În loc de introducere: Deși inițial acest text se dorea a fi o replică adusă în contextul unei dezbateri de drept de la noi, în timp am renunțat la această idee. Am crezut că lucrurile au fost spuse, iar problema epuizată, că orice intervenție va face doar să repete ceea ce a fost spus deja. Însă nu a fost să fie. Atunci când singurul instrument pe care îl ai la îndemână este un ciocan, toate lucrurile ți se par cuie. Astfel, nu ar trebui să mă mire faptul că acest subiect este din nou discutat, peste un interval de timp relativ mic. În acest context, îmi revin în memorie cuvintele lui André Gide, din cartea Amintiri de la Curtea cu Juri, și înțeleg caracterul lor profetic. Gide constată și avertizează că unele persoane sunt dispuse să voteze împotriva oricărui adevăr, pentru a obține ceea ce consideră ei că este dreptate.

* * *

În acest text îmi propun să continui subiectul interpretării juridice pe care l-am analizat, cu ceva timp în urmă, într-un articol publicat pe Juridice Moldova. În acel articol am vorbit, inter alia, despre un curent de interpretare juridică numit pozitivism juridic, caracterizat prin identificarea sensului normelor în funcție de sensul lor literar.

Pentru început, menționez că dilema interpretării și aplicării corecte a dreptului a fost analizată și în unele capodopere ale literaturii universale. Spre exemplu, în opera lui Dostoievski, Amintiri din Casa Morților, este analizată problema interpretării și aplicării dreptului și a excepțiilor sale. Într-unul din capitolele cărții, Dostoievski încearcă să afle dacă există o ierarhie între drept și morală. El susține, având în vedere modul de interpretare și de aplicare a legii în discuție de către funcționarii statului (ofițeri ai serviciului penitenciar), următoarele: „Acești indivizi care suferă de orbul găinilor, nevolnici executori ai legii, nu înțeleg și nici nu sunt în stare să înțeleagă că o aplicare oarbă a legii, fără grijă de spiritul ei, nu poate duce decât la dezordine și numai la dezordine a dus întotdeauna. „Fac așa cum stă scris în lege, mai mult ce vreți?”, spun ei și se miră sincer atunci când li se pretinde să facă uz de bun-simț și de judecată sănătoasă în îndeplinirea legii. Cât despre judecată sănătoasă, multora dintre ei li se pare cu totul de prisos, un lux inutil, inadmisibil, o constrângere”.[1] Așadar, interpretarea și aplicarea dreptului era o dilemă până și în operele marilor clasici, cu mult înainte de a ajunge subiect de discuții pe rețelele de socializare, unde orice discuție pretins serioasă atacă această temă. În continuare, voi schița întrebările preliminare la care îmi propun să aflu răspuns.

În cartea Interpretare și Raționalitate, unde analizează problematica interpretării, Paul Cornea spune că nu este chiar simplu și nu-i este dat fiecăruia să știe că nu știe. Autorul afirmă că există oameni care sunt pur și simplu depășiți de ceea ce văd sau aud atunci când se întâmplă să iasă din cercul habitudinilor cotidiene, ori care detestă să-și recunoască ignoranța, fie și față de sine, ori cărora li se pare că pricep orice, indiferent de materie și propria pregătire.[2] Este valabilă afirmația și pe tărâmul interpretării juridice? S-ar părea, cel puțin la o primă vedere, că interpretarea juridică nu este o dilemă fără răspuns, iar cei care privesc lucrurile altfel sunt fie rău intenționați, fie slabi în materia dreptului. Însă dacă lucrurile nu stau chiar așa și interpretarea juridică prezintă cel puțin unele neclarități, atunci întrebarea la care trebuie să aflăm răspuns este care sunt neclaritățile și cum pot fi clarificate acestea. Întrebarea își găsește răspuns la același autor, care afirmă că înțelegerea corectă nu poate fi verificată deplin decât în cazuri privilegiate, în matematică, în logică, în științe în genere și în cele experimentale, în mod special. Astfel, de vreme ce dreptul nu este o știință exactă și de vreme ce nu cunoaște, cel puțin în stadiul actual al dezvoltării sale, o metodă care ar garanta interpretări veritabile, nu poți justifica aplicabilitatea unei metode de interpretare ca fiind unica corectă. Să nu existe, într-adevăr, nicio regulă care să guvernează interpretarea juridică?

Legea nr. 100 din 22 decembrie 2017 cu privire la actele normative stabilește regulile care guvernează interpretarea actelor normative. Astfel, articolul 71, intitulat „Interpretarea”, stabilește la alineatele (1) și (2) că interpretarea se efectuează în vederea clarificării sensului actelor normative sau al unor dispoziţii din acestea, că interpretarea urmărește să ofere soluţii juridice de aplicare a normei de drept în sensul ei exact. În aparență, norma în discuție epuizează problema interpretării dreptului. Totuși, o asemenea concluzie este departe de a fi adevărată. De altfel, pentru a aplica aceste reguli, interpretul legii trebuie să elucideze chiar sensul prevederilor menționate. Altfel spus, interpretarea regulilor de interpretare. Chiar textele articolului 71 din Lege, „sensul unui act normativ sau al unor dispoziţii din acesta” sau „sensul ei exact”, sunt exemple de texte departe de a epuiza, prin ele însele, problema interpretării dreptului. Mai mult, atunci când este citit articolul 71 din Legea cu privire la actele normative, apar în mod inevitabil o serie de întrebări: Cum poate fi identificat sensul unui act normativ? Care dintre sensurile identificate este cel exact? Cum se stabilește caracterul exact al sensului actului normativ? Explicațiile care urmează urmăresc să clarifice de ce trebuie să ne punem aceste întrebări și de ce trebuie să le căutăm răspunsul. Astfel, deși la prima vedere s-ar putea crede că o informație este compusă din cuvinte, care alcătuiesc enunțuri, lucrurile nu stau deloc așa. Deși este adevărat că trebuie să se recurgă la cuvinte pentru a comunica o informație, informația nu înseamnă doar cuvinte, ci ceea ce semnifică aceste cuvinte. Aceeași informație poate fi comunicată prin cuvinte diferite. Așadar, pentru a înțelege problema interpretării juridice, trebuie să răspundem la aceste întrebări.

Cu privire la modalitatea identificării sensului actului normativ, putem răspunde în modul următor: sensul unui act normativ este sensul care rezultă din conținutul acestuia, atunci când textele sale sunt suficient de inteligibile pentru a putea conchide referitor la un anumit sens. Regulile din jurisprudența Curții Constituționale confirmă și elucidează această regulă. Astfel, Curtea Constituțională a precizat că textele clare nu trebuie interpretate[3] (in claris non fit interpretatio) și că, de obicei, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă[4] (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Caracterul general al formulării unui text legal conduce la caracterul general al aplicării lui, fără să fie necesare distincţii pe care textul respectiv nu le conţine şi nu le urmăreşte.[5] Dacă aplicăm aceste reguli pentru elucidarea sensului unei norme de drept atunci observăm că acest lucru nu este o întreprinde complicată, ci accesibilă oricui are cunoștințe elementare de limbă română, pentru că ea operează cu înțelesul cuvintelor ce alcătuiesc patrimoniul limbii române, din care este alcătuit actul normativ. Această tehnică de interpretare poartă denumirea de interpretare textuală și este o tehnică de interpretare relativ simplă. Totuși, este posibil ca aplicând metoda interpretării textuale să obținem mai multe sensuri concurente, să nu obținem niciun sens sau să obținem un sens care este în contradicție cu principiile fundamentale ale dreptului. Cum soluționăm un asemenea caz? Articolul 71 nu oferă niciun răspuns. Unde trebuie să-l căutăm și cu ce trebuie să începem? Așadar, cum depășim aceste obstacole ce par insurmontabile?

Unele interpretări sunt acceptate și aplicate tocmai pentru că sunt validate de cercul cel mai numeros de profesioniști, indiferent că sunt judecători, avocați sau simpli juriști. Așadar, un posibil răspuns ar fi verificarea corectitudinii sensurilor obținute aplicând criteriul consensului față de acestea. Altfel spus, într-o dezbatere juridică va avea pondere sensul care se va bucura de cea mai largă popularitate, adică sensul care va fi considerat corect de cel mai numeros grup. Acest criteriu îi cere interpretului să-și compare judecata personală cu opinia majoritară, potrivit principiului că mai mulți oameni văd mai bine decât unul. În acest caz, interpretul își va amenda punctul de vedere, apropiindu-l sau identificându-l cu cel creditat de un număr mai mare de juriști. Cu privire la legitimitatea acestei metode, nu este greu de observat că ea prezintă inconveniențe serioase. De altfel, criteriul numărului nu are facultatea de a valida o teză, ci doar pe aceea de a o plebiscita. Mai mult, în literatura de specialitate se menționează că, chiar și pe tărâmul științelor exacte, unde libertatea de acțiune a experților este strict îngrădită de legi, probe, experimente, convenții, avizul consensual validează doar provizoriu noile descoperiri și teorii.[6] Principiul consensului nu oferă certitudini, ci doar probabilități. Mai mult, acest model de analiză reprezintă, în unele cazuri, o eroare logică numită apelul la majoritate sau argumentum ad populum. Așadar, adevărul nu poate fi verificat prin vot, iar numărul persoanelor care acceptă sau resping un anumit punct de vedere nu reprezintă o dovadă a faptului că acea afirmaţie este corectă sau greșită. Spre exemplu, acum 500 de ani se credea că Pământul este plat. Totuși, în pofida acestei credințe, forma Pământului nu a suferit modificări în funcție de ce credeau oamenii despre forma acestuia. De vreme ce această metodă are un domeniu îngust de aplicare, ce alte opțiuni sunt accesibile?

Pentru a facilita înțelegerea problemei, voi porni de la articolul 20 din Constituție, care stabilește că dreptul la un proces echitabil nu poate fi restricționat. În acest caz, interpretul Constituției se confruntă cu un text care conține, în mod explicit, o interdicție absolută privind restricționarea acestui drept. În acest caz, soluția este una evidentă, sunt interzise orice restricții în exercițiul dreptului garantat de articolul 20. Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple. În pofida caracterului absolut al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională a constatat existența unor restricții în exercițiul acestui drept. Această concluzie rezultă din hotărârile Curți Constituționale cu numerele 16 din 28 mai 1998, 39 din 9 iulie 2001 și 10 din 16 aprilie 2010.[7] Devine cât se poate de evident că, atunci când a elucidat sensul articolului 20 din Constituție, Curtea Constituțională nu a aplicat metoda textuală de interpretare. Mai mult, se pare că nici criteriul consensului nu a fost cel care a ghidat analiza Curții. Astfel, odată ce răspunsurile sunt negative, ce metodă de interpretare a aplicat Curtea Constituțională?

Unii vor spune că aceste hotărâri nu sunt altceva decât un caz de ignorare flagrantă a unei prevederi explicite sau, dacă ar fi să mă exprim în stilul unor comentatori de la noi care preferă titlurile tari, un caz în care Curtea Constituțională a acționat în mod arbitrar. Totuși, indiferent de tabăra pe care o preferăm și de opiniile pe care le încurajăm, realitatea este că aceste hotărâri reprezintă un exemplu de interpretare teleologică. Ce este și ce presupune interpretarea teleologică am explicat în articolul precedent, de aceea voi evita să discut aici aceste chestiuni. În schimb, voi discuta un aspect pe care îl consider a fi foarte important, și anume ponderea argumentelor utilizate în hotărârile ce interpretează teleologic dreptul. În această analiză, mă voi limita la hotărârile pe care le-am amintit mai sus. Astfel, din conținutul acestor hotărâri rezultă că, atunci când a analizat cazurile, Curtea a cântărit argumentele în favoarea și în defavoarea unei interpretări. Dacă Curtea Constituțională a ponderat argumentele, iar în baza ponderării a decis, cât de corectă este opinia potrivit căreia Curtea acționează arbitrar atunci când decide teleologic? Cât de corectă este o asemenea acuzație?

Dacă pot fi identificate argumentele și poate fi reconstituit firul logic urmat de Curtea Constituțională în aceste hotărâri, inclusiv verificată înlănțuirea și validitatea argumentelor, este posibil să se răspundă întrebării dacă interpretarea este sau nu este corectă. Așadar, corectitudinea deciziei nu se verifică prin compararea soluției cu textul unui articol, în cazul nostru cu textul articolului 20 din Constituție, ci în baza analizei argumentelor ce servesc ca fundament pentru decizie, inclusiv prin identificarea și analiza eventualelor fisuri din argumentare. Anume în baza forței argumentelor utilizate poate și trebuie să fie realizat acest lucru. Așadar, argumentele și ponderea lor sunt elementele care contează cu adevărat. Datorită lor poate fi deosebit un exercițiu corect de un exercițiu greșit al interpretării teleologice. Voi extinde acest raționament pentru a descoperi care sunt consecințele sale în privința acuzației de arbitrariu. Așadar, din această perspectivă, acuzația de arbitrariu nu este altceva decât o deformare a sensului său originar și o uitare a principiilor dreptului. O asemenea amnezie, dacă, într-adevăr, se are în vedere anume acest sens atunci când este proferată acuzația, nu spune nimic sau aproape nimic despre corectitudinea unei decizii și nici despre cel care o lansează. Arbitrariul este echivalentul unei neglijențe, iar în domeniul juridic această acuzație se traduce ca o încălcare manifestă ce conduce la neglijarea, în cel mai înalt grad, a principiilor sale. Având în vedere acest sens, mă întreb: Ce este greșit în a recunoaște și a oferi protecție principiului care se bucură de o protecție mai mare?

Și acum voi reveni la dilema acestui text, și anume la aplicarea oarbă a textelor, criticată de eroul cărții Amintiri din Casa Morților. După cum am motivat în acest text, interpretarea urmărește să dea eficiență dreptului, iar în cazurile complicate, chiar în dauna textului legii. Discuțiile care există în prezent plasează textele în prim plan, însă cât de corectă este o asemenea abordare? Eficiența textelor este limitată la înțelesul cuvintelor din care sunt alcătuite, iar pentru că realitatea cotidiană este într-o continuă schimbare, iar dreptul este static, textele nu pot să se adapteze singure la schimbările ce intervin. Pentru a remedia acest neajuns este utilizată interpretarea teleologică. Astfel, atunci când ne confruntăm cu un astfel de caz, soluțiile aflate la îndemână sunt fie amendarea textelor și remedierea deficiențelor, fie interpretarea lor în acord cu realitatea prezentă. Prima soluție implică un proces anevoios care nu garantează atingerea rezultatului urmărit, în toate cazurile. Dovadă este chiar articolul 20 din Constituție care a fost interpretat prin trei hotărâri ale Curții Constituționale, două dintre care au amendat și au precizat prima hotărâre. În tot acest timp însă, textul articolului 20 din Constituție nu a suferit nicio modificare. Cea de-a doua soluție este stabilirea unei liste complete de situații în care urmează a fi aplicat actul normativ. Cât de bună ar părea această soluție, este totuși imposibil să se stabilească, în momentul adoptării unei legi, toate situațiile în care aceasta va fi aplicată. Totodată, nu trebuie uitat faptul că dreptul nu poate să abunde în texte explicative, pentru că există riscul de a cădea în extrema opusă, și anume în redundanță. Ignorarea acestor evidențe face ca eficiența normelor să fie serios prejudiciată. Mai mult, neglijarea acestei reguli nu a creat și nu creează nimic altceva decât injustiție. Pentru a demonstra acest lucru să ne imaginăm cazul unui legislator prost sau rău intenționat. Este oare admisibil să gândim că legea pe care o adoptă acesta trebuie să fie aplicată? Este cât se poate de limpede că legile trebuie să fie aplicate, că ele trebuie să fie respectate, însă sunt suficiente doar aceste lucruri? Dacă ar fi să-l parafrazez pe filosoful Harry G. Frankfurt, aș spune că nimeni în toate mințile nu s-ar baza pe un judecător și nu s-ar lăsa în grija unui jurist căruia nu-i pasă de adevăr.

Argumentul invocat în mod obișnuit pentru a susține punctul de vedere opus este că interpretarea teleologică este mereu influențată de circumstanțele și de atitudinile personale ale celor care interpretează. Prin urmare, nu ne putem aștepta ca deciziile lor să fie riguros imparțiale și obiective. Sunt de acord că elementul de subiectivism nu poate fi exclus în totalitate, însă așa cum afirmă și Harry G. Frankfurt, odată acceptat acest lucru, există limite importante în ceea ce privește gama variaților de interpretare. Există o dimensiune a realității în care nu poate pătrunde nici cea mai curajoasă sau leneșă toleranță față de subiectivism. Acesta este spiritul faimosului răspuns al lui Clemenceau, atunci când, rugat să facă presupuneri despre ce vor spune istoricii din viitor despre Primul Război Mondial, a zis că „Nu vor spune că Belgia a invadat Germania.”

Așadar, în acest text am susținut că dreptul nu impune o supunere oarbă față de texte. Chiar articolul 71 din Legea cu privire la actele normative, departe de a fi o prevedere cuprinzătoare, stabilește mai curând scopul care trebuie avut în vedere atunci când este interpretat un act normativ, nu prescripții complete de interpretare. De vreme ce interpretarea textuală cunoaște constrângeri care îi limitează aplicabilitatea, sunt de părere că această concluzie este corectă. După cum puține lucruri sunt perfecte, iar perfecțiunea există, în genere, doar rareori, regula rămâne valabilă și în materia dreptului. Mai mult, sunt de părere că din chiar momentul adoptării lor, unele legi sunt condamnate la imperfecțiune. Dovadă este chiar faptul că periodic apar dileme privind interpretarea și aplicarea dreptului, că tribunalele pronunță soluții opuse în situații identice și că Curtea Constituțională sancționează, la diverse intervale de timp, pentru lipsă de precizie, unele din legile contestate în fața sa. Aceste lucruri provoacă tensiuni, fără a oferi însă răspunsuri. De aici și conflictul dintre pozitiviștii zilelor noastre, care condamnă vehement interpretarea teleologică pentru lipsa ei de previzibilitate și pentru subiectivismul ei, calificând-o ca o erezie, și adepții ei, care condamnă rigiditatea aplicării textuale a legii, atunci când este aplicată ca și cum ar fi un text sacru. Tensiune va continua să existe și nu cred că va fi rezolvată vreodată.

Vasile Oprea, audient al Institutului Național de Justiție, candidat la funcția de judecător

[1] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Amintiri din Casa Morților, editura Litera, 2017, p. 263.
[2] Paul Cornea, Interpretare și Raționalitate, editura Polirom, București, 2006, p. 25.
[3] https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=123017&lang=ro
[4] https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=122234&lang=ro
[5] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 34 din 19 aprilie 2018, § 24.
[6] Paul Cornea, Interpretare și Raționalitate, editura Polirom, București, 2006, pag. 27
[7] A se vedea, în acest sens, Hotărârile Curții Constituționale nr. 16 din 28 mai 1998 privind interpretarea articolului 20 din Constituţie; nr. 39 din 9 iulie 2001 privind revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998; și nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998, amendată prin Hotărârea nr. 39 din 9 iulie 2001