Dr. hab. Alexandru Arseni

 „Teritoriul – dimensiunea materială de organizare a puterii de stat”
T.Drăganu

Atât Declaraţia Suveranităţii art.3 [Declaraţia Suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr.148-XII din 23.06.1990. Veştile nr.8/12, 1990] cât şi art.1, alin.(2) [Constituţia Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994. Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, Art.nr.140] stabilesc că „Republica Moldova este un stat … unitar şi indivizibil”. Aceasta presupune că din punct de vedere al structurii de stat teritoriul ei este integru şi divizat doar în unităţi administrativ-teritoriale. Cu toate acestea permanent se insistă asupra determinării unui statut special teritorial unor localităţi ale Republicii Moldova.

În articolul prezent vom expune esenţa ştiinţifico-juridică a structurii de stat şi formele de manifestare.

Cuvinte-cheie: teritoriu, structură de stat, stat unitar, stat federativ, unităţi administrativ-teritoriale, autonomie locală.

Adnotare. Cunoaştem că sintagma „formă de stat” cumulează trei dimensiuni în raport cu organizarea şi exercitarea puterii de stat. Aceste dimensiuni fiind: forma de guvernământ, regimul politic (expuse în articolele anterioare) şi structura de stat. Această sintagmă explică legătura organică dintre: puterea de stat şi teritoriu – ca dimensiune materială a statului, adică spaţiul asupra căruia puterea de stat se exercită şi este suverană.

Atât dreptul internaţional public, cât şi dreptul constituţional definesc teritoriul statului în fond ca „partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea” [Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. – Editura „Lumina LEX”. – Bucureşti: 2000, vol.1, p.192]. Sinteza tuturor definiţiilor date „teritoriului”  – categorie juridică stabilim legătura directă şi interdependentă dintre puterea de stat şi teritoriu.

Această legitimitate rezultă din funcţiile „teritoriului” ele fiind următoarele: „1. Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state; 2. El constituie baza pe care se realizează transformarea într-o unitate coerentă a populaţiilor  indefinite şi instabile; 3. Prin determinarea unui cadru teritoriul puterea înscrie Naţiunea pe planul realităţii concrete. Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite „realizarea sintezei dintre sol şi idei, care este esenţa însăşi a Naţiunii”; 4. Teritoriul determină – sub aspect fizic şi independenţa acesteia. El este „cadrul natural” în care puterea se realizează şi prin care această putere se delimitează de alte fenomene şi instituţii social-politice asemănătoare ei; 5. Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a „cetăţenilor”, trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu; 6. Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât este bine cunoscută expresia „cine deţine solul deţine  locuitorii”, imprimând acestora un sens comun de existenţă” [M.Constantinescu, L.Deleanu, A.Iorgovan; I.Muraru, F.Vasilescu, I.Vida. Constituţia României comentată şi adnotată. – Bucureşti: 1992, p.18].

Astfel, aceste funcţii au dat naştere noţiunii „structură de stat”.

Definirea noţiunii „structură de stat”

Doctrina juridică prezintă o multitudine de definiţii care în fond redau esenţa noţiunii „structură de stat”. În cazul nostru vom face câteva referinţe relevante subiectului nostru, într-o formulă restrânsă şi în alta descriptivă.

Astfel, un grup de autori definesc structura de stat ca: „… organizarea teritorială a puterii” [Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. – Chişinău: S.n. (IS FEP „Tipografia Centrală”), 2017, p.213] sau – „organizarea puterii în raport cu teritoriul” [Popa Victor. Drept public. – Chişinău: 1998, p.72] sau pur şi simplu „organizarea puterii în teritoriu” [Avornic Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului. Tratat. – Ch.: 2009, vol.1, p.83].

Alt grup de autori sub un aspect mai desfăşurat definesc „structura de stat” ca fiind „organizarea politico-teritorială a statului, inclusiv statutul juridico-politic al părţilor lui componente şi principalele raporturi dintre organele de stat centrale şi regionale” [Cârnaţ Teodor. Drept constituţional. Ed. a 2-a (rev. şi adăug.). – Ch.: „Print-Caro” SRL, 2010, p.187].

Într-o a doua opinie desemnând „modalitatea în care se poate înfăţişa puterea de stat constituită pe un teritoriu determinat” [Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. – S.C. Gdronix Electronic S.R.L. Cluj-Napoca, 2000, vol.1, p.293] sau „integritatea sistemului puterii de stat, modul de organizare a acestei puteri pe un anumit teritoriu” [Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Editura Europa Nova. – Bucureşti: 1996, vol.2, p.131].

Într-o a treia opinie este: „modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul statului” [Ionescu Cristian. Tratat de drept constituţional contemporan. – Bucureşti: Editura All Beck, 2003, p.93].

Mai acceptabilă ne pare definiţia în conformitate cu care structura de stat „reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriu, ea indică dacă statul este constituit din unul sau mai multe state membre” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. – Ed. a 14-a, rev. – Bucureşti: Editura Ch Beck, 2011-2013, vol.2, p.65; Iancu Gheorghe. Drept constituţional şi instituţii politice. – Ed. a 5-a, rev.şi compl. – Bucureşti: Lumina Lex, 2007, p.259].

Observăm, aşadar că noţiunea „structură de stat”, cuprinde ca elemente constitutive: puterea de stat – element de drept, imanent statului şi teritoriul ca element de fapt al statului, dimensiunea materială a lui. Şi nu doar existenţa statică a acestor elemente şi interacţiunea lor dialectică privind procesul de exercitare a puterii de stat în raport, pe de o parte, cu populaţia – dimensiunea demografică şi psihologică a statului şi, pe de altă parte, în raport cu teritoriul, adică spaţiul în interiorul căruia puterea de stat este suverană. Totodată indicând şi structura acestui teritoriu: dintr-o entitate statală sau mai multe entităţi statale, membre ale întregului stat.

În acest context considerăm că structura de stat semnifică unitatea dialectică şi interacţiunea puterii de stat în raport cu teritoriul organizarea ei de ansamblu unitar şi suveran în procesul exercitării într-o entitate statală unitară sau mai multe entităţi statale constituite în interiorul ei, ca fenomene ale vieţii interne.

Aşadar identitatea statului sub aspectul „structurii de stat” a integralităţii sistemului puterii de stat, a modului de organizare a acestei puteri pe un anumit teritoriu se exprimă, în literatura de specialitate, inclusiv la care am făcut referinţă, sub forma de „stat unitar” şi „stat federativ”. Iar gruparea statelor în „state unitare (simple)”  şi „state federative (compuse)” „distinct de asociaţiile de state” (Uniunea Europeană; Confederaţiile) se explică prin faptul că „primele sunt fenomene ale vieţii statale interne, sunt subiecte unitare de drept în timp ce asociaţiile de state sunt fenomene ale vieţii internaţionale, iar statele-membre ale asociaţiilor continuă să rămână subiecte individualizate de drept” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.66].

Statul unitar. Definiţie şi structură

Definirea noţiunii „stat unitar”. În literatura de specialitate şi la acest subiect întâlnim noţiuni diferite după conţinutul elementelor, dar similare în fond.

Pornind de la realitatea juridico-politică „statul” este atât subiect distinct al dreptului constituţional cât şi a dreptului internaţional.

Pornind de la dreptul internaţional public statul unitar se caracterizează prin faptul că „în raporturile cu alte state, acţionează ca subiect unic de drept internaţional” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.223].

Teoria generală a Dreptului prezintă opinii fie în accepţiuni mai desfăşurate sau restrânse. Astfel, într-o opinie „statul unitar” reprezintă „o singură formaţiune statală, cu un regim constituţional unic, are un singur rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru” [Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală …, p.214]. Iar într-o altă opinie statele unitare sun acelea „care au un singur organ legislativ, un singur guvern şi un sistem judiciar unic competente pe un teritoriu determinat” [Avornic Gheorghe. Teoria generală …, p.83].

În dreptul Constituţional atât puterea de stat cât şi teritoriul, ca elemente constitutive ale statului constituie obiect de reglementare a dreptului constituţional ca ramură fundamentală a sistemului unitar de drept cât şi obiect de studiu al ştiinţei juridice la fel întâlnim mai multe abordări ale definiţiei în lucrările autorilor.

Astfel un grup de autori definesc „statul unitar” prin „existenţa unei formaţiuni statale unice” [Popa Victor. Drept public …, p.72] sau ca „o singură formaţiune statală pe teritoriul cuprins de frontierele acestui stat” [Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional. – Chişinău: 2001, vol.1, p.99].

Puţin mai filosofico-juridic este definiţia prin care statul este unitar atunci când „asupra tuturor indivizilor care-i populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur sistem de organe înzestrate cu suveranitate internă şi externă” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.223].

Într-o definiţie mai desfăşurată „statul unitar” se caracterizează prin „… existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de autorităţi centrale de stat (o singură autoritate legiuitoare, un singur guvern, o singură autoritate judecătorească supremă)” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.66; Iancu Gheorghe. Drept constituţional …, p.260].

Doctrina constituţională franceză afirmă că „atâta vreme cât asupra tuturor organelor statului competente asupra unui teritoriu determinat se exercită controlul unei singure autorităţi centrale suverane, care are dreptul de a decide în ultimă instanţă, ne găsim în prezenţa unui stat unitar” [Pier Pactet. Institutions politiques. Droit constitutionnel. – Paris: 1991, p.48].

Aşadar, statul unitar, ca structură de drept este acela în care asupra tuturor indivizilor care-i populează întreg teritoriul îşi exercită autoritatea un singur sistem de organe centrale (legislativ, executiv şi judecătoresc) înzestrate cu suveranitate internă (supremaţie) şi externă (independenţă).

Savanţii în domeniu sunt unanimi şi în ceea ce priveşte trăsăturile caracteristice ale statului unitar, care, conform expresiei plastice al prof. I.Deleanu, „se aseamănă cu figura geometrică a piramidei” şi se caracterizează prin următoarele:

• el constituie o singură formaţiune statală;
• are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură constituţie;
• îşi constituie un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative, judecătoreşti) care exprimă autoritatea lor la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie. Cu alte cuvinte, această unică organizare politică şi juridică dispune exclusiv de totalitatea competenţelor etatice, neexistând nici o altă organizaţie concurentă de acelaşi tip, cu care să-şi partajeze competenţele, pe acelaşi teritoriu şi cu privire la aceeaşi populaţie;
• populaţia sa are, de regulă, o singură cetăţenie;
• unităţile administrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt subordonate organelor centrale şi îşi desfăşoară activitatea, prin propriile lor organe, numai în limitele prescrise de organele centrale şi sub controlul şi supravegherea acestora;
• este el însuşi – şi numai el – subiect de drept internaţional.

Statul unitar are, aşadar, un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.131-132]. Arhitectura unitară sau simplă a statului nu este determinată nici de întinderea lui teritorială, nici de regimul politic etc. – state unitare: Franţa, Italia, Anglia, România, Bulgaria, Republica Moldova, etc.

Statul federativ

1. Definirea noţiunii stat federativ.

Literatura de specialitate operează cu noţiuni, cum ar fi: „stat federativ”, „stat unional” sau „stat compus” care în fond sunt sinonime şi explică federaţia ca  structură de stat. Acest lucru este demonstrabil şi prin definiţiile date de autori.

Astfel, utilizându-se sintagma „stat compus” îl definesc ca un „conglomerat de mai multe state, în cadrul căruia statele alcătuitoare, chiar dacă-şi pierd suveranitatea externă, îşi păstrează însă cel puţin o parte a suveranităţii interne” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.223]. Sau într-o altă accepţie statul compus – „este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puţin strânse”, „constituit din mai multe colectivităţi statale” [Ionescu Cristian. Tratat de drept constituţional contemporan …,  p.111]. Sau pur şi simplu „statele compuse sânt acele care au în componenţa lor două sau mai multe state” [Avornic Gheorghe. Teoria generală …, p.83].

Totuşi, cea mai des întâlnită este sintagma „stat federativ” fiind definită corespunzător, de la un sens restrâns, la unul mai desfăşurat. Astfel statul federal este format „din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească şi se subordonează acestuia” [Ionescu Cristian. Tratat de drept constituţional contemporan …,  p.113].

Într-o a doua accepţie statul federativ este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de autonomie în materie constituţională, administrativă şi judecătorească şi se subordonează acestuia [Cârnaţ Teodor. Drept constituţional …, p.190].

Într-o formă mai concisă statul federativ „… reprezintă uniunea de drept constituţional a două sau mai multe state-membre din care ia naştere o nouă formaţiune statală” [Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional …, p.103].

Din alt punct de vedere statul federativ „este compus din mai multe state, subiecţi ai federaţiei, care, în ansamblu, constituie un singur stat, subiect al raporturilor de drept internaţional” [Popa Victor. Drept public …, p.73].

Cu toate acestea definiţiile date lasă în afara dimensiunii structurii statului federativ procedura juridico-etatică a formării însăşi a statului federativ. Statul federativ se formează din „două sau mai multe state-membre, din unirea cărora apare un nou stat – federaţia – ca subiect individualizat de drept” [Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală …, p.215; Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.68; Iancu Gheorghe. Drept constituţional …, p.261].

Constituit astfel statul federativ ca subiect distinct de drept se caracterizează prin „existenţa a două rânduri de autorităţi  centrale de stat şi anume cele Federale (parlament, guvern, autorităţi statale membre (federate) care sunt tot parlamentul, guvernul şi o autoritate judecătorească supremă” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.67].

Federaţia este constituită din două sau mai multe state membre (state federale) care, în limitele şi condiţiile stipulate de Constituţia Federaţiei, transferă o parte din atribuţiile lor suverane în favoarea statului compus, astfel dând naştere unui nou stat, distinct de statele ce-l alcătuiesc.

În al doilea rând, în cazul statului federal, fiind un stat nou, distinct de statele componente, la baza lui se găseşte o constituţie, iar nu un tratat, ca în cazul confederaţiilor de state.

În sfârşit, în cazul statului federal, spre deosebire de confederaţiile de state, „statele membre sunt lipsite de dreptul de cesiune” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.126-127].

Totodată, în literatura de specialitate întâlnim şi opinii care scot la iveală anumite principii ce stau la baza statului federativ. Aşa bunăoară, savantul francez G. Burdeau enumeră următoarele două principii:

“a) principiul participării: statele-membre participă la formarea deciziilor statului federal. Astfel, parlamentele statelor federale sunt bicamerale, una dintre care fiind cea care reprezintă statele-membre (Congresul);
b) principiul autonomiei: statele-membre dispun de propria constituţie, adoptă propriile legi, dispun de organe executive şi jurisdicţionale” [Bourdeau G. Traité de science politique, p.97].

În acest context, V.Popa susţine că statul federativ este considerat descentralizat, deoarece trebuie să aibă loc, inevitabil, delimitarea de competenţe între organele federale ale puterii şi organele statelor membre” [Popa Victor. Drept public …, p.73]. Mai mult ca atât, în viziunea noastră, alt principiu al federaţiei, în sensul adevărat al cuvântului, este descentralizarea, şi nu numai prin “delimitarea de competenţe între organele federale ale puterii şi organele statelor-membre”, ci şi prin inadmisibilitatea uzurpării prerogativelor, a competenţei şi a suveranităţii interne a statelor membre în cadrul federaţiei. În confirmarea acestui principiu vin următoarele caracteristici ale federaţiei, expuse de I.Deleanu. Statul federativ funcţionează din perspectiva a trei temeiuri:

1) în termenii dreptului constituţional, statul federativ reprezintă o unitate statală în care:

– Există o ordine constituţională comună statelor federate, aşa cum aceasta a fost consacrată prin Legea Fundamentală a federaţiei;
– Există o legislaţie comună statelor federate, ea emanând de la organe cu competenţă normativă constituite la nivelul federaţiei;
– Există organe legiuitoare, administrative şi de justiţie la nivelul federaţiei;
– Populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele ce o alcătuiesc deţin două cetăţenii, acţionând, ca atare în relaţiile internaţionale” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.133-134].

2) totodată, “în termenii dreptului internaţional, statul federativ este subiect distinct, acţionând ca atare în relaţiile internaţionale” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.134].

3) în fine, într-o a treia ipostază, “statele federate, păstrându-şi personalitatea juridică şi relativa lor autonomie, se află în relaţii de complementaritate cu statul federativ în următoarele forme: 1. Sub rezerva respectării constituţiei statului federativ, fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie, consacrată în constituţia sa; 2. Sub rezerva aceleiaşi condiţii, el are o legislaţie proprie, emanând de la organele sale cu competenţa normativă; 3. Populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului federat, integrată în colectivitatea unificată a statului; 4. El este subiect de drept constituţional şi, în anumite limite, este sau poate fi subiect de drept internaţional; 5. Teritoriul său constituie o entitate în cadrul teritoriului statului federativ; 6. În condiţiile precizate în constituţia statului federativ, statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.226; Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.134-135; Vrabie  Genoveva. Drept constituţional …, p.100; Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.67-68]. Concilierea statelor federative cu statele federale sub aspectul elementelor arătate sau al altor asemenea elemente se realizează adeseori cu destule dificultăţi şi chiar tensiuni, la intersecţia legii de asociere cu cea de autonomie.

De obicei, statului federativ îi premerge confederaţia de state. Uneori însă federaţia manifestă tendinţa de a se îndrepta spre o confederaţie de state sau chiar către forma statului unitar.

State federative: Statele Unite ale Americii; Germania; Federaţia Rusă, etc.

Structura de stat a republicii Moldova

1. Reglementări normative

Potrivit art.3 din Declaraţia Suveranităţii republica Moldova este „un stat unitar şi indivizibil”. Trăsături şi proprietăţi unanim recunoscute atât în dreptul constituţional cât şi dreptul internaţional.

Aceste prevederi îşi regăsesc reglementarea în Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova, adoptată de către parlament la 27 august 1991 şi legitimată prin votul unanim al delegaţilor Marii Adunări Naţionale în aceeaşi zi. Declaraţia stabileşte „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale” [Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Adoptată prin lege organică nr.691 din 27.08.1991. Publicată în: Monitorul Oficial din 30.12.1991, nr.11-12, Art.nr.103; 118].

În această calitate, potrivit Declaraţiei „Adresează organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate”. Astfel la 2 martie 1992 Republica Moldova a fost admisă ca membru ONU cu drepturi depline.

Ulterior Constituţia prin art.1 alin.(1) stabileşte că Republica Moldova este un stat „…unitar şi indivizibil”, iar art.3 alin.(1)  că teritoriul „este inalienabil”. În acest context identificăm două proprietăţi cu valoare constituţională a teritoriului „indivizibilitatea şi inalienabilitatea”, proprietăţi ale „suveranităţii teritoriale” [Arseni Alexandru. Drept constituţional …, p.196].

Aceste proprietăţi constituie totodată şi principii unanim recunoscute şi protejate în dreptul internaţional. Carta ONU stabileşte „Statele participante se vor abţine, de asemenea, fiecare de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii sau al unor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”.

1. Structura de stat a Republicii Moldova. Pentru aceasta vom urma analiza trăsăturilor caracteristice statului unitar, expuse anterior.
2. Republica Moldova are o singură Constituţie adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27 august 1994.
3. Sistemul politic, regimul constituţional este unic, consacrat prin această Constituţie.
4. Are un singur rând de organe centrale de stat constituite: Parlamentul – art.60, 61; Puterea executivă – art.77; 96, 97; Autoritatea judecătorească – art.115; 124, care exprimă autoritatea lor la nivel central în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie. Cu alte cuvinte, această unică organizare politică şi juridică dispune exclusiv de „totalitatea competenţelor etatice, neexistând nici o altă organizaţie concurentă de acelaşi timp, cu care să-şi partajeze competenţele, pe acelaşi teritoriu şi cu privire la aceeaşi populaţie” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, p.132].
5. Republica Moldova este unicul subiect de drept constituţional.
6. Poporul deţine cetăţenia Republicii Moldova [art.17 şi 18 din Constituţie].
7. Teritoriul este organizat în unităţi administrativ-teritoriale [art.110 din Constituţie].

Organele administraţiei publice locale, constituite în unităţile administrativ-teritoriale [art.112 şi 113 din Constituţie] sunt subordonate organelor centrale în limitele legal stabilite şi sub controlul şi supravegherea acestora.

Activitatea organelor administraţiei publice locale se desfăşoară în baza principiilor de bază ale administrării publice locale [art.109 din Constituţie] reglementate în detaliu prin legile organice respective [art.72, alin.(1), lit.f)].

Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova. Pentru început vom face apel la definiţiile „organizarea administrativ-teritorială” întâlnite în literatura de specialitate.

Într-o accepţie „delimitarea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale are loc în scopul realizării unitare a puterii de stat şi realizării unor interese politice locale ale colectivităţii integrate în unităţile respective” [Popa Victor. Drept public …, p.37-38].

Sau organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional …, p.73].

Într-o a doua accepţie prin organizarea administrativă a teritoriului se înţelege „delimitarea acestuia în unităţi administrativ-teritoriale în scopul situării autorităţilor administraţiei publice locale … precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca şi în scopul aplicării principiilor autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice” [Deleanu Ion. Drept constituţional …, vol.II, p.46].

Prezintă interes aparte şi definiţia descriptivă în conformitate cu care organizarea teritoriului sub aspect administrativ-teritorial se impune pentru că „este necesar să se creeze în scopul exercitării unitare a puterii de stat, în cadrul statului, un număr de unităţi teritoriale, înzestrate cu organe chemate să exercite administraţia publică legată de viaţa locală. Această delimitare a teritoriului în unităţi administrative, făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului, formează organizarea administrativă a teritoriului” [Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.101].

Am putea să continuăm şirul definiţiilor date în literatura de specialitate, dar fără a nega importanţa lor, care în fond elucidează aceleaşi elemente, considerăm suficiente cele invocate pentru a face unele generalizări.

Aşadar, organizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale se face în scopul exercitării administraţiei publice legată de viaţa locală, de viaţa oamenilor, a unei colectivităţi locale aşezate pe un teritoriu natural determinat. Iar acest lucru este posibil doar dacă se realizează prin exercitarea „unitară a puterii”, adică în aceleaşi limite şi prerogative a puterii de stat în baza principiilor: legalităţii, legitimităţii şi egalităţii cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice” [art.16 alin.(2) din Constituţie].

Cât ne priveşte urmăm aceeaşi definiţie prin care „organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea naturală şi juridică a teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale în care sunt amplasate organele administraţiei publice locale şi judiciare în scopul realizării unitare a puterii şi a sarcinilor statului” [Arseni Alexandru. Drept constituţional …, p.210].

Concluzii. Teritoriul este cadrul natural şi dimensiunea materială ca element indispensabil traiului oamenilor în dimensiunea sa complexă precum şi element constitutiv al statului – ca formă superioară de organizare instituţională a comunităţii umane. Or, istoria a demonstrat că evoluţia şi prosperitatea colectivităţii umane pe un teritoriu determinat este posibilă doar în unitatea dialectică cu un al treilea element – puterea de stat.

Astfel, raportul dintre puterea de stat şi teritoriul asupra căruia se extinde şi se exercită această putere a dat naştere la fenomenul juridico-politic: structură de stat materializată în: stat unitar şi stat federativ.

Studiul efectuat în cadrul acestui articol ne permite a deduce următoarele concluzii:

1. Republica Moldova după structura de stat este unitar, iar teritoriul este indivizibil şi inalienabil.
2. Fundamentat juridic al acestor trăsături şi proprietăţi sunt: Declaraţia Suveranităţii; Declaraţia de Independenţă; Constituţia, precum şi Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Convenţia de la Paris pentru o Nouă Europă.
3. Teritoriul Republicii Moldova sub aspect administrativ-teritorial este delimitat în unităţi administrativ-teritoriale. Iar organele administraţiei publice locale şi judiciare amplasate în aceste unităţi îşi exercită atribuţiile în conformitate cu Constituţia şi legile organice respective.
4. Statutul special al localităţilor din stânga Nistrului şi Sudul Republicii nu pot afecta caracterul unitar al statului, precum şi indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritorială a statului.
5. Orice altă abordare a structurii de stat (prin aşa-zisa federalizare) este în fond o tentativă de dezmembrare teritorială cu o ulterioară anexare a acestor teritorii „cu statut special” de către Federaţia Rusă.