Dr. hab. Alexandru Arseni

„Când cineva face ce vrea, este o mare
primejdie ca nu cumva să voiască ce nu trebuie”

Plutarchus

Sumar 

Atunci când se trece la metodele de exercitare a puterii de stat, apoi se operează cu sintagma „regim politic”. În cazul republicilor ca formă de guvernământ fie „parlamentară” sau „prezidenţială” foarte adesea se confundă cu „regimul politic parlamentar” sau „regimul politic prezidenţial”.

În articolul dat vom defini mai întâi sintagma „regim politic” şi apoi vom expune cele trei tipuri de regim politic constituite în temeiul principiului separaţiei puterilor în stat şi, anume: a) regim politic parlamentar; b) regim politic prezidenţial şi c) regim politic semiprezidenţial.

Cuvinte-cheie: organ reprezentativ, regim politic, separaţia puterilor, regim politic parlamentar, regim politic semiprezidenţial, regim politic liberal şi democratic, regim politic constituţional.

Adnotare. Potrivit art.2, alin.(1) din Constituţie [adoptată la 29 iulie 1994, Publicată în: Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994, Republicată în: Monitorul Oficial al republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, Art.nr.140] „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative în formele stabilite de Constituţie”. Urmează, aşadar să stabilim care sunt aceste organe reprezentative.

Practica constituţională şi reglementările normative au determinat şi identificat un singur criteriu de a stabili aceste organe: voinţa poporului exprimată prin alegeri libere, care au loc în mod periodic „prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” [art.38 alin.(1) din Constituţie].

Din prevederile constituţionale identificăm două organe reprezentative: 1. Parlamentul [art.61 alin.(1)]; 2. Preşedintele Republicii Moldova [art.78 alin.(1)].

Cât priveşte formele de exercitare a puterii de stat prin reprezentare, apoi ele trebuie deduse tot din textul Constituţiei. Or, tocmai interrelaţiile dintre aceste două instituţii una abilitată cu exercitarea puterii legislative – Parlamentul [art.60 alin.(1)] şi a doua, Preşedintele Republicii şi în cazul dat se include şi Guvernul – abilitate şi antrenate în exercitarea puterii executive.

Astfel, constituţia scrisă şi sistematică prin precizia şi claritatea ei stabileşte organizarea şi funcţionarea puterii politice şi a raporturilor ei cu cetăţenii [Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. – Cluj-Napoca, 2000, vol.1, p.9].

Scopul cercetării. Ca rezultat al studiului tipurilor de regimuri politice, aplicate în exercitarea puterii de stat din ţările contemporane, de a determina tipul de regim politic în Republica Moldova, precum şi a principiilor ce-i stau la bază. Astfel vom face o claritate şi deosebire netă dintre „forma de guvernământ” şi „regimul politic” nu numai sub aspect doctrinar, dar mai cu seamă a semnificaţiei practice, pentru a determina, în consecinţă care instituţie şi pentru ce poartă răspundere în exercitarea puterii de stat prin reprezentare, delegată de la suveran – poporul Republicii Moldova.

Definirea sintagmei „regim politic”. Etimologic noţiunea „regim” provine de la latinescul „regimen” ceea ce semnifică: administrare, guvernare. Pornind de la acest sens doctrina juridică şi politică de la începutul secolului XX, datorită metodelor, mijloacelor şi procedurilor politice de exercitare a puterii de stat, care nu se mai încadrau în definiţia clasică „formă de guvernământ” a pus în circuit sintagma „regim politic” al statului.

Într-adevăr, după cum menţionează T.Drăganu, „dacă este exact că a defini forma de guvernământ înseamnă să se stabilească cine exercită puterea politică într-o societate dată (o persoană, un grup restrâns de persoane sau masa populaţiei), atunci demersul întreprins pentru desemnarea regimului ei politic nu va putea avea ca obiect decât punerea în evidenţă a modalităţilor, a procedurilor prin care aceste persoane guvernează” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.266].

Regimul politic astăzi este parte componentă a doctrinei juridice în general: a Teoriei Generale a Dreptului şi a Dreptului Constituţional. O succintă expunere a opiniilor din literatura de specialitate ne va permite să ne creăm imaginea autentică în esenţă a noţiunii „regim politic”.

Astfel în Teoria dreptului în fond, noţiunea de regim politic se înţelege „metodele şi mijloacele de exercitare a puterii de stat, de conducere statală a puterii, metode şi mijloace relevând, în primul rând, stare drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, care pun în evidenţă raportul dintre individ şi stat” [Avornic Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului. Tratat. – Ch.: 2009, vol.1, p.84].

În doctrina constituţională întâlnim mai multe definiţii, dar care nu diferă, după conţinut. Spre exemplu, într-o opinie, regimul politic exprimă „totalitatea procedurilor de realizare a puterii de stat, evocă raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic, adică reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea” [Cârnaţ Teodor. Drept constituţional. Ed. a 2-a (rev. şi adăug.). – Ch.: „Print-Caro” SRL, 2010, p.199-200].

Sau, într-o altă opinie regimul politic este definit ca „ansamblul unitar şi coerent structurat al normelor juridice şi a mecanismelor constituţionale, politice, social-economice,  ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau altfel spus, se realizează puterea politică” [Ionescu Cristian. Tratat de drept constituţional contemporan. – Bucureşti: Editura All Beck, 2003, p.351-352].

Într-o definiţie mai succintă regimul politic reprezintă „ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea” [Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Editura Europa Nova. – Bucureşti, 1996, vol.2, p.163]. În acelaşi timp se face următoarea precizare de principiu: Regimul politic are „determinări mult mai complexe decât raporturile dintre puteri”. Regimul politic are calităţi  valorizatoare nu doar cât priveşte esenţa şi forma puterii de stat; dar şi ceea ce priveşte calificarea esenţei întregii societăţi. El este indicatorul sintetic şi de prima mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv pentru calificarea unei societăţi ca real democratică sau antidemocratică [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.163].

Din textul definiţiilor identificăm următoarele elemente constitutive:

– instituţiile abilitate să exercite puterea de stat, acestea fiind: a) Parlamentul – instituţie politico-juridică care exercită puterea legislativă [art.60 alin.(1) din Constituţie]; b) Şeful Statului şi Guvernului care sunt abilitate să exercite puterea executivă [art.84-88; art.96; 104-105; 106¹; 106²; 107 şi 108 din Constituţie];
– procedurile, metodele şi mijloacele determinate constituţional, la care recurg aceste instituţii în exercitarea puterii de stat.

Astfel „regimul politic” reprezintă instituţiile sistemului politic şi interacţiunea dintre ele, utilizând procedurile, metodele şi mijloacele strict determinate constituţional şi în legile organice în scopul exercitării puterii de stat prin reprezentare delegată de către suveran – poporul în numele lui şi pentru el.

Tipizarea regimurilor politice

Literatura de specialitate oferă diferite clasificări ale tipurilor de regim politc în funcţie de criteriile aplicate.

În limbaj juridic şi politic, precum şi în literatura de specialitate sunt utilizate sintagme, precum: a) regim constituţional; b) regim absolutist (totalitar); c) regim liberal; d) regim autoritar.

Succinta expunere a acestor tipuri de regimuri politice se rezumă la următoarele:

1. Regimul politic constituţional este atunci când organele statului îşi desfăşoară activitatea în limitele constituţionale [Vrabie Genoveva. Drept constituţional şi instituţii politice. – Iaşi: Cugetarea, 1999, vol.1, p.137]. Dar să nu uităm că regimul politic pe timpul comunismului şi a naţional-socialismului se baza pe constituţie, dar constituţie antiumană şi despotică după spiritul ei.
2. Regim absolutist – în cadrul cărui constituţia nici nu prevede limitări, sau pur şi simplu este ignorată.
3. Regimurile liberale şi democratice „asigură supremaţia Constituţională asupra guvernanţilor (Parlament, Guvern, şef de stat) şi, de asemenea, asupra majorităţii” [Jacques Cadart. Institutions politiques et droit constitutionnel. Tom 1. Libraire général de droit et de jurisprudence. Paris, 1989, p.17]. Adică se respectă libertăţile
4. Regim autoritar care se caracterizează prin „preeminenţa ce se recunoaşte intereselor statului” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.268].

Aşadar, aceste tipuri de regimuri politice denotă ce principii stau la baza exercitării puterii de stat (aspect pe care îl vom expune la finele articolului) pe când pe noi ne interesează tipurile de regimuri politice ca forme de exercitare a puterii de stat prin reprezentare.

Pentru aceasta doctrina constituţională face apel la principiul separaţiei puterilor în stat [art.6 din Constituţie] identificând următoarele tipuri de regim politic: regim parlamentar, regim prezidenţial, regim semi-prezidenţial, guvernământul de adunare şi regimul directorial.

Dat fiind că „guvernământul de adunare” şi „regimul dictatorial” este foarte rar întâlnit şi totodată nu are nici un impact asupra Republicii Moldova, în cadrul acestui articol nu le vom expune.

1. Regimul politic parlamentar

Acest regim politic are la bază ideea colaborării puterilor. Este un sistem politic în care “separaţia puterilor – presupunând autonomia funcţională a celor trei categorii de organe, dar îndeosebi a legislativului, şi existenţa unor mijloace specifice de presiune reciprocă – se caracterizează prin supleţe şi dinamism” [Deleanu Ion. Drept constituţional, p.169]. Regimul parlamentar este “un regim politic în care organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilor etatice şi dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze mutual” [Debbasch C., Daudot Y. Lexique de termes juridiques. Dalloz, 1981, p.251]. Definiţia este prea largă, întrucât nu se pune accentul pe trăsătura acestui tip de regim, care îl face să se deosebească de altele, şi anume responsabilitatea politică a guvernului. Intr-o altă definiţie, regimul parlamentar ar fi “acela în care direcţia afacerilor publice aparţine parlamentului şi şefului statului, prin intermediului cabinet responsabil în faţa parlamentului” [Burdeau G. Traité de science politique, ed II, t.1, 1966, p.168].

Definiţia,  subliniază I. Deleanu, este prea îngustă, căci – cum se va vedea – ea nu include şi regimul parlamentar dualist, vizând doar regimul parlamentar monist. Care sunt de fapt mecanismele fundamentale ale regimului parlamentar şi care sunt modalităţile lui, corespunzător etapelor istorice pe care le-a străbătut [Pactet P. Institutions politiques. Droit Constitutionnel.  8e ed. Miasson, 1996, p.143. Bourdeau G. Traité de science politique, p.143-157]. „Logica instituţiilor” – cum spunea un autor – şi nu speculaţiile teoretice au condus la instaurarea regimului parlamentar. Şi aceasta la intersecţia dintre curba descendentă a monarhiei şi curba ascendentă a adunării reprezentative. In asemenea circumstanţe istorice s-a pus, evident, problema raporturilor dintre şeful statului şi parlament (adunare sau adunări).

“Pivotul regimului parlamentar” este guvernul, în special primul ministru, el trebuind să realizeze şi să concilieze aceste raporturi [Gicquel J., Hauriou A. Droit constitutionnel et institutions politiques. Ed. Montchretien, 8-e ed., 1985, p.200].

Având ca principiu echilibrul puterii executive şi a puterii legislative, concertarea lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existenţa unor mijloace specifice fiecăreia dintre puteri de control şi temperare reciprocă, regimul parlamentar – abstracţie făcând de unele note specifice de la o etapă istorică la alta – funcţionează după următoarea “schemă”, întâlnită la toţi savanţii în domeniu:

1. Disocierea organului executiv în funcţia de şef de stat şi guvern. Cu alte cuvinte, existenţa unui executiv bifurcat, dualist sau bicefal;
2. Şeful de stat este politiceşte iresponsabil în faţa parlamentului. Dacă a fost ales de adunare sau de adunări ori de către corpul electoral, şeful statului nu poate fi revocat aceasta fiind considerată “una din dogmele ortodoxiei parlamentare”;
3. În schimb, guvernul – ca organ colegial – răspunde politiceşte în faţa parlamentului, care îl poate demite;
4. El răspunde, indirect, şi pentru activitatea şefului statului, întrucât actele acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de şeful guvernului;
5. Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentara, provenită – prin sufragiu universal direct – din interiorul propriului partid, sau, pe o coaliţie parlamentară constituită în scopul desemnării guvernului şi pentru a sprijini activitatea acestuia;
6. Guvernul – prin intermediul şefului statului – poate recurge la disoluţia adunării, provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri.

Regimul parlamentar a avut o evoluţie lentă, progresivă şi mai ales empirică [Greve C., Tabri H.R. Droit constitutionnels européens, P.U.F., Paris, 1995, p.367]. Impulsul decisiv ai acestei evoluţii nu l-a constituit, cum s-ar crede, ideile care inspiră acest regim, cât mai ales circumstanţele istorice în care a apărut şi viaţa constituţională în care el s-a dezvoltat. Ca produs al istoriei, regimul parlamentar înfăţişează mai multe tipuri sau modalităţi:

1. Regimul parlamentar dualist, numit de unii autori şi “regim parlamentar prin teoria echilibrului” care se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu numai în faţa adunării, dar şi în faţa şefului de stat. Regimul parlamentar dualist, în forma sa tradiţională, este un regim de tranziţie, al propunându-şi să compatibilizeze două concepţii asupra suveranităţii (suveranitatea de drept divin, care aparţine monarhului şi suveranitatea poporului) şi exigenţele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ. Este clar că, până la urmă coexistenţa şi a fortiori concurenţa celor două principii de legitimitate nu puteau să dureze; unul era pe cale de a devenit revolut, celalalt într-un dinamism ascendent. Acest proces anunţă monismul [Chantebout B. Droit constitutionnel et science politique, Armand Colin, 1991, p.156];
2. Regimul parlamentar monist este cunoscut şi sub denumirea de “regim parlamentar prin teoria responsabilităţi unilaterale a guvernului”, întrucât guvernul este responsabil numai în faţa adunării alese prin vot universal direct. Dacă guvernul are asigurată majoritatea parlamentară în Cameră (adunare), ei devine un simplu “comitet al Camerei”. Se întâmplă însă şi invers: guvernul, bucurându-se de o dublă majoritate (cea electorală, obţinută în urma alegerilor, şi cea parlamentară) transformă parlamentul într-un “automat legislativ” al propriului său program.

Prin combinarea sistemului parlamentar cu sistemul de partide, adică procedând la examinarea “sistemului politic” în ansamblul său, regimul parlamentar poate fi înfăţişat sub două aspecte:

1. Regimul parlamentar bipartid sau de tip “anglo-saxon”, caracterizându-se prin: esenţa unei minorităţi parlamentare confortabile şi, de regulă, pe durata întregii legislaturi; alternanţa la putere, mal mult sau mai puţin regulată, a celor două formaţiuni politice principale; practic, alegerea şefului guvernuluide către corpul electoral în persoana liderului partidului pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative [Dictionnaire de la Constitutions, 4-e ed, Editians Cujas, Paris, 1986, p.8];
2. Regimul parlamentar multipartid sau de “tip latin”, caracterizându-se prin existenţa “pluripolară” a mai multor partide şi, ca urmare; o majoritate parlamentară fluctuantă şi instabilitatea guvernului; alternanţa la putere este înlocuită cu “simple inflexiuni în jurul acelor politice puţin îndepărtate”; corpul electoral nu are vreo contribuţie nici la alegerea primului-ministru, nici la modificarea majorităţilor care rezultă din combinaţiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor. Este o “democraţie mediatizată” – spunea M. Duverger; cu alte cuvinte, deturnată prin releul clasei politice.

Traseul regimului parlamentar este de fapt drumul parcurs de la monarhia absolută la monarhia limitată, de la monarhia limitată la monarhia parlamentară, cea constituţională actuală.

Remarca care se impune, constă în următoarele: Anglia ca formă de guvernământ este monarhie constituţională contemporană, iar regimul politic – parlamentar. Exemplu clasic de a deosebi net „forma de guvernământ”  de „regimul politic”

2. Regimul prezidenţial.

Acest regim politic are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat, dar, în acelaşi timp, supleţe în procesul exercitării acestor puteri, deci la colaborarea lor funcţională [Cilson B. La découverte de régime présidentiel. 1968, p.50]. Principalele trăsăturii ale acestui sistem sunt următoarele [Bourdeau G. Traité de science politique, p.156-165; Deleanu Ion. Drept constituţional, p.173-174]:

1. Strictă repartizarea atribuţiilor între puterea legislativă şi  cea executivă;
2. Independenţa celor două puteri, marcată şi prin faptul că, principial, ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;
3. Monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia – care este în acelaşi timp şi şeful statului ales prin sufragiu universal (direct or printr-un grup de electori);
4. Guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar, membrii săi fiind răspunzători, individual, numai în faţa şefului statului;
5. Şeful statului şi, respectiv, al guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.

Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur, reale: egalitatea puterilor, legitimarea democratică a legislativului, înlăturarea presingului dintre puteri, prin ameninţarea cu demiterea guvernului sau disoluţia adunării, posibilitatea celor două puteri de a acţiona eficace şi potrivit cu strategia lor ş.a. Totuşi, nu pot fi ignorate nici dezavantajele, mai ales două: pericolul alunecării spre omnipotenţa executivului, spre prezidenţialism; dacă majoritatea pe care se sprijină executivul este esenţialmente diferită de majoritatea parlamentară, dificultăţile de funcţionare a sistemului ajung să fie, uneori, indeniabil şi greu de depăşit, cele două puteri – cum plastic se exprima un doctrinar – “trăiesc împreună, dar nu se înţeleg”. Ele trebuie să se “suporte” până la sfârşitul mandatului [Deleanu Ion. Drept constituţional, p.175].

De remarcat faptul că regimul parlamentar prezidenţial şi-a demonstrat viabilitatea şi aptitudinile pozitive doar în SUA, graţie tradiţiilor statului de drept şi a unei societăţi civile puternice.

Preluarea modelului american de către statele din America latină, deoarece „ţările eliberate rămân, după declararea independenţei lor, societăţi de structură colonială, în care adunările reprezentative sunt dominate de mari latifundari … în condiţiile în care populaţia rurală este analfabetă, subordonată total clerului care solidarizează cu oligarhia. Aici predomină tradiţia în favoarea puterii personale … în favoarea executivului, determinând dese lovituri de stat” [Vrabie Genoveva. Drept constituţional şi instituţii politice…, p.251-252].

3. Regimurile mixte.

Un regim constituţional, aşa-zicând “pur”, perfect încadrabil în scheme preelaborate nu există problemele practicii constituţionale sunt întotdeauna mult mai prolifice decât soluţiile anticipativ şi sumar preconizate. Regimurile “mixte” sunt ceea ce le spune denumirea: produsul unor combinaţii de elemente aparţinând unor regimuri politice diferite, în special regimul prezidenţial şi cel parlamentar [Pactet P. Institutions politiques. Droit Constitutionnel …, p.153-154]. Exemplele sunt extrem de numeroase şi de diferite. “Totuşi,- opinează I. Deleanu, – având drept criteriu raporturile dintre puteri, este posibilă gruparea lor în trei categorii:

1. Regimul convenţional, în care are preeminenţă parlamentul, prim-ministrul, aflându-se sub conducerea şi controlul acestuia;
2. Regimul prezidenţial, în care hegemonia aparţin preşedintelui, mai ales pentru că majoritatea constituita ca suport al preşedintelui şi majoritatea din organul legislativ sunt concertate;
3. Regimuri intermitent prezidenţiale, întrucât preşedintele şi prim-ministrul îşi partajează atribuţiile executive, cu intensitate variabilă şi în funcţie de circumstanţe” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.175-176].

Cum lesne se poate observa, regimurile mixte nu reprezintă o categorie omogenă. Fiecare ţară prezintă un model propriu, imposibil de transplantat, căci totdeauna intervin alte multe criterii.

Determinarea tipului de regim politic în Republica Moldova. Pentru aceasta, în baza reglementărilor constituţionale vom stabili interacţiunea dintre cele trei instituţii etatice antrenate în exercitarea puterii de stat. Vom aplica, ca bază, procedura şi mijloacele caracteristice celor două tipuri clasice de regim politic:

1. Organul executiv este disociat în funcţia de şef de stat şi de guvern, adică executivul este bicefal. Astfel conform art.77 alin.(1) din Constituţie „Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului”. Iar art.96, alin.(1) stabileşte că „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
   Acest raport este caracteristic regimului politic parlamentar.
2. Şeful statului poate fi suspendat din funcţie de către Parlament cu ulterioară demitere prin referendum [art.89]. Această prevedere este caracteristică doar regimului politic semiprezidenţial. Dar el este iresponsabil în faţa Parlamentului pentru exercitarea politicii interne şi externe a statului, care îi revine Guvernului.
3. Guvernul este o instituţie colegială [art.97] şi este responsabil politiceşte în faţa Parlamentului care îl poate demite. Astfel Parlamentul îşi poate exprima neîncrederea în Guvern [art.106], sau adopta o moţiune de cenzură [art.106¹]. În ambele cazuri conform prevederilor constituţionale Guvernul este demis. Trăsătură caracteristică regimului politic parlamentar şi nu celui prezidenţial.
4. Guvernul răspunde şi indirect pentru activitatea şefului statului, întrucât unele decrete ale Preşedintelui sunt contrasemnate de către Primul-ministru [art.94].
   La regimul politic prezidenţial membrii guvernului răspund politiceşte doar în faţa Preşedintelui.
5. Şeful statului – Preşedintele Republicii Moldova potrivi art.85 din Constituţie poate dizolva parlamentul, provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri.

Această prerogativă nu o are Şeful statului în regimul politic prezidenţial.

Astfel în Republica Moldova suntem în prezenţa regimului politic semi-prezidenţial ca şi Franţa şi România. Eficienţa acestui tip de regim politic este în directă funcţionare a instituţiilor statale antrenate în exercitarea puterii de stat, precum şi a procedurilor, metodelor şi a mijloacelor la care ele recurg în acest proces.

Totodată, ar fi incompletă şi unilaterală explicaţia esenţei regimului politic în calitate determinatorie a clasificării „societăţii ca real democratică sau antidemocratică” dacă nu sunt luate în consideraţie „principiile ce stau la baza regimului politic” [Arseni Alexandru. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Ed.a 2-a, rev. – Chişinău: CEP USM, 2019, p.259].

Despre necesitatea şi legitimitatea acestei abordări a menţionat sociologul G.Bourdeau, potrivit căruia „Trebuie în acelaşi timp, să se ia în consideraţie … principiile la baza organizării şi funcţionării puterii” [Bourdeau G. Traité de science politique, p.165-166].

Doctrina constituţională a identificat următoarele principii constituţionale ale regimului politic liberal şi democratic fie el parlamentar, prezidenţial sau semiprezidenţial:

– Supremaţia constituţiei ca lege fundamentală a poporului [art.7];
– Separaţiei puterilor în stat [6];
– Principiul demnităţii, ca valoare supremă [art.1, alin.(3)];
– Statului de drept şi democratic [art.1 alin.(3)];
– Reprezentativităţii [art.2 alin.(1)];
– Pluralismului politic [art.1 alin.(3) şi art.5];
– Principiul echităţii şi egalităţii [art.16].

Concluzii:

1. Doar conjugarea acestor principii şi controlul aplicării lor din partea autorităţilor abilitate – Curtea Constituţională, a autorităţii judecătoreşti în ansamblu, precum şi a societăţii civile garantează funcţionarea unui regim politic autentic liberal şi democratic în exercitarea puterii de stat întru libertatea şi siguranţa persoanei precum şi a societăţii în ansamblu.
2. Instituţiile statului – Parlamentul, Şeful de Stat şi Guvernul – elemente constitutive ale regimului politic, adică deputaţii, Preşedintele Republicii Moldova şi membrii Guvernului au obligaţia constituţională, etico-morală şi politică de a-şi cunoaşte drepturile, obligaţiile, precum şi răspunderea personală în faţa poporului suveran pentru eficienţa şi cu bună-credinţă [art.55 din Constituţie] să-şi îndeplinească mandatul de demnitate publică delegat de către popor.