu acelaşi lucru se poate spune despre „aplicarea regulilor generale în caz de neclaritate, obscuritate, contradicţie” [18].

Din aceste prevederi rezultă că, în calitate de regulă generală, aplicarea legilor locale ale Basarabiei înseamnă aplicarea Hexabiblului Armenopol, a Manualului Donici şi a Hrisovului de Sobor din 1785, urmând ca, în caz de neclaritate, contradicţii, să se apeleze la izvoarele romane ce au servit ca bază pentru acele legi locale, urmând să fie consultate pentru a clarifica şi a dezvolta instituţiile dreptului civil local, iar în caz de in­su­fi­cienţă a acestora trebuiau aplicate legile Imperiului Rus. Insuficienţa legii era considerată lacună când nu exista o reglementare dat fiind faptul că la momentul întocmirii legilor locale nu exista obiectul regle­men­tării. Ca exemplu în acest sens erau aduse legile ce reglementau transportul pe calea ferată [19], căci până la 1812 transportul pe căi ferate încă nu se practica nicăieri*, nu doar în Basarabia.

Contradicţia dintre legile locale şi legile ruseşti nu era considerată un motiv justificat pentru a nu aplica legile locale. Senatul a explicat în decizia sa nr.14 din 1881 că în Basarabia, conform art.130 din vol.II despre instituirea guberniei Basarabia, legile generale ale Imperiului Rus se aplică doar în acele cazuri când legile locale sunt insuficiente, dar nu indică o soluție pentru cazul contradicţiilor din legile locale, deși, conform art.9 al Regulamentului de procedură civilă (unul dintre cele patru Regulamente judiciare semnate de îm­pă­ratul Alexandru II în 1864), în caz de neclaritate, contradicţii, caracter incomplet al legislaţiei instanţele erau obligate să-şi întemeieze deciziile pe sensul general al legilor. Dar apărea întrebarea firească: sensul căror legi – al celor locale, sau al celor ruse? În deciziile Senatului din 1885 (nr.59), din 1886 (nr.25) şi chiar din 1900 (decizia 72) încă era explicat faptul că este vorba de legile locale. Instanţelor li se recomanda să inter­preteze aceste legi conform originii lor istorice – prin confruntarea cu izvoarele din care au fost împrumutate (receptate).

M.G. Savenco considera că Basilicalele s-au aplicat în Moldova fiindcă aceasta a fost parte a Imperiului Bizantin, opinie, sigur, eronată, dar care îşi avea suportul în atitudinea autorităţilor ţariste, căci şi Senatul în decizia sa nr.35 din 1909 arăta că trebuie folosite preponderent Basilicalele, deoarece Manualul Donici este doar un material ajutător pentru a aplica Basilicalele. În astfel de circumstanţe nu doar că se pierdea spiritul legilor locale, dar şi se promova o stare de stagnare și arhaism juridic în domeniul reglementărilor juridice aplicate românilor basarabeni. Un argument în plus pentru întemeierea acestei concluzii reprezintă faptul că Manualul Donici nu avea ca izvor doar Basilicalele, ci şi alte izvoare, inclusiv obiceiurile româneşti.

Altă dificultate a apărut în legătură cu traducerea Hexabiblului Armenopol de către autorităţile ruse. Încă în 1822 funcţiile de apel ale Consiliului Suprem al Basarabiei pe dosarele civile i-au fost retrase şi transmise unui Comitet provizoriu, înfiinţat la Petersburg, căruia i se transmiteau cererile de apel prin intermediul Minis­terului Afacerilor Interne, iar deciziile Comitetului erau înaintate, prin acelaşi minister, împăratului pentru aprobare. Această situaţie temporară a încetat potrivit Decretului imperial din 3 august 1825, conform căruia hotărârile Curţii Civile din Basarabia puteau fi atacate cu apel în Departamentul doi al Senatului Imperiului Rus, iar Comitetul provizoriu a fost dizolvat. Senatul trebuia să aplice legile locale în cazul examinării în ordine de apel a pricinilor civile basarabene. Curtea Civilă din Chișinău era obligată să expedieze Senatului cererea de apel împreună cu materialele dosarului, traduse în limba rusă, anexând la ele şi extrase din legile locale aplicate la adoptarea hotărârii [20]. Această procedură era doar provizorie, ea decurgea anevoios, procesele se tergiversau, astfel încât Senatul a cerut să i se remită şi exemplare ale legilor locale în întregime.

Consiliul Suprem al regiunii Basarabia a prezentat Senatului Imperiului Rus Sobornicescul Hrisov în tra­ducere în limba rusă, dar traduceri în limba rusă a Manualului Donici şi a Hexabiblului Armenopol nu existau la acea dată în Basarabia. În cadrul procesului de traducere a Hexabiblului, s-a constatat că din Basarabia a fost trimis un exemplar al Hexabiblului în redacţia secolului XVIII, dar nu cel original din 1345. Atunci Colegiul de Stat pentru afacerile externe s-a adresat bibliotecii imperiale ruse, care, la solicitare, a transmis textul Hexabiblului în redacţia anului 1345. În 1831 decizia Departamentului doi al Senatului (de competenţa căruia tinea examinarea apelurilor pe dosarele din Basarabia) explica că se traduce din textul în greaca nouă (sec. XVIII), dar cu corectări după textul grec vechi (sec.XIV). Decizia respectivă a fost revizuită pe parcurs, astfel încât după traducere în instanţele judecătoreşti din Basarabia şi în Senatul Imperiului Rus a fost trimis textul Hexabiblului în ediţia Senatului din 1834, care reprezenta traducerea din greaca veche. Autorul M.G. Savenco considera că această decizie a organului judecătoresc era adresată instanţelor de atunci şi nu era obli­gatorie pentru instanţele organizate în baza reformei juriciare din 1864. Senatul, întemeindu-și decizia sa pe regula că orice lege trebuie să se aplice în forma originală, a ajuns la concluzia că este obligatoriu textul în greaca veche. În opinia senatorilor, un motiv suplimentar reprezenta şi faptul că timp de aproape 40 de ani a fost folosit textul vechi, ceea ce a dus la formarea unei practici. În 1909, Senatul a explicat în decizia sa nr.35 că atunci când sensul legii nu este clar urmează ca instanţele să se ghideze după sensul originalului.

Deci, problema complexă privind receptarea dreptului bizantin în Moldova medievală, originalitatea acesteia, era privită foarte simplist, doar în legătură cu modernizarea limbii, fără a se ţine cont de modernizarea vieţii sociale şi a raporturilor juridice respective.

Refuzul țarismului de a codifica legile locale

Dificultăţile practicii judiciare s-au soldat cu o jurisprudență extrem de confuză și neuniformă, despre care s-a scris cu alte ocazii (cazul protimisisului, instituția zestrei) [21]. Ele se multiplicau şi în legătură cu faptul că legile locale nu au fost sistematizate, deşi o comisie de sistematizare a fost numită încă din 1817, iar ulterior, în 1818 – o altă comisie, în care au fost invitați și praviliști din Moldova, în fruntea ei fiiind numit Petru Manega, unul dintre primii români doctor în drept la Sorbona, Paris. Proiectul de cod a fost definitivat și trimis autorităților țariste în 1825, denumirea căruia, fiindcă era redactat în limba franceză, era “Projet de Code civil pour la Bessarabie”. Aceste proiecte nu au fost aprobate de ţar sub diverse pretexte [22], viața juridică basarabeană derulându-se în continuare sub semnul arhaismului. Unul dintre aceste pretexte se re­fe­rea la asemănarea normelor Proiectului cu cele ale Codului Callimach, ceea ce în mod rațional constituia o laudă adusă Proiectului, care se baza pe aceleași izvoare și tradiții, era destinat aceluiași segment etnic – ro­mânilor, dar care, în opinia autorităților țariste, era calificată ca un neajuns, denotând astfel intenția țarului de a anihila orice legături cu românii din afara Imperiului Rus și de a limita, sau chiar anihila, spiritul juridic românesc în viața Basarabiei.

Caracterul arhaic nu a fost înlăturat nici de actele reformei judiciare din 1864, astfel încât Senatul imperial arăta că în temeiul art.9 al Regulamentului de procedură civilă instanţa trebuie să-şi întemeieze decizia pe sensul general al legilor, şi anume – al legilor locale, ceea ce însemna că instanțele trebuie să interpreteze aceste legi conform originii lor istorice: prin confruntarea cu Bazilicalele. Inițiativele nobilimii locale îndrep­tate spre cunoașterea și sistematizarea legilor locale formulate de-a lungul anilor – în 1830, 1844, 1856, 1866 – au rămas fără răspuns [23].

Astfel, răspunzând, la 31 august 1830, la o interpelare a nobililor basarabeni prin care aceştia revendicau dreptul limbii moldoveneşti și necesitatea sistematizării legilor locale, M.Voronţov explica: „Nu se poate şi nici nu este cazul a se înfăptui toate lucrările în limba moldovenească, dar pentru a înlesni persoanele care nu cunosc limba rusă voi solicita guvernului să permită primirea în instituţiile de stat a explicaţiilor verbale şi a actelor de orice natură în limba moldovenească. În ceea ce priveşte dreptul local, vă comunic următoarele … În legătură cu instituirea în Departamentul II al Cancelariei imperiale a unor comitete speciale pentru alcă­tui­rea colecţiilor de legi locale, împăratul a ordonat: lucrările privind redactarea acestora în gubernii şi regiuni se încheie, iar ceea ce a fost deja redactat să fie prezentat Departamentului II” [24].

Dar lucrurile nu au evoluat, asfel încât solicitările și acţiunile guvernului Basarabiei şi ale nobilimii ba­sa­ra­bene în lupta pentru legile locale şi limba română au continuat. Într-o scrisoare adresată Senatului la sfârşitul anului 1844, guvernul Basarabiei recomanda acestuia „instituirea unei comisii speciale din persoane com­pe­tente locale care ar sistematiza aceste legi, le-ar curăţa de confuzii şi, înlăturând articolele depăşite şi ne­po­tri­vite cu situaţia vremii, ar edita celelalte legi, cu aprobarea Senatului într-o colecţie specială şi introducerea lor într-un loc comod în colecţia de legi ale Imperiului”. Propunerea a rămas fără răspuns [25].

Prezintă interes şi faptul că, în 1856, la iniţiativa Adunării Deputaţilor Nobilimii, aprobată de Ministerul Învăţământului, se preconiza introducerea studierii dreptului local în liceul din Chişinău. La solicitarea Adu­nării Deputaţilor, instanţele judecătoreşti, cu excepţia Tribunalului civil, au răspuns că nu au în dotare colecţii de legi moldoveneşti. În consecinţă, studierea dreptului local în liceul din Chişinău nu s-a mai înfăptuit nici la acea vreme, dar nici mai târziu [26].

Altă inițiativă basarabeană a fost propusă în anul 1866 de Adunarea Deputaţilor Nobilimii basarabene, care, în scopul ameliorării jurisprudenței de aplicare a legilor locale basarabene, a instituit o sumă de 2500 ruble onorariu pentru persoana care îşi asumă obligaţia de sistematizare a legislaţiei din Basarabia, iniţiativă soldată şi de această dată cu eşec [27]^. Un an mai târziu, în 1867, nobilimea, întrunită în Adunarea Deputaţilor, solicită din nou autorităţilor centrale instituirea unei comisii pentru sistematizarea legislaţiei basarabene. Demersul nobilimii ajunge în Cancelaria personală a împăratului, al cărei secretar, contele Urusov, redactează un raport către Departamentul II al Cancelariei imperiale, în care, după incursiuni în acţiunile autorităţilor centrale de „sistematizare” a legilor locale, concluzionează că demersul respectiv trebuie respins [28].

Concluzii

Consecință a anexării Basarabiei la Imperiul Rus a fost deznaţionalizarea masivă a românilor basarabeni, inclusiv pe segmentul juridic. Tendinţa populaţiei româneşti de a se folosi de vechile obiceiuri şi legi, tendinţă iniţial acceptată de ţarism, a reprezentat un obstacol natural de ordin juridic în calea procesului de dezna­ţio­na­lizare. Dar, promisiunile ţariste despre posibilitatea aplicării legilor locale basarabenilor urmăreau în temei scopuri propagandistice, ceea ce s-a demonstrat în mod categoric după 16 ani de la anexare, cand ţarul a semnat Regulamentul din 29 februarie 1828 ce prevedea suprimarea particularităţilor administrative, limba rusă devenea unica limbă oficială a autorităţilor, iar românilor de la sudul Basarabiei li se refuza dreptul de a se folosi de legile locale.

Modalitatea de aplicare a legilor locale a avut ca rezultat crearea unei jurisprudenţe extrem de confuze, iar refuzul țarului de a aproba proiectele de cod civil multiplica aspectele arhaice ale vieții juridice basarabene și demonstra intenția țarismului de a limita ori chiar de a anihila spiritul românesc al legilor locale basarabene și de a îndepărta românii basarabeni de ceilalți români. Aceste nedreptăți au fost înlăturate prin actul din     27 martie 1918, datorită căruia Basarabia redevenea parte a statului național român și astfel se reîncadra în spațiul juridic național.

*Acest articol a fost publicat în: revista Studia Universitatis nr.8 (138) 2020.

* Autorul I. Bercu în articolul „Anul 1812 și impactul lui asupra raialelor” arată, pe baza materialelor de arhivă, că înainte de încheierea tratatului de la București atât în orașul Ismail, cât și în Akerman etnicii români alcătuiau un număr considerabil al locuitorilor acestor orașe, fiind a doua (după turci) comunitate etnică. În: Basarabia după 200 de ani (Lucrările Conferinței internaționale „Basarabia după 200 de ani”). Iași: Institutul european, 2012, p.148-149. Deci, după ce turcii s-au retras, românii erau majoritari și această situație s-a schimbat doar ca urmare a politicii țariste de colonizare.
* Prima cale ferată din lume a fost inaugurată în Anglia în 1825.

 Referințe bibliografice:

1. RĂDULESCU, A. Dreptul românesc în Basarabia. Comunicare făcută în şedinţa publică a Academiei Române de la 3 iulie 1942, p.11, A.R. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom XXV. Memoria 13.
2. Кишиневские Епархиальные Ведомости, 1872, №22, с.738.
3. Полное Собрание Законов Российской Империи, Собрание II, Том III, 1828, №27.357, Печатано вь Типогра­фии II Отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии (în continuare – Полное Собрание), Ст. Петерсбург, 1830. Privitor la documentele cu referire specială la Basarabia și spațiul carpato-danubian publicate în această colecție a se vedea: Mihai Tașcă, Igor Ojog, Igor Șarov (îngrijitori). Basarabia în „Colecția Completă a legilor Imperiului Rus”. Vol.I. Documente extrase din Colecția I (1649-1825). Chișinău: Cartdidact, 2017.
4. SAVENCO, M.G. Legile locale din Basarabia și jurisprudența Imperiului Rus. (Ediție îngrijită, traducere și note de Elena Aramă și Mihai Tașcă). Chișinău: Cartea juridică, 2012, p.31.
5. КАБУЗАН, В.М. Народонаселение Бессарабской области и левобережных районов Приднестровья. Кишинев: Штиинца, 1974, с.36.
6. Полное Собрание …, Том XXXII, 1812-1814, №25.441a.
7. ARAMĂ, E., COPTILEŢ, V. Evoluţia dreptului public pe teritoriul dintre Prut şi Nistru în prima jumătate a seco­lului al XIX-lea. Chişinău: Ştiinţa, 2003, p.15-19.
8. MIHAIL, P., MIHAIL, Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830). București: Editura Academiei Române, 1992, p.62.
9. Полное Собрание …, Том XXXIX, 1824, №29.869.
10. Полное Собрание …, Том XL, 1825, №30.439.
11. Arhiva Națională a R. Moldova (ANRM), 3, inv.4, d.15, f.1-3.
12. Ibidem.
13. SAVENCO, М.G. Legile locale din Basarabia și jurisprudența Imperiului Rus. Chişinău: Cartea Juridică, 2012, p.76.
14. NEGRU, Gh. Limba română și politica de rusificare în Basarabia. În: Basarabia – 1812: problemă națională, implicații internaționale. București: Editura Academiei Române, 2014, p.657.
15. ARAMĂ, E., COPTILEȚ V. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Cartea juridică, 2012, p.125.
16. Полное Собрание …., Собрание Второе, Том XXII, 1847, № 21794.
17. SAVENCO, М.G. cit., p.46, 76-77.
18. Полное Собрание …., Собрание Второе, Том XXII, 1847, № 21794.
19. SAVENCO, М.G. cit., p.27.
20. ARAMĂ, E., COPTILEŢ,V. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Cartea juridică, 2012,147-149.
21. ARAMĂ, E. Legile locale și obiceiurile din Basarabia în interpretarea instanțelor judiciare ale Imperiului Rus (cazul protimisisului). În: Basarabia –1812: problemă națională, implicații internaționale. București: Editura Academiei Române, 2014, p.690-700.
22. TAŞCĂ, M. Petru Manega, autorul primului cod civil pentru Basarabia. În: Revista de drept privat, 2001, nr.1, p.159-160.
23. ЕГУНОВ, A. Местные гражданские законы Бесcарабии. Второе издание. Ст. Петерcбургь: Тип. M. Эттингера, 1881, c.144-145.POŞTARENCU, D. O tentativă de a introduce în Basarabia studierea dreptului local. În: Revista de drept privat, 2002, nr.3, p.122-127; TOMULEŢ, V., TOMULEŢ, C. Poziţia nobilimii basarabene şi a adminis­tra­ţiei de stat imperiale privind codificarea legislaţiei în Basarabia (în baza raportului secretarului de stat Urusov din 13 octombrie 1867), În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria Ştiinţe socioumanistice. Chișinău, 2003, p.278-286.
24. КРУПЕНСКИЙ, A. Краткий очерк о бессарабском дворянстве 1812-1912. К столетнему юбилею Бессарабии. Ст. Петербургь, 1912, c.32-35.
25. ШИМАНОВСКИЙ, M. О местных законах Бессарабiи. Сообщение Одесскому юридическому обществу. Выпускъ 2. Семейное, наследственное и договорное право. Одесса: Тип. Одесского Вестника, 1887, c.49.
26. POŞTARENCU, D. O tentativă de a introduce în Basarabia studierea dreptului local. În: Revista de drept privat, 2002, nr.3, p.122-127.
27. ЕГУНОВ, A. Местные гражданские законы Бесcарабии. Второе издание. Ст. Петерcбургь: Тип. M. Эттингера, 1881, p.144-145.
28. TOMULEŢ, V., TOMULEŢ, C. Poziţia nobilimii basarabene şi a administraţiei de stat imperiale privind codifi­ca­rea legislaţiei în Basarabia (în baza raportului secretarului de stat Urusov din 13 octombrie 1867). În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria Ştiinţe socioumanistice. Chișinău, 2003, p.278-286.