Site icon JMD

Previzibilitatea dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 din Codul penal: aspecte legislative, jurisprudențiale, doctrinare

Serghei Brînza

Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

În conformitate cu alin. (2) art. 77 CP RM, „[d]acă circumstanţele menţionate la alin. (1) sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante”.

Din această dispoziție reiese că produc un efect diferit circumstanțele agravante prevăzute de partea generală a Codului penal și cele prevăzute de partea specială a Codului penal. În timp ce primele contează în planul individualizării pedepsei, ultimele condiționează aplicarea unui alineat care prevede o răspundere agravată în comparație cu alineatul din același articol, în care nu sunt consemnate circumstanțe agravante. Efectul diferit al celor două tipuri de circumstanțe agravante relevă că eroarea în stabilirea circumstanțelor agravante prevăzute de partea specială a Codului penal poate comporta consecințe mai grave pentru destinatarul legii penale, în comparație cu eroarea în stabilirea circumstanțelor agravante prevăzute de partea generală a Codului penal.

Analiza de față are ca obiect una dintre cele mai problematice pentru practica judiciară circumstanțe agravante prevăzute de partea specială a Codului penal. Se are în vedere circumstanța agravantă prevăzută la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM: săvârșirea omorului cu premeditare.

În această ordine de idei, nu putem trece cu vederea Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 30 din 19.03.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 93g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 145 alin. (2) lit. a) din Codul penal (claritatea noțiunii de „omor premeditat”) (în continuare – Decizia CC RM nr. 30/2020). În acest caz, autorul excepției de neconstituționalitate consideră că omorul săvârșit cu premeditare nu se deosebește cu nimic de omorul „simplu” (adică de omorul prevăzut de alin. (1) art. 145 CP RM). Cu alte cuvinte, autorul excepției de neconstituționalitate este de părerea că premeditarea (în sensul lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM) nu se deosebește cu nimic de intenție (în sensul alin. (1) art. 145 CP RM, coroborat cu art. 17 CP RM):

„[…] 9. Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că dispozițiile articolului 145 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care incriminează omorul comis cu premeditare, sunt lipsite de claritate. În susținerea afirmațiilor sale autorul excepției menționează că Codul penal nu definește omorul premeditat; nu stabilește criterii pentru acesta; nu stabilește particularitățile acestei infracțiuni; nu prevede cum poate fi deosebit omorul premeditat de omorul intenționat; nu stabilește perioada de timp necesară pentru plănuirea și pregătirea omorului premeditat; nu prevede ce acțiuni trebuie să întreprindă făptuitorul până la comiterea omorului premeditat. Autorul excepției consideră că lipsa reglementării acestor chestiuni permite ca norma contestată să fie interpretată extensiv de către subiectele abilitate cu această competență.

  1. De asemenea, autorul excepției consideră că omorul comis cu premeditare [articolul 145 alin. (2) lit. a) din Codul penal] nu trebuie deosebit de omorul intenționat [articolul 145 alin. (1) din Cod]. […]” [1].

În opinia noastră, această abordare a autorului excepției de neconstituționalitate își are originea în confuzia terminologică care a fost admisă în Codul penal al Republicii Moldova din 1961 (în continuare – CP RM din 1961). Amintim că, în acest cod, termenul „intenție” și derivatele acestuia erau folosite nefondat în paralel cu termenul „premeditare” și derivatele acestuia. Un astfel de paralelism poate fi atestat doar în varianta în limba română a CP RM din 1961. În varianta în limba rusă a CP RM din 1961 este folosit exclusiv termenul «умысел». Cel mai probabil, termenul „premeditare” din acest cod este rezultatul unei traduceri selective nereușite a termenului «умысел»[1].

Pentru a fi mai ușor de înțeles, reproducem definiția din art. 8 „Infracţiunea săvârşită cu intenţie(sublinierea prin scrierea cu caractere cursive ne aparţine, în acest exemplu şi, în continuare, pe tot parcursul studiului de față – n.a.)” din CP RM din 1961: „Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie, dacă persoana, care a săvârşit-o, îşi dădea seama de caracterul social-periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei social-periculoase şi le-a dorit sau admitea în mod conştient survenirea acestor urmări”. În unele articole din CP RM din 1961 se utilizează derivate ale termenului „intenție”: „Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale” (art. 95); „Vătămarea intenţionatămai puţin gravă a integrităţii corporale” (art. 96); „Acţiunile prin care se provoacă, în mod intenţionat, unei persoane o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice […] (art. 1011); „Punerea intenţionatăa altei persoane în pericolul contaminării de boala SIDA, […]” (alin. (1) art. 1071) etc.

În același timp, în alte articole din CP RM din 1961 se recurge la termenul „premeditare” sau la derivatele acestuia:

– „În colonii de corectare prin muncă îşi execută pedeapsa bărbaţii: […] 2) condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate pe un termen de cel mult cinci ani pentru infracţiuni premeditate, care nu sunt grave, şi anume: […]; 3) condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate, care nu sunt grave, cu excepţia celor menţionate în alineatul al treilea din partea a patra a prezentului articol, – în colonii cu regim comun; […]” (alin. 4 art. 23);

– „Femeile, condamnate la privaţiune de libertate, îşi execută pedeapsa în colonii de corectare prin muncă: […] femeile, condamnate prima dată pentru infracţiuni premeditate menţionate în alineatul al treilea din partea a patra a prezentului articol, – în colonii-aşezări pentru persoanele, care au săvârşit infracţiuni premeditate; […]” (alin. 5 art. 23);

– „În funcţie de caracterul şi de gradul pericolului social al infracţiunii săvârşite, de persoana vinovatului şi de alte circumstanţe ale cauzei instanţa judecătorească, indicând motivele deciziei adoptate, poate dispune, ca pedeapsa să fie executată: de către cei condamnaţi prima dată pentru infracţiuni, săvârşite din imprudenţă, precum şi pentru infracţiuni premeditate, menţionate în alineatul al treilea din partea a patra a prezentului articol, – în colonii de corectare prin muncă cu regim comun; […]” (alin. 6 art. 23);

– „La stabilirea pedepsei unei persoane condamnate prima dată la privaţiune de libertate pentru o infracţiune premeditată pe un termen de până la cinci ani, iar pentru infracţiunea săvârşită din imprudenţă pe un termen de până la şapte ani, instanţa de judecată, luând în considerare caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana vinovatului şi alte circumstanţe ale cauzei, poate înlocui pedeapsa privativă de libertate cu amendă, calculându-se douăzeci şi cinci de salarii minime pentru fiecare lună de privaţiune de libertate condamnaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor premeditate şi zece salarii minime pentru fiecare lună de privaţiune de libertate condamnaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă, indicându-se în sentinţă motivele unei asemenea hotărâri” (alin. 1 art. 421);

– „Persoanele condamnate pentru infracţiuni premeditate la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de trei ani pot fi eliberate condiţionat înainte de termen de pedeapsă după executarea efectivă a cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit” (alin. 5 art. 51);

– „Mărimea amenzii se stabileşte în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţia materială a condamnatului şi calculându-se douăzeci şi cinci de salarii minime pentru fiecare lună de privaţiune de libertate în cazul infracţiunilor premeditate şi zece salarii minime pentru fiecare lună de privaţiune de libertate în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă” (alin. 3 art. 521);

– „Înlocuirea părţii neispăşite din pedeapsă cu amendă nu se aplică: […] persoanelor condamnate anterior mai mult de două ori la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate, dacă nu le-au fost ridicate sau stinse antecedentele penale în modul stabilit de lege” (pct. 3) alin. 4 art. 521);

– „Acţiunile premeditate, îndemnările publice, inclusiv prin intermediul mass-media, scrise şi electronice, îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase, spre înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale, precum şi limitarea directă sau indirectă a drepturilor ori stabilirea avantajelor directe sau indirecte ale cetăţenilor în dependenţă de apartenenţa lor naţională, rasială sau religioasă […]” (alin. 1 art 71);

– „Omorul premeditat săvârşit cu circumstanţe agravante” (art. 88);

– „Omorul premeditat” (art. 89);

– „Omorul pruncului, săvârşit cu premeditare […]” (art. 92);

– „Nimicirea sau deteriorarea premeditată a avutului proprietarului (art. 127);

– „Încălcarea premeditată de către o persoană cu funcţie de răspundere a modului stabilit de examinare a petiţiilor, dacă aceste acţiuni au fost săvârşite după aplicarea unei sancţiuni administrative pentru o astfel de încălcare […]” (art. 1402), etc.

Cea mai vădită mostră de absurditate o atestăm în art. 90 CP RM din 1961. În acest articol găsim următoarea formulare: „Omorul premeditat săvârşit în stare de afect survenit în mod subit […]”.

În general, este greu de înțeles logica celor care, într-o parte din articolele CP RM din 1961 au ales să folosească termenul „intenție” sau derivatele acestuia, iar într-o altă parte din articolele acestui cod au decis să utilizeze termenul „premeditare” sau derivatele acestuia.

Dintr-un reflex greu de explicat, unii mai folosesc și astăzi (deși actualul Cod penal este în vigoare de aproape optsprezece ani) sintagma „săvârșirea infracțiunii cu premeditare” nu în sensul dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, dar în sensul eronat care a fost consacrat în Codul penal din 1961. De exemplu, într-o speță, C.E. a fost condamnat în baza lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM. Prezintă interes formularea la care recurge prima instanță: „În baza probelor administrate, instanța a concluzionat că vinovăția inculpatului este demonstrată pe deplin și i-a încadrat acțiunile în baza art. 145 alin. (2) lit. i) Cod penal, ca omor intenționat, cu premeditare, comis de două persoane” [2]. Într-o altă speță, M.M. a fost condamnat în baza lit. a) și g) alin. (2) art. 145 CP RM. Suscită interes constatarea făcută de instanța de recurs: „După cum rezultă din conţinutul recursului, autorul acestuia nu este de acord cu aprecierea probelor de către instanţele de fond, indicând că acuzarea nu a demonstrat prin probe că inculpatul ar fi săvârşit cu premeditate infracţiunea imputată, solicitând recalificarea acţiunilor lui M.M. conform art. 151 alin (4) Cod penal, deoarece acesta nu a acţionat cu intenţia lipsirii de viaţă a părţilor vătămate” [3].

Aprioric, înțelesul unui concept utilizat de către legiuitor trebuie căutat fie în textul unei legi, fie în jurisprudență, fie în doctrina penală. Dacă un astfel de înțeles nu poate fi identificat, rezultă că acel concept nu este previzibil.

În context este util de reprodus câteva pasaje din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111)  din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019): „[…] 57. Analizând aceste texte de lege, Curtea notează, cu titlu preliminar, că nici legislatorul, nici instanțele de judecată în jurisprudența lor nu au explicat ce semnifică „aprecierea greșită a probelor”. Mai mult, acest concept nu se regăsește nici în doctrina juridică. […] 67. În concluzie, textul „eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală contravine articolului 20 coroborat cu articolul 23 din Constituție. Din aceste motive, […] [s]e declară neconstituțional textul „eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală” [4].

Atunci când noțiunea „premeditare” (în sensul lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM) este echivalată cu noțiunea „intenție” (în sensul alin. (1) art. 145 CP RM, coroborat cu art. 17 CP RM), se ia în considerare unul dintre sensurile cuvântului „premeditat” – „intenționat” – folosit în Micul dicționar academic publicat în 2010 de Institutul de Lingvistică al Academiei Române, precum și în Dicționarul limbii române literare contemporane publicat în 1955-1957 de Academia Română [5]. Totuși, la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM se utilizează nu sintagma „omor premeditat”, dar sintagma „omor săvârșit cu premeditare”. Accentuăm aceasta, întrucât, în contextul Deciziei CC RM nr. 30/2020, atât autorul excepției de neconstituționalitate, cât și instanța de contencios constituțional întrebuințează sintagmele „omor premeditat” și „omor săvârșit cu premeditare” ca fiind sinonime. Ceea ce este fără temei.

În dicționare, cuvântul „premeditare” este definit astfel: „Circumstanță agravantă constând în săvârșirea în mod deliberat, pe baza unei pregătiri minuțioase, a unei infracțiuni” (Micul dicționar academic publicat în 2010 de Institutul de Lingvistică al Academiei Române; Dicționarul explicativ al limbii române publicat în 2009 de de Institutul de Lingvistică al Academiei Române) [6]. Referitor la această din urmă definiție, în dicționarele care o cuprind se precizează că aceasta este o definiție de specialitate, aplicabilă în domeniul științelor juridice.

Nu întâmplător am subliniat aceasta. Or, în dispoziția de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM are prioritate tocmai definiția de specialitate a cuvântului „premeditare”. În context, este necesar să-l cităm pe V.F. Șcepelkov: „Pentru a afla semnificația unui anumit cuvânt, în cazul în care lipsesc prevederile legislative de rigoare, interpretul trebuie adesea să apeleze la dicționarele de uz curent, mai ales la dicționarele explicative și cele de specialitate, precum și la doctrina dreptului penal” [7, p. 290]. Totodată, C.R. Butculescu menționează: „[D]octrina are […] rolul de a clarifica mesajele transmise prin comunicarea formală a dreptului, contribuind, alături de jurisprudență, la îmbunătățirea percepției și înțelegerii normelor juridice caracterizate printr-un nivel înalt de tehnicitate, favorizând astfel acceptarea și respectarea acestora” [8]. Aderând la aceste idei, considerăm că apelarea exclusiv la dicționarele explicative și la cele de specialitate se justifică în cazul în care, datorită noutății unui concept, acesta nu a fost pentru moment întrebuințat nici în jurisprudență, nici în doctrina juridică. În ce privește conceptele a căror întrebuințare este de lungă durată, prioritate trebuie să se acorde jurisprudenței și/sau doctrinei juridice.

Conceptul „premeditare” are o întrebuințare de lungă durată. Omorul săvârșit cu premeditare (precugetare) a fost incriminat atât în Codul penal „Alexandru Ioan Cuza”, cât și în Codul penal „Carol al II-lea”, ambele aplicate pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova. În aceste împrejurări, în vederea interpretării conceptului utilizat la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, prioritate trebuie să se acorde jurisprudenței și/sau doctrinei juridice.

În deciziile pronunțate în cauzele B.H., M.W., H.P. și G.K. contra Austriei, precum și Schimanek contra Austriei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului / Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că jurisprudenţa şi doctrina juridică au dezvoltat criterii suplimentare care au făcut legea aplicabilă suficient de accesibilă şi previzibilă. Așadar, rezultă că pot contribui la aplicarea previzibilă a unei norme penale atât practica judiciară, cât și doctrina juridică [9, 10]. În aceeași ordine de idei, în pct. 24 din Decizia CC RM nr. 30/2020 se arată: „[…] Curtea observă că deși Codul penal nu definește omorul premeditat (a se citi – omorul săvârșit cu premeditare – n.a.), acest fapt, per se, nu este incompatibil cu exigențele clarității legii penale stabilite la articolele 22 și 23 din Constituție. Astfel, Curtea va analiza dacă practica judiciară sau doctrina juridică determină anumite linii directoare în această privință” [1].

Totuși, în cele ce urmează, instanța de contencios constituțional omite să prezinte o expunere rezumativă, sintetică, a doctrinei juridice relevante, limitându-se să facă anumite constatări privitoare la practica judiciară în materie:

„[…] 25. […] Curtea observă că Curtea Supremă de Justiție a dezvoltat criterii de interpretare a infracțiunii de omor comis cu premeditare. Astfel, în punctul 5.1 al Hotărârii Plenului nr. 11 din 24 decembrie 2012 cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvârșite prin omor, Curtea Supremă de Justiție a reținut că omorul săvârșit cu premeditare presupune întrunirea concomitentă a trei condiții. Prima condiție se referă la trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul şi până la momentul executării infracțiunii. A doua condiție se referă la faptul că în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării reușitei acțiunii sale. A treia condiție se referă la faptul că în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire, de natură să consolideze hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.

  1. De asemenea, Curtea constată că practica judiciară interpretează noțiunea de omor premeditat pornind de la criteriile recomandate de Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție citată supra (a se vedea Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 4 septembrie 2019, în dosarul nr. 1ra-1561/2019; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 iulie 2018, în dosarul nr. 1ra-1014/2018; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 20 septembrie 2017, în dosarul nr. 1ra-1276/2017)” [1].

Parcurgând acest text, mai ales pct. 26, ne întrebăm: așa să fie oare? Putem oare afirma că practica judiciară interpretează noțiunea „omor săvârșit cu premeditare” (nu „omor premeditat” așa cum scrie în Decizia CC RM nr. 30/2020) pornind de la criteriile recomandate în pct. 5.1 al Hotărârii Plenului CSJ nr. 11/2012?

Într-o decizie a Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova găsim confirmarea concluziei Curții Constituționale a Republicii Moldova, reproduse mai sus. În această decizie este menținută condamnarea lui L.S. în baza lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM: „[S]oluţia instanţelor judecătorești coroborează totalmente […] cu jurisprudența națională, potrivit căreia omorul săvârșit cu premeditare presupune întrunirea concomitentă a trei condiții: 1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul şi până la momentul executării infracţiunii; 2) în acest interval de timp, făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării reușitei acţiunii sale; 3) în acest interval de timp, făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei. Prin urmare, luarea hotărârii de a săvârși omorul a premers (a precedat) cu o anumită perioadă de timp săvârșirea faptei. Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanţa de judecată va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei şi, îndeosebi, de particularitățile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcție de aceste particularități, o persoană poate avea nevoie de un interval mai mare de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficiență chiar într-un interval de timp mai scurt. Hotărârea infracţională este luată după un prealabil examen comparativ al motivelor pozitive şi negative, precum şi al rezultatelor ilicite dorite şi nedorite de subiect. Pregătirea de infracţiune este o etapă indispensabilă a activităţii infracţionale. Decizia infracţională se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi materială, obiectivizată (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiție nr. 11 din 24.12.2012, cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvârşite prin omor)” [11].

Totodată, într-o altă decizie a Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 13.11.2019, în care a fost menținută condamnarea lui Z.A. în baza art. 27 și lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, concluzia instanței supreme este diametral opusă: „Colegiul penal respinge ca neîntemeiat argumentul avocatului că, argumentul instanţei de apel, referitor la faptul că prevederile Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 11 din 24.12.2012, ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvârşite prin omor”, nu sunt aplicabile cazului dat, este neîntemeiat, deoarece contravine art. 7 alin. (7) Cod de procedură penală, or, instanţa de apel a indicat că, apărătorul a invocat hotărârea menţionată individual, fără a face trimitere la careva prevederi legale, or, asemenea „recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederi legale. Mai mult, potrivit art. 7 alin. (7) Cod de procedură penală, hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti” [12].

În primul rând, amintim că, potrivit alin. (2) art. 1 al Legii nr. 789 din 26.03.1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, „Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti […]. Din această perspectivă, nu este clar ce mesaj transmite Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, atunci când se contrazice. Or, într-un caz, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova își întemeiază poziția făcând referire la Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiție nr. 11/2012, iar în alt caz, care este similar, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova afirmă că explicațiile din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiție nr. 11/2012 nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti.

În al doilea rând, nu este clar pe care prevederi legale (în afară, bineînțeles, de lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM) trebuie să se întemeieze hotărârile judecătoreşti de aplicare a lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, odată ce textul legii penale sau al oricărei alte legi nu conține definiția noțiunii „săvârșirea infracțiunii cu premeditare”.

Nu surprinde deloc că, în condițiile unei astfel de oscilări a Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, anumiți practicieni decid să „inoveze” interpretări originale ale dispoziției de la lit. a) alin. (1) art. 145 CP RM. De exemplu, într-o speță, instanța de apel ajunge la următoarea concluzie: „Omorul săvârşit cu premeditare se deduce din următoarele împrejurări: folosirea mijloacelor apte de a produce moartea, ţinând seama de felul mijloacelor, dimensiunile acestora (taburet, cociorvă, lanţ de ferăstrău, lopată, cric, beţe); locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acţionat; numărul, intensitatea şi repetabilitatea loviturilor exercitate asupra victimei; atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei (a strâns rămăşiţele carbonizate ale victimei şi le-a aruncat într-o fântână părăsită)” [13]. Este lesne de observat că împrejurările enumerate mai sus trebuie luate în considerare nu la stabilirea prezenței circumstanței agravante prevăzute la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. În realitate, împrejurările enumerate supraurmează a fi luate în considerare la stabilirea intenției de a lipsi victima de viață.

Nu doar starea de lucruri reliefată mai sus denotă faptul că, la moment, practica judiciară este departe de a contribui la aplicarea previzibilă a dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM.

Or, atestăm destule exemple în practica judiciară când este doar alegată prezența ipotezei de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. Însă, această alegație nu se sprijină pe niciun fel de argimente. Analiza acestor spețe demonstează că nu există nici măcar premise ca astfel de argumente să fie invocate:

Și astfel de exemple pot continua. Îngrijorează numărul mare al unor astfel de exemple în care circumstanța agravantă prevăzută la lit. a) alin. (2) art.145 CP RM a fost invocată fără niciun temei.

Precizăm că, în toate spețele prezentate supra, reținerea la calificare a lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM a fost menținută de către instanța de apel și instanța de recurs. Nu există indicii că apărătorii, care au acordat asistență juridică făptuitorilor menționați în spețele reproduse mai sus, ar fi contestat reținerea la calificare a lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. Indiferent de cauzele unei asemenea atitudini, efectele juridice și implicațiile sociale sunt același. În spețele reproduse mai sus, consternează și prestația procurorilor care au insistat pe invocarea unei agravante care, în mod evident, a lipsit în faptele săvârșite. Care este scopul agravării răspunderii penale în baza lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, odată ce lipsește certitudinea că făptuitorul a comis omorul cu premeditare? Ce mesaj este transmis justițiabililor care nu pot să nu remarce astfel de derapaje de la principiul legalității?

În alte cazuri din practica judiciară, se încearcă a se argumenta prezența în cele săvârșite a circumstanței agravante prevăzute la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. Totuși, aceste argumente nu au forța de a convinge.

În acest plan, prezentăm un exemplu din practica judiciară, în care realizarea de către făptuitor a anumitor acte, care au prefațat omorul, a fost invocată în susținerea prezenței în fapta săvârșită a circumstanței agravante prevăzute la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM: C.S. a fost condamnat în baza lit. a) și m) alin. (2) art. 145 și art. 27, lit. a), e), m) alin. (2) art. 145 CP RM. Instanţa de apel a indicat că, din probele cercetate, rezultă clar că C.S., la 04.03.2012, a acţionat anume cu premeditare, fiind întrunite condiţiile necesare pentru calificarea omorului lui C.V. şi a tentativei de omor a lui C.T., ca fiind comise cu premeditare. Despre aceasta vorbesc acţiunile ce au precedat faptele infracţionale ale făptuitorului: acesta a ameninţat cu omor ambele victime, inclusiv că va arunca în aer casa; a aplicat asupra lor forţa fizică; a deschis repetat robinetul de la butelia de gaz. În rezultat, în încăperea în care se aflau C.S. şi victimele a pătruns gaz. Deși victimele l-au rugat pe făptuitor să înceteze acţiunile sale, acesta le-a continuat. Peste un timp, ajungând la ieşirea din încăperea în care au rămas victimele, C.S. a aprins chibritul. Drept urmare s-a produs explozia. Făptuitorul a părăsit locul faptei, fără a acorda ajutor peroanelor rămase în încăpere şi fără a solicita intervenţia cuiva. În atare situaţie, rezultă clar că făptuitorul a planificat acţiunile pe care urma să le întreprindă, pregătindu-se de comiterea faptelor infracţionale [21].

Atestăm lipsa temeiului de reținere la calificare a circumstanței agravante prevăzute la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM și în spețele următoare, care nu se deosebesc principial de speța redată mai sus:

În replică, prezentăm un contraargument din practica judiciară. Astfel, într-o speță, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție conchide: „[I]nstanța de apel a stabilit că omorul a fost săvârșit spontan, dar nu a fost pregătit din timp, inculpatul nu a avut posibilitate să mediteze, să cântărească șansele de realizare a hotărârii, fiind într-o activitate continuă, după ce a apărut cearta, circumstanțe ce în opinia instanței de apel exclud premeditarea” [25]. Așa cum remarcă just, M.A. Hotca, „[s]ituaţia premeditării nu se confirmă în cazul în care, de la luarea hotărârii şi până la executarea ei, a trecut o perioadă scurtă de timp, iar făptuitorul s-a găsit într-o acţiune continuă, dominat de hotărârea ce a luat-o, în aşa fel încât fapta săvârşită apare ca o exteriorizare imediată a hotărârii respective, aflată într-o continuitate atât materială, cât şi psihică cu aceasta” [26, p. 273]. Cu alte cuvinte, pentru a exista premeditare, hotărârea de a omorî victima nu se poate plasa în momentul când făptuitorul a plecat în urmărirea victimei, ci trebuie dovedit că a existat anterior. Hotărârea respectivă nu poate fi dedusă din împrejurări ulterioare momentului când făptuitorul a început urmărirea victimei după ce a văzut-o, ci numai din împrejurări anterioare acelui moment.

În acest sens, prezintă interes opinia lui H. Blei (citat de G. Antoniu [27, p. 75]), care admite posibilitatea existenței unui început de executare înainte de a fi comisă fapta propriu-zisă descrisă în norma de incriminare: „Ar putea corespunde acestor cerințe nu numai actele care realizează acțiunea tipică, dar și actele neadecvate conținutului incriminării dacă ele sunt legate, conform planului general al autorului, așa de strâns de acțiunea descrisă în normă încât conduc fără alte verigi esențiale, intermediare la faza hotărâtoare a faptei. Atragerea sub această formă a unor acte, obiectiv, de pregătire în sfera actelor de executare are loc prin investigarea reprezentărilor subiectului, a identificării intenției care stă la baza actelor sale” [28, p. 255].

Cât privește amenințarea care anticipează omorul, într-o speță din practica judiciară română se menționează: fapta unei persoane de a adresa mesaje de ameninţare soţiei sale denotă adoptarea anterioară a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, fără a fi însă întrunite condiţiile pentru reţinerea circumstanţei agravante a premeditării [29]. În acest context, trebuie luate în considerare următoarele: în ipoteza ameninţării cu omor (în sensul art. 155 CP RM), făptuitorul are posibilitatea reală să-şi realizeze ameninţarea şi să săvârşească acţiuni concrete în direcţia dorită, însă decide benevol să nu le săvârşească, deşi are pentru aceasta toate condiţiile favorabile (nu este vorba de renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii de omor; făptuitorul nici nu a urmărit să săvârşească omorul; nu poţi să renunţi la intenţia care nici nu a existat). În opoziţie, în ipoteza pregătirii de omor, făptuitorul întreprinde toate eforturile în vederea săvârşirii omorului, însă, din cauze independente de voinţa lui, aceste eforturi nu-şi produc efectul. În consecință, intenția de amenințare cu omorul (în sensul art. 155 CP RM) nu poate echivala cu intenția de pregătire a omorului. Ameninţarea cu omor nu trebuie privită ca exteriorizare a intenţiei de lipsire de viaţă, întrucât constituie o infracţiune distinctă prevăzută la art. 155 CP RM. În acest context, are dreptate M. Angheluță atunci când afirmă: „În cazul săvârșirii infracțiunii de ameninţare cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, putem vorbi doar despre o anumită potențialitate de comitere ulterioară a omorului sau a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Nu este justificat a identifica ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nici cu pregătirea de omor sau de vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, nici cu divulgarea intenției de a comite astfel de infracțiuni” [30].

În spețele exemplificate mai sus, amenințarea nu poate fi privită nici ca infracțiune de sine stătătoare prevăzută la art. 155 CP RM, nici ca pregătire de omor. În astfel de spețe, amenințarea și omorul alcătuiesc împreună o activitate continuă. În cadrul acestei activități, amenințarea prefațează omorul, pierzându-și individualitatea. Aceasta întrucât există o singură intenție infracțională, și anume – intenția de a omorî.

La concluzia privind săvârșirea omorului cu premeditare se ajunge și într-o speță din practica judiciară română: „Inculpatul a ameninţat-o cu moartea anterior pe victimă, ameninţări care au fost atât de serioase încât au determinat-o pe acesta să formuleze plângere penală împotriva acesteia, iar organele de poliţie i-au pus inculpatului să nu săvârşească faptele antisociale cu violenţă, faţă de B.M., fiind încheiat şi un proces-verbal în acesta sens cu 4 zile înainte de săvârşirea faptei. Prin urmare a existat o perioadă de timp între momentul în care inculpatul a luat hotărârea de a săvârşi fapta şi până în momentul comiterii acesteia” [31].

În această speță lipsește certitudinea că amenințarea și omorul se caracterizează printr-o continuitate atât materială, cât şi psihică. Drept urmare, amenințarea fie ia forma infracțiunii prevăzute la art. 206 din Codul penal al României (în ipoteza în care amenințarea și omorul nu formează o continuitate), fie demonstrează prezența intenției premeditate de a comite omorul (în ipoteza în care amenințarea și omorul formează o continuitate). În ultima ipoteză, dat fiind că făptuitorul nu a trecut la săvârşirea unor acte de pregătire materială de omor, nu putem vorbi despre premeditare ca circumstanță agravantă prevăzută de lit. a) alin. (1) art. 189 din Codul penal al României.

În altă privință, din Decizia CC RM nr. 30/2020 aflăm că autorul excepției de neconstituționalitate echivalează intenția premeditată cu premeditarea: „10. […] [T]extul „cu premeditare” de la articolul 145 alin. (2) lit. a) din Codul penal este o parte dintr-un întreg, adică se include în noțiunea de intenție. Prin urmare, autorul excepției consideră că articolul 145 alin. (1) din Codul penal care incriminează omorul intenționat al unei persoane include și omorul premeditat” [1].

În calitate de contrateză la o asemenea interpretare, menționăm că noțiunea „premeditare” (în sensul lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM) și noțiunea „intenție” (în sensul alin. (1) art. 145 CP RM, coroborat cu art. 17 CP RM) nu se află într-un raport de tipul „parte-înteg”. Sferele acestor două noțiuni se intersectează, însă nu înglobează integral una de cealaltă. Or, nici pe departe nu oricare infracțiune intenționată presupune obligatoriu etapa de pregătire. În ipoteza infracţiunii prevăzute la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, pregătirea de infracţiune este o etapă indispensabilă a activităţii infracţionale. Premeditarea nu poate exista, dacă decizia infracţională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi materială, obiectivizată. În contrast, intenția – spontană sau premeditată – poate exista, dacă decizia infracţională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi materială, obiectivizată.

Lipsa unor astfel de acte pregătitoare este constatată în următoarele spețe din practica judiciară română:

Dimpotrivă, o serie de acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi materială, obiectivizată, sunt evidențiate într-o altă speță din practica judiciară română: „Inculpatul, conform înţelegerii anterioare, a aşteptat momentul propice când va rămâne acasă singur cu victima, pentru a nu exista martori; înainte de comiterea omorului, împreună cu minorul care l-a ajutat, a ascuţit toporaşul cu polizorul unghiular, pentru a se asigura că arma aleasă este aptă să ucidă; a ales drept loc în care urma să-şi ucidă tatăl curtea locuinţei, care, ulterior să poată fi uşor curăţată de sânge” [35].

Subliniem că pregătirea trebuie să se facă pentru omor, nu pentru o infracțiune care însoțește omorul. În caz contrar, lipsește temeiul aplicării prevederii de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM.

Din aceste considerente, nu este întemeiată reținerea la calificare a acestei prevederi în speța următoare: Ţ.I. a fost condamnat conform alin. (3) art. 42 și lit. a), b), i) și k) alin. (2) art. 145, alin. (4) art. 196, lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM. L.A. a fost condamnat în baza lit. a), b), i) și k) alin. (2) art. 145 CP RM. În fapt, la începutul lui ianuarie 2010, Ţ.I. a primit de la G.I. paşaportul de tip sovietic al lui R.L. La 25.03.2010, aproximativ la ora 22.00, Ţ.I. s-a întâlnit cu G.I., după care cu automobilul ce-i aparţinea, s-au deplasat în satul Bulboaca, raionul Anenii Noi, pentru a-l lua de la serviciu pe L.A. Apoi Ț.I., G.I. și L.A. s-au deplasat spre domiciliul lui R.L. din mun. Chişinău. G.I. și L.A., la indicaţia lui Ţ.I., au pătruns în ograda lui R.L. În casa victimei G.I. i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii şi cu picioarele în diferite părţi ale corpului, în rezultatul cărora R.L. a decedat. la 21.10.2010, Ț.I. s-a deplasat la sediul notarului T.R., unde împreună cu aceasta, a perfectat şi autentificat o procură din numele lui R.L. pe numele lui Ţ.I. în care ultimul a semnat în rubrica „semnătura reprezentantului”, imitând semnătura lui R.L. În baza acestui act, Ţ.I. a fost împuternicit să-l reprezinte pe R.L. în toate autorităţile publice şi în alte organe de stat, precum şi în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv cu dreptul de a dispune de bunurile mobile şi imobile ce-i aparţin acestuia. La 05.11.2010, după ce a obținut ilegal dreptul de proprietate asupra imobilului care i-a aparținut lui R.L, Ț.I. s-a prezentat la biroul notarului R.V., unde a înstrăinat ilegal acel imobil lui V.Gh. contra sumei de 479.000 lei [36].

Pe marginea acestei speţe, se poate menţiona că au fost comise acţiuni de pregătire doar a infracţiunii prevăzute la alin. (4) art. 196 CP RM[2], aflate în concurs cu omorul. Ț.I., G.I. și L.A. nu au întreprins din timp măsuri pentru a se pregăti de infracțiunea de omor. Chiar dacă Ț.I. a intenționat dinainte să comită omorul lui R.L., nu se poate susține că această decizie infracţională s-a exteriorizat prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi materială, obiectivizată. Pregătirea de infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 196 CP RM nu poate fi echivalată cu pregătirea de omor. În caz contrar, se pune semnul egalității între infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 196 CP RM și omor. Ceea ce ar constitui o inepție.

Nu în toate suntem de acord cu concluziile formulate în Decizia CC RM nr. 30/2020:

„[…] 27. Curtea reiterează că Curtea Supremă de Justiție este instanța judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă și uniformă a legislației de către toate instanțele judecătorești. În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut, în cauza Baydar v. Olanda, 24 aprilie 2018, § 47, faptul că asigurarea aplicării uniforme și a interpretării corecte a legilor de către instanțele supreme ale unui stat reprezintă un scop legitim compatibil cu Convenția (DCC nr. 106 din 7 octombrie 2019, § 26; DCC nr. 46 din 22 mai 2018, § 34; DCC nr. 36 din 19 aprilie 2018, § 34).

  1. Așadar, deși Codul penal nu definește omorul premeditat, Curtea reține că practica judiciară (a se vedea § 25 și § 26 supra) stabilește criterii clare în acest sens. În acest context, Curtea notează că argumentele autorului excepției cu privire la neclaritatea noțiunii de omor premeditat sunt nefondate.
  2. Curtea relevă că excepția de neconstituționalitate care face obiectul prezentei cauze nu intră în sfera controlului de constituționalitate, dat fiind faptul că motivele autorului se referă la aspecte ce țin de interpretarea și de aplicarea legii. Curtea reiterează că această competență le revine instanțelor de judecată de drept comun (DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, DCC nr. 130 din 2 decembrie 2019, § 22, DCC nr. 6 din 23 ianuarie 2020, § 29).
  3. Prin urmare, în baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este nefondată și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond” [1].

Nu putem fi de acord cu aceea că jurisprudența actuală din Republica Moldova are capacitatea de a contribui la aplicarea previzibilă a dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. Starea de lucruri pe care am reliefat-o mai sus este asemănătoare cu cea conturată în Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 19.04.2018 de inadmisibilitate a sesizărilor nr. 173g/2017 și nr. 37g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 220 din Codul penal și a articolului 89 din Codul contravențional (proxenetismul și practicarea prostituției):

„[…] 33. […] Curtea observă că, potrivit Codului de procedură penală, interpretarea și aplicarea neunitară a legii penale și de procedură penală poate fi corectată prin intermediul instituției recursului în interesul legii. Recursul în interesul legii se judecă, în condițiile articolelor 4651-4654din Codul de procedură penală, de către Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.

  1. În sprijinul celor enunțate mai sus, Curtea reține că, în conformitate cu articolul 1 alin. (2) din Legea nr. 789 din 26 martie 1996, Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti.
  2. De altfel, și Curtea Europeană nu ezită să afirme că rolul instanțelor supreme este să remedieze contradicțiile dintre soluțiile judiciare în cauze similare, pentru aplicarea efectivă a principiului certitudinii juridice (Ștefan şi Ştef v. România, 27 ianuarie 2009, § 33; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii v. România [MC], 29 noiembrie 2016, § 123).

[…] 45. Totodată, Curtea reiterează că există remedii de ordin legal la care se poate apela, în vederea unificării practicii judiciare de către Curtea Supremă de Justiție. Aceste remedii vor putea asigura claritatea și previzibilitatea normelor legale în discuție. În eventualitatea în care interpretarea oferită de către Curtea Supremă de Justiție (ca urmare a judecării unui recurs în interesul legii) ar putea ridica probleme de constituţionalitate, persoanele vor avea la dispoziție, în continuare, posibilitatea de a ridica excepția de neconstituționalitate” [37].

Nici în cazul conceptului utilizat la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, jurisprudența în materie nu a reușit să dezvolte un înțeles care să constituie un reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acesteia. Datorită caracterului neunitar al acestei jurisprudențe, singura cale recomandabilă ar fi cea a recursului în interesul legii. Constitituirea progresivă a unei practici judiciare dominante, care nu ar mai ridica semne de întrebare privind calitatea interpretării dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, poate avea ca fundament doar un recurs în interesul legii.

Până la soluționarea problemei pe această cale, prioritate trebuie să se acorde doctrinei juridice. Ne referim nu doar la doctrina penală autohtonă, ci și la doctrina penală română. Or, cele trei condiții, care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se confirma calificarea faptei ca omor săvârșit cu premeditare – 1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până la momentul executării infracţiunii; 2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale psihice în vederea asigurării reuşitei acţiunii sale; 3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârşirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei – sunt punctate atât de către doctrinarii autohtoni [38, p. 300; 39, p. 51, 40, p. 212, 41, p. 56; 42, p. 90; 43, p. 144-145; 44, p. 456; 45, p. 168], cât și de către doctrinarii români [46, p. 160-161; 47, p. 82; 48, p. 417; 49, p. 117-118; 50, p. 44-45; 51, p. 73; 52, p. 178; 53, p. 35-36; 26, p. 949; 54, p. 28; 55, p. 86; 56, p. 303; 57, p. 20; 58, p. 16-17; 59, p. 225; 60, p. 43-44; 61, p. 20]. Sintagma, utilizată în dispoziția de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM, a fost preluată din legea penală română. Această dispoziție a recepționat nu doar terminologia caracteristică legii penale române, dar și conținutul juridic al sintagmei corespondente folosite în legea penală română, precum și efectele juridice pe care le implică aplicarea normei care conține o astfel de sintagmă.

Este important să accentuăm că rareori se atestă o unanimitate de opinii doctrinare cum este cea privind numărul și conținutul condițiilor necesare pentru calificarea faptei ca omor săvârșit cu premeditare. Această unanimitate de opinii doctrinare este o dovadă suficientă a faptului că dispoziția de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM se caracterizează prin previzibilitate.

*Acest articol a fost publicat în: Актуальные научные исследования в современном мире // Журнал. Переяслав, 2020, Вып. 4, ч. 7, p. 88-107.

[1] În această ordine de idei, este de menționat că varianta în limba rusă a dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM este: «Убийство […] совершенное с заранее обдуманным умыслом» (în traducere: „Omorul […] săvârșit cu intenție premeditată”). Ceea ce demonstrează inexactitatea traducerii în limba rusă a textului dispoziției de la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM. Traducerea corectă în limba rusă a acestei dispoziții ar fi: «Убийство […] совершенное с предумыслом». Indiscutabil, în virtutea art. 13 din Constituția Republicii Moldova, prioritate urmează să se acorde variantei în limba română a lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM.
[2] În context, precizăm că nu este întemeiată aplicarea față de Ț.I. a prevederii de la lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM. Dat fiind că Ț.I. a confecționat și a deținut un document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, după care, folosind acel document, i-a cauzat lui R.L. daune materiale în proporții deosebit de mari, a fost săvârșită infracțiunea consumată prevăzută la alin. (4) art.196 CP RM. În acest caz, confecționarea, deținerea și folosirea unui document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, a reprezentat nu un scop în sine, ci etapa de pregătire de infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 196 CP RM. O infracțiune consumată absoarbe etapele precedente ale activității infracționale; aplicarea pentru o infracțiune consumată a normei din partea specială a Codului penal nu necesită invocarea suplimentară a art. 26 sau 27 CP RM; odată ce etapele de pregătire și tentativă au fost parcurse și depășite, ele nu mai au relevanță de sine stătătoare, ca și cum „dizolvându-se în amalgamul” infracțiunii consumate. Respectând această logică, fapta prevăzută la lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM a fost absorbită de fapta prevăzută la alin. (4) art.196 CP RM. În consecință, aplicarea față de Ț.I. a prevederii de la lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM denotă dubla sancționare a acestuia pentru fapta prevăzută de lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM.
Având în vedere cele sus-menționate, notarul T.R. este pasibil de răspundere pentru complicitate la infracțiunea prevăzută la alin. (4) art.196 CP RM. Aplicarea față de aceasta a prevederii de la lit. b) și d) alin. (2) art. 361 CP RM ar însemna ignorarea preceptului din art. 41 CP RM.

BIBLIOGRAFIE:

    1. Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 30 din 19.03.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 193g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 145 alin. (2) lit. a) din Codul penal (claritatea noțiunii de „omor premeditat”). Disponibil: http://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=decizii&docid=775
    2. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 14.03.2018. Dosarul nr. 1ra-507/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10702
    3. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 13.07.2016. Dosarul nr. 1ra-987/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=6934
    4. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2020, nr. 44-54.
    5. premeditat. Disponibil: https://dexonline.ro/definitie/premeditat
    6. premeditare. Disponibil: https://dexonline.ro/definitie/premeditare
    7. Энциклопедия уголовного права. Т. 2. Уголовный закон. Санкт-Петербург: Издание профессора Малинина, 2005. 847 p.
    8. Butculescu C.R. Rolul clarificator al doctrinei pentru comunicarea juridică. În: Impactul transformărilor socio-economice și tehnologice la nivel national, european si mondial, 2015, nr. 6, p. 23-28.
    9. Case of B.H., M.W., H.P. and G.K. against Austria. Disponibil: http://echr.ketse.com/doc/12774.87-en-19891012/view/
    10. Case of Schimanek against Austria. Disponibil: http://echr.ketse.com/doc/32307.96-en-20000201/view/
    11. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 20.09.2017. Dosarul nr. 1ra-1276/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9507
    12. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 13.11.2019. Dosarul nr. 1ra-2081/2019). Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14685
    13. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 05.07.2017. Dosarul nr. 1ra-1034/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9101
    14. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 05.08.2015. Dosarul nr. 1ra-787/2015. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=4718
    15. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 28.06.2017. Dosarul nr. 1ra-585/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9155
    16. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 21.03.2018. Dosarul nr. 1ra-612/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10734
    17. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 06.06.2018. Dosarul nr. 1ra-1066/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11330
    18. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 03.04.2019. Dosarul nr. 1ra-418/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13337
    19. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 23.10.2019. Dosarul nr. 1ra-1679/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14358
    20. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 10.04.2019. Dosarul nr. 1ra-506/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13519
    21. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 08.07.2019. Dosarul nr. 1ra-920/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14025
    22. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 20.01.2016. Dosarul nr. 1ra-73/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=5609
    23. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 11.10.2017. Dosarul nr. 1ra-1353/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9635
    24. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 08.07.2019. Dosarul nr. 1ra-920/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14025
    25. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 17.07.2019. Dosarul nr. 1ra-1331/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13849
    26. Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007. 1593 p.
    27. Antoniu G. Tentativa (doctrină, jurisprudență, drept comparat). București: Tempus, 1995. 314 p.
    28. Blei H. Strafrecht 1: Allgemeiner Teil. München: C.H. Beck, 1983. 298 p.
    29. Sentința penală nr. 102 din 08.05.2013 a Tribunalului Vaslui. Disponibil: http://portal.just.ro/89/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=364
    30. Angheluță M. Locul articolului privind ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în partea specială a Codului penal al Republicii Moldova. În: Актуальные научные исследования в современном мире // Журнал. Переяслав Хмельницкий, 2019, Вып. 9, ч. 3, p. 43-50.
    31. Decizia nr. 604 din 13.04.2016 a Curții de Apel Craiova. Disponibil: http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1220
    32. Sentința penală din 17.06.2016 a Tribunalului București. Disponibil: http://portal.just.ro/3/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=553
    33. Decizia nr. 1294 din 23.10.2014 a Curții de Apel Craiova. Disponibil: portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1053
    34. Decizia nr. 44 A din 05.03.2008 a Secției penale a Curții de Apel Timișoara. http://jurisprudenta.org/Search.aspx
    35. Hotărârea nr. 1207 din 23.10.2014 a Tribunalului Dolj. Disponibil: http://portal.just.ro/63/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=529
    36. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 31.01.2017. Dosarul nr. 1ra-2/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8273
    37. Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 19.04.2018 de inadmisibilitate a sesizărilor nr. 173g/2017 și nr. 37g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 220 din Codul penal și a articolului 89 din Codul contravențional (proxenetismul și practicarea prostituției). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 195-209.
    38. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A. Barbăneagră. Chişinău: ARC, 2003. 836 p.
    39. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 622 p.
    40. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et al. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău: Cartier, 2005. 656 p.
    41. Brînza S., Ulianovschi X., Stati V. et al. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Chișinău: Cartier, 2005. 804 p.
    42. Гырла Л.Г., Табарча Ю.М. Уголовное право Республики Молдова. Часть Особенная. Т. 1. Кишинэу: Cartdidact, 2010. 712 p.
    43. Brînza S., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 1062 p.
    44. Poalelungi M., Dolea I., Vîzdoagă T. et al. Manualul judecătorului pentru cauze penale. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1192 p.
    45. Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015. 1326 p.
    46. Diaconescu Gh. Infracțiunile în Codul penal român. Vol. I. București: Oscar Print, 1997. 580 p.
    47. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea specială. București: Șansa, 1999. 662 p.
    48. Crișu Șt., Crișu E.D. Codul penal adnotat cu practica judiciară (1989-1999). Curtea de Argeș: Argessis Prinnt, 1999. 758 p.
    49. Boroi A. Infracțiuni contra vieții. București: ALL Beck, 1999. 249 p.
    50. Toader T. Drept penal. Partea Specială. București: ALL Beck, 2002. 553 p.
    51. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea specială. București: ALL Beck, 2002. 580 p.
    52. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. et. al. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială. Vol. III. Bucureşti: ALL Beck, 2003. 640 p.
    53. Toader T. Drept penal. Partea specială. București: Hamangiu, 2007. 440 p.
    54. Cioclei V. Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. București: C.H. Beck, 2009. 287 p.
    55. Diaconescu D., Duvac C. Tratat de drept penal. Partea specială. București: C.H. Beck, 2009. 1158 p.
    56. Alecu Gh. Instituții de drept penal. Partea generală și partea specială. Constanța: Ovidius University Press, 2010. 671 p.
    57. Cioclei V. Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului. București: C.H. Beck, 2013. 359 p.
    58. Păvăleanu V. Drept penal special. București: Universul Juridic, 2014. 620 p.
    59. Ciobanu P., Bogdan D. Noul Cod penal adnotat. București: Rosetti International, 2015. 442 p.
    60. Antoniu G., Brutaru V., Duvac C. et al. Explicațiile noului Cod penal. Vol. III (art. 188-256) / G. Antoniu, T. Toader (coord.). București: Universul Juridic, 2016. 654 p.
    61. Cioclei V. Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului. București: C.H. Beck, 2019. 424 p.
Exit mobile version