Dr. hab. Alexandru Arseni
„Toate statele care au avut şi au putere
asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate”
(Niccolo Machiavelli „Principele”)
Sumar
În limbajul juridic şi politici din Republica Moldova se utilizează sintagma „republică parlamentară” cu referinţă la art.60 alin.(1) din Constituţie în conformitate cu care „parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă” [Constituţia Republicii Moldova. Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994. Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, Art.nr.140].
În esenţă însă această prevedere semnifică faptul că Parlamentul exercită „puterea legislativă” una dintre cele trei (legislativă, executivă şi judecătorească) stipulate în art.6 din Constituţie „Separarea şi colaborarea puterilor”.
În fond însă sintagma „republică parlamentară”, fie „regim politic” ceea ce vom expune în articolul dat.
Cuvinte-cheie: formă de stat, formă de guvernământ, regim politic, structură de stat; monarhie, republică.
Scopul cercetării. În baza concepţiilor doctrinare şi a metodelor ştiinţifice de a determina esenţa sintagmelor „structură de stat”, regim politic şi „formă de guvernământ” pentru identificarea tipurilor formelor de guvernământ monarhice şi republicane. Iar, pe de altă parte de a determina tipul de formă de guvernământ în Republica Moldova şi semnificaţia lui ştiinţifică cu profunde amprente practice în cadrul organizării instituţionale a puterii de stat.
Terminologii. Cu referire la organizarea şi exercitarea puterii de stat încă din antichitate au fost utilizate două sintagme: a) „formă de stat” şi b) „formă de guvernământ”, fiind în esenţă identice.
1. Forma de stat este o categorie complexă fondată de Aristotel, fiind amplificată de Jean Bodin, Charles Montesqueu, Immanuel Kant, Hegel ş.a. În accepţiunea contemporană prin „formă de stat” se înţelege o categorie complexă care desemnează „modalităţile în care se poate înfăţişa puterea de stat constituită pe un teritoriu determinat” [Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. – Cluj-Napoca: 2000, vol.1, p.223]. Iar într-o altă viziune forma de stat „determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri” [Avornic Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului. Tratat. – Ch.: 2009, vol.1, p.83].
Astfel fiind o categorie complexă, constituind obiectul de studiu atât al teoriei generale a dreptului cât şi a dreptului constituţional, forma de stat are ca elemente constitutive „a) structura de stat; b) forma de guvernământ şi c) regimul politic” [Avornic Gheorghe. Teoria generală …, p.83; Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: S.n. (ISFEP „Tipografia Centrală” – 2017, p.203; Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Editura Europa Nova. – Bucureşti: 1996, vol.2, p.130; Vrabie Genoveva. Drept constituţional şi instituţii politice. – Iaşi: Cugetarea, 1999, vol.1, p.93].
Astfel: structura de stat, regimul politic şi forma de guvernământ sunt cele trei elemente ale „formei de stat”. Pornind de la obiectul nostru de cercetare primele două categorii, elemente pe care le vom defini doar pentru a expune în detaliu esenţa categoriei „formă de guvernământ”.
a. Structura de stat semnifică „organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state-membre” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. – Ed. a 14-a, rev. – Bucureşti: Editura CH Beck, 2011-2013, vol.2, p.65; În acelaşi sens: Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.130; Popa Victor. Drept public. – Chişinău, 1998, p.72; Cârnaţ Teodor. Drept constituţional. Ed. a 2-a (rev. şi adăug.). – Ch.: „Print-Caro” SRL, 2010, p.187; Vrabie Genoveva. Drept constituţional …, p.94]. Astfel structura de stat desemnează „integralitatea puterii de stat, modul de organizare a acesteia pe un anumit teritoriu” [Arseni Alexandru. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Ed.a 2-a, rev. – Chişinău: CEP USM, 2019, p.199].
b. Regim politic într-o viziune din teoria generală a dreptului semnifică „metodele şi mijloacele de exercitare a puterii de stat, de conducere statală a societăţii” [Avornic Gheorghe. Teoria generală …, p.84]. Şi doctrina dreptului constituţional se pronunţă şi defineşte „regimul politic” ca „ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.163; Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.266]. Regimul politic are „determinări mult mai complexe decât raporturile dintre puteri. Regimul politic are calităţi valorizatoare nu doar cât priveşte esenţa şi forma puterii de stat, dar şi în ceea ce priveşte calificarea esenţei întregii societăţi. El este indicatorul sintetic şi de prima mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv pentru calificarea unei societăţi ca real democratică sau antidemocratică” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.163].
Pornind de la aceste raţionamente următorul articol va fi dedicat în exclusivitate regimului politic în complexitatea sa.
2. Forma de guvernământ. Definiţie. Şi sintagma formă de guvernământ este definită atât de fondatorul ei – Aristotel, cât şi de autorii lucrărilor de teorie generală a dreptului cât şi de dreptul constituţional.
În opţiunea lui Aristotel forma de guvernământ (forma de stat) era definită ca „fiind puterea suverană a cetăţii, trebuind, în chip necondiţionat, ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate, ori în sfârşit, din masa cetăţenilor” [Aristotel. Politica. – Editura ® – Bucureşti: 2001, Cartea a III, Capitolul VII, p.161].
Doctrinarii din Teoria Generală a Dreptului definesc şi ei „forma de guvernământ” fie într-un sens restrâns, fie într-un sens mai larg. Astfel într-o accepţie „forma de guvernământ” priveşte „formarea, organizarea şi competenţa organelor supreme ale puterii de stat, raportul lor cu celelalte organe din sistemul statal” [Avornic Gheorghe. Teoria generală …, p.84].
Sau, într-un sens mai larg, forma de guvernământ „caracterizează modalitatea de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi principiile ce stat la baza raporturilor dintre acestea şi în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului” [Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală …, p.207].
Şi în doctrina constituţională întâlnim mai multe definiţii date sintagmei „formă de guvernământ”, de la un sens restrâns, general, până la un sens autentic şi concis.
Astfel, într-o opinie „forma de guvernământ în calitate de criteriu de clasificare a statelor”, reprezintă „modul în care se exercită puterea” [Popa Victor. Drept public …, p.82]. Într-o altă opinie prin formă de guvernământ se înţelege „modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare” [Cârnaţ Teodor. Drept constituţional …, p.182; Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.62].
Într-o a treia accepţie „forma de guvernământ” semnifică „modalitatea de constituire a organelor supreme ale statului (în principal a şefului statului), care sunt determinate de anumite condiţii specifice” [Iancu Gheorghe. Drept constituţional şi instituţii politice. – Ed. a 5-a, rev.şi compl. – Bucureşti: Lumina lex, 2007, p.255].
Şi, în sfârşit, dar, nu în ultimul rând un raţionament care pune în evidenţă clară şi autentică semnificaţia sintagmei „formă de guvernământ” a determinării modului de desemnare instituţională a şefului de stat – instituţie a puterii executive. Astfel, sub aspect juridic şi politic noţiunea de „formă de guvernământ” este utilizată într-un sens mai larg şi anume, – pentru a stabili şi „deosebirea existentă între diferitele ţări ca urmare a modului de desemnare a unui singur organ conducător şi anume a celui care exercită atribuţiile de şef al statului” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.233].
Aşadar conceptul de „formă de guvernământ” a evaluat de la perceperea concepţiei „cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană, un grup restrâns de persoane sau masele largi ale poporului” [Aristotel] până în prezent a „modului de desemnare a unui singur organ de stat şi, anume, a celui ce exercită atribuţiile de şef al statului”.
Respectiv, forma de guvernământ vizează doar modalitatea de desemnare a şefului de stat, instituţie a puterii executive, în cadrul separaţiei puterilor în stat şi implicarea în acest proces fie a deţinătorului suveranităţii – poporul, fie a reprezentanţei naţionale – Parlamentul.
3. Tipurile de „formă de guvernământ”
a. Geneza tipizării. Platon distingea următoarele forme de stat, în accepţiunea de formă de guvernământ: aristocraţia, timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania. Aristotel însă evidenţia trei forme „bune” – regalitatea, aristocraţia şi republica şi într-o formă derivată: monarhia, oligarhia şi democraţia.
Această clasificare a dominat până la începutul secolului al XX-lea, chiar dacă Niccolo Machiavelli a dat propria clasificare subliniind că „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate” [sublinierea ne aparţine] [Niccolo Machiavelli. Principele. – Bucureşti: Mondero, 2008, p.13]. Această clasificare nu a fost dezvăluită, dar Statele Unite ale Americii prin Constituţia de la Filadelfia din 16 septembrie 1786, acceptând forma republicană atât ca formă de guvernământ, cât şi ca regim politic au stabilit modalitatea de desemnare a şefului de stat în baza principiului separaţiei puterilor în stat în: putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească.
Astfel, potrivit art.1, secţiunea 1. „Toate puterile legislative acordate prin această Constituţie vor fi exercitate de un Congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentanţilor”. Totodată constituţia stabileşte şi modalitatea de desemnare a Congres-manilor. Conform secţiunii 2. Membrii Camerei Reprezentanţilor vor fi aleşi la fiecare doi ani de populaţia diferitelor state. Iar senatorii vor fi aleşi de Corpurile Legiuitoare (Parlamentele) ale statului respectiv (secţiunea a 3-a).
Puterea executivă, conform articolului II, secţiunea 1, va fi „exercitată de către Preşedintele Satelor Unite ale Americii, ales de către electorii fiecărui stat”.
Iar articolul III, secţiunea 1 stabileşte că „Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte Supremă şi de acele tribunale inferioare instituite şi stabilite din când în când de către Congres”.
Anume reglementarea constituţională din America, precum şi statelor din Europa, precum şi practica exercitării puterii în aceste state la începutul sec. al XX-lea C.Stere menţiona că „în forma complicată a societăţii de azi e foarte greu de a clasifica statele după norma lui Aristotel … ce sunt Statele Unite după această clasificare? În fruntea lor e un prezident cu puteri foarte mari, cu puteri mult mai mari decât ale celor mai mulţi monahi din Europa. E o realitate? Sau fiind dat că o guvernează un parlament, un congres, e o aristocraţie? Sau fiind dat că în ultimul resort se pronunţă prin sufragiu universal, e o democraţie” [Constantin Stere. Curs de drept constituţional. – Chişinău: Cartier (Tipogr. „Bons offices”), 2016, p.43].
Autorul doar a pus problema, dar nu a dezvoltat subiectul. Soluţia a fost dată de ştiinţa juridică care, pornind de la complexitatea fenomenului – exercitarea puterii de stat, de către sine, prin ce metode şi mijloace, precum şi în baza căror principii, adică în interesul cui se exercită puterea şi a identificat două universuri distincte: a) „forma de guvernământ” şi „regimul politic” cu principiile de bază care îl caracterizează fie ca democratic, fie ca nedemocratic.
b. Tipurile de formă de guvernământ
Pe această cale empirică şi normativă conceptul clasic de formă de guvernământ s-a divizat şi cristalizat în două instituţii distincte: a) forma de guvernământ în accepţiunea contemporană şi b) regimul politic.
Astfel, pornind de la criteriul unic şi autentic, anume acel că prin forma de guvernământ înţelegem modul de desemnare a unui singur organ de stat şi, anume, a celui ce exercită atribuţiile de şef al statului apoi distingem două tipuri, sau statele se împart în monarhii şi republici.
1. Monarhia. Ca formă de guvernământ monarhia se caracterizează prin aceea că „şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, ţar, prinţ, emir) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.63; Iancu Gheorghe. Drept constituţional …, p.255].
În evoluţia istorică, monarhia ca formă de guvernământ a cunoscut următoarele tipuri:
– monarhia absolută se caracteriza prin puterea discreţionară în stat a monarhului;
– monarhia limitată (constituţională) – se caracteriza prin limitarea puterilor monarhului prin constituţie;
– monarhia parlamentară dualistă în care atât monarhul cât şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie legală;
– monarhia parlamentară contemporană – doar ca o expresie similară a tradiţiei şi istoriei acestor ţări.
Monarhiile actuale denumite „constituţionale” nu corespund „monarhiei”, deoarece puterile şefului statului nu sunt nelimitate, ci „sunt restrânse prin constituţie în temeiul cărora acestuia i se opun e o adunare reprezentativă cu caracter mai mult sau mai puţin popular şi o justiţie mai mult sau mai puţin independentă” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.234].
La monarhi suveranul – poporul nu este antrenat în desemnarea şefului de stat, iar reprezentanţa naţională – parlamentul intervine doar când se pune problema succesiunii la tron.
2. Republica, ca formă de guvernământ constituie la fel obiect de studiu atât al Teoriei Generale a Dreptului, cât şi a Dreptului Constituţional, definiţiile fiind similare.
Republica – acea formă de guvernământ „în care şef al statului (şi poartă denumirea de preşedinte) este ales pe termen determinat fie de popor prin vot direct sau indirect, de parlament” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.233; Iancu Gheorghe. Drept constituţional …, p.256]. În funcţie de acest criteriu distingem două tipuri de formă de guvernământ: a) republică prezidenţială şi b) republică parlamentară.
La forma de guvernământ „republică prezidenţială”, suveranul, adică poporul prin „vot universal, egal, secret, liber şi direct alege” [Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Editura Europa Nova. – Bucureşti, 1996, vol.2, p.65] preşedintele de republică (Franţa, România, Republica Moldova, Ucraina etc. sau şi prin intermediul colegiilor electorale (electori) Statele Unite ale Americii, tocmai ei şi au fost pionierii.
La forma de guvernământ „republică parlamentară” reprezentanţa naţională – Parlamentul alege preşedintele de republică (Germania, Italia, India).
Totodată în literatura de specialitate unii autori apreciază şi cu sintagmele „republică semiprezidenţială” sau „republică semiparlamentară”, aşa-zisele forme de guvernământ „mixte”. În viziunea autorilor este vorba de o „formă intermediară”, „un hibrid” şi reprezintă elemente ale republicii prezidenţiale îmbinate cu elemente ale republicii parlamentare [Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală …, p.186].
Însă acest tip de formă de guvernământ nu este justificat ştiinţific. Aceasta deoarece la clasificarea fenomenelor, evenimentelor, construcţiilor juridice şi politice trebuie utilizat un singur criteriu iar nu pentru un grup un criteriu, iar pentru alt grup din aceeaşi specie alt criteriu.
În context, am determinat deja că unicul criteriu de clasificare a formelor de guvernământ: republică prezidenţială şi republică parlamentară este autenticitatea puterii care legitimează desemnare şefului de stat: la „republică prezidenţială” puterea îi aparţine suveranului – poporului, iar la „republică parlamentară” – legitimitatea desemnării şefului de stat rezidă în voinţa reprezentanţei naţionale.
Astfel „forma de guvernământ” (monarhia sau republică se referă doar la modalitatea de desemnare a instituţiei etatice care are atribuţia de a exercita funcţia de şef de stat şi nu însăşi ansamblu de competenţe, metode şi mijloace de a exercita această atribuţie, elemente caracteristice regimului politic.
Tocmai din aceste raţionamente „deosebirile dintre republică şi monarhii în statele democratice contemporane sânt de natură a prezenta o importanţă practică, numai dacă tratăm această problemă în limita raporturilor dintre principalele categorii de organe existente într-un stat, a modului în care se realizează cerinţele principiului separaţiei puterilor, adică în lumina trăsăturilor caracteristice ale sistemului politic căruia îi aparţine statul respectiv” [Vrabie Genoveva. Drept constituţional …, p.110].
3. Determinarea formei de guvernământ în Republica Moldova. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să apelăm la reglementările stabilite în Constituţie. Astfel, potrivi art.1 alin.(2) din Constituţie „Forma de guvernământ a statului este republica”. Aşadar, suntem în prezenţa republicii. Acum urmează a determina care tip de formă de guvernământ: prezidenţial sau parlamentar.
Şi în acest caz ne este de ajutor Constituţia, care prin noua redacţie „revigorată” a art.78 alin.(1) (legitimitatea căruia este nejustificată) stabileşte că „Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.
Deci, suntem în cadrul republicii prezidenţiale ca formă de guvernământ competenţa de a desemna şeful de stat – preşedintele îi revine corpului electoral prin exercitarea dreptului exclusiv politic – dreptul de a alege, exercitând astfel suveranitatea naţională în mod direct.
Concluzii generale:
1. Sistemul politic al statelor contemporane nu mai cunoaşte „forma de stat” ca interacţiune a elementelor sale şi cu structuri strict determinate ca:
a) „Structura de stat” exercitarea puterii de stat în raport cu teritoriul;
b) „Formă de guvernământ” – interacţiunea dintre corpul electoral, Parlament şi Şeful de stat ca rezultat al desemnării lui în funcţie;
c) Regim politic – ca interacţiune dintre instituţiile statului şi metodele şi mijloacele la care recurg ele în procesul exercitării puterii de stat.
2. Forma de guvernământ republicană cunoaşte două tipuri:
a) republică prezidenţială – şeful de stat este desemnat prin vot universal, direct de către cetăţenii sau colegii electorali (SUA);
b) republică parlamentară – şeful de stat fiind desemnat de către Parlament – ca reprezentanţă naţională.