Dr. hab. Alexandru Arseni

Ce sunt domniile fără justiţie decât nişte tâlhării
Augustinius

Potrivit art.1 alin.(3) din Constituţie „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate” [Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29 iulie 1994. În vigoare din 27 august 1994. Publicată în: Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994. Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29 martie 2016, art.nr.140].

Statul de drept presupune:

1. Primo. Principiul suveranităţii naţionale, stabilit în art.2 alin.(1) în conformitate cu care „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”.
2. Funcţionarea mecanismului statal în conformitate cu principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat stipulat în art.6 şi în conformitate cu care „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei”.
3. Preeminenţa dreptului şi a asigurării drepturilor fundamentale proclamate. Statul de drept este un fenomen complex şi implică pe plan juridic preeminenţa dreptului prin prisma supremaţiei Constituţiei în accepţie de lege fundamentală, legitimitatea căreia emană de la popor. Aceasta implică, pe de o parte, subordonarea guvernanţilor dreptului şi limitarea în timp a mandatului şi instituirea unui mecanism juridic care garantează respectarea riguroasă a legii. Pe de altă parte legii să i se dea de către organul legislativ – Parlamentul, un conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai autentic spirit liberal şi al unui larg democratism [Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.7].

Astăzi în calitate de principiu al dreptului internaţional şi constituţional, unanim recunoscut este recunoscut adevărul ca „edificiul constituţional al oricărei ţări este cu siguranţă sortit prăbuşirii dacă principala coloană de susţinere a acestuia – drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului – nu este reală şi durabilă. Indubitabil, dinamica istoriei umanităţii sugerează forma de mişcare a unui bumerang. Totul pleacă de la  om şi revine la el, în folosul sau împotriva lui. Omul este reperul axiologic cardinal al oricărui sistem juridic” [Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Bucureşti: Europa Nova, 1996, vol.2, p.115].

Statul de drept este acela în care s-a instituit un mecanism juridic care garantează respectarea riguroasă a legii, căreia să i se dea un conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai autentic spirit liberal şi al unui larg democratism, iar „politica trebuie să fie subordonată moralei” [E.Kant]. Iar funcţia principală a puterii judecătoreşti este activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, penale, de muncă etc. de aplicare de sancţiuni, „de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. – Ed. a 14-a, rev. Bucureşti: Editura CH Beck, 2011-2013, vol.2, p.286].

Specificul activităţii puterii judecătoreşti

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, iar în condiţiile statului de drept şi democratic lipsa justiţiei veritabile şi autentice înseamnă arbitrariu şi nedreptate. Viaţa socială şi statală trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor statului ce impune existenţa unei autorităţi, puteri care „să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când deci drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice…,  p.286].

Iată din ce considerente această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi distincte, ramuri ale puterii statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. Şi asta deoarece obiectiv, nu poţi fi nici independent, nici imparţial în propria cauză. „Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea neutru şi imparţial” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice…,  p.287]. Astfel autoritatea judecătorească prin corpul de magistraţi este chemată „să săvârşească actul de justiţie, să facă dreptate” [Arseni Alexandru. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. – Ed.a 2-a, rev. şi adjustată conform reglementărilor normative. – Chişinău: CEP USM, vol.2, 2019, p.246].

Concepută astfel, justiţia s-a impus ca o idee şi o realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile lor legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Juriştii romani sunt cei care au formulat maxima: „Fiat justitia pereat mundus” ceea ce în limba române semnifică „justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară”. Acest dicton semnifică „că precum veşnica dreptate a dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale” [Werner Bergengruen. Tiranul şi Justiţia. – Bucureşti: Ed. Univers, 1993, p.174].

Aşadar, înfăptuind actul de justiţie judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale. La baza actului de justiţie este pus principiul, în conformitate cu care „dura lex sed lex”.

Revigorarea autenticităţii puterii judecătoreşti

Aşa fiind puterea judecătorească în complexitatea ei implică, în condiţiile actuale ale Republicii Moldova, reforme care să-i restabilească autenticitatea puterii judecătoreşti prin adjustarea cadrului legislativ pe trei dimensiuni: a) cadrele judecătorilor; b) rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii; c) numirea judecătorilor în funcţii.

a) Cerinţele faţă de candidaţii la funcţia de judecător. Dacă, în fond, legislativa reglementează cerinţele unanim recunoscute înaintate faţă de candidat la funcţia de judecător, apoi vârsta de numire nu este adecvată, în viziunea noastră şi urmează a fi majorată la 30 de ani. Aceasta deoarece, după cum am stabilit deja, însăşi activitatea de judecător impune posedarea unei practici de viaţă şi promovării unui comportament ireproşabil al candidatului.

De altfel aceste gânduri şi cerinţe au fost promovate încă din antichitate. Astfel încă Platon spunea că: „dacă medicii tratează corpul cu sufletul, cu care nu poţi trata bine dacă la medic el este rău sau a devenit astfel”. Pe când judecătorul cu sufletul guvernează asupra sufletelor. Iată pentru care motive, nu trebuie ca sufletul la judecător să se educe din tinereţe printre suflete nocive, să comunica cu ele, să parcurgă calea inechităţilor, ca apoi singur, sufletul să procedeze la fel. Şi aceasta deoarece în baza propriei practici să judece despre acţiunile străine, precum despre bolile altora să judeci după a tale proprii. Ba, dimpotrivă, sufletul din tinereţe trebuie să devină nevinovat şi ne implicat în acţiuni nocive, dacă ei îi va fi menirea să înfăptuiască ireproşabil şi sănătos justiţia.

Iată de ce, un bun judecător va fi nu un tânăr, ci unul în vârstă, care doar în maturitate a cunoscut ce este neechitatea, pe care el a depistat-o nu în sufletul său şi nu în calitate proprie, ci, dimpotrivă, în sufletele oamenilor, ca ceva străină lui. Se cere multă vreme, pentru ca el să se înveţe a se lămuri în aceea, ce prezintă acest rău, acest flagel, dat fiind că pentru judecător ea este obiect al ştiinţei şi nu a practicii personale [Platon. Statul. Санкт-Петербург; Изд-во Азбука, 2018, с.142-143].

Dezvoltând aceste raţionamente, federaliştii americani au venit cu argumente noi pentru buna funcţionare a mecanismului de stat, care „impune convergenţa şi unitatea multor minţi: PRACTICA trebuie să conducă cu activitatea lor, TIMPUL – trebuie să o perfecţioneze, iar CONŞTIENTIZAREA greutăţilor, a problematicii, trebuie să corecteze greşelile lor, pe care ei, în debitul activităţii lor, le vor comite, aplicând metodele practice. Nu trebuie de riscat tentaţiei pentru a obţine ceea ce vine cu TIMPUL şi PRACTICA” [Alexander Hamilton, James Madison, John Jay. The Federalism Papers (Selections). Vermont: 1990, p.271].

b) Semnificaţia Consiliului Superior al Magistraturii. Pornind de la reglementările constituţionale „Autoritatea judecătorească” încredinţată cu exercitarea puterii judecătoreşti este constituită din: a) Instanţe judecătoreşti, care conform art.114 înfăptuiesc justiţia în numele legii şi b) procuratura ca „instituţie publică autonomă în cadrul autorităţii judecătoreşti ce contribuie la înfăptuirea justiţiei” [art.124 alin.(2) din Constituţie].

Fiind o ramură distinctă a puterii de stat autoritatea judecătorească dispune de organ de autoadministrare ridicat la instituţie cu valoare constituţională. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii ca organ de autoadministrare şi asigurare a independenţei judecătorilor, potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie „… asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători”.

Totodată şi procuratura are Consiliul Superior al Procuraturii ca organ ce garantează independenţa şi imparţialitatea procurorilor [art.125¹ (alin.(1) din Constituţie]. De competenţa Consiliului ţine „… numirea, transferarea, promovarea în funcţie şi aplicarea măsurilor disciplinare faţă de procurori” [art.125¹ (alin.(3) din Constituţie].

Analiza acestor prevederi constituţionale referitoare la dubla structură a autorităţii judecătoreşti ca ramură distinctă a puterii de stat se impune a da şi o structură unică a organului de autoadministrare şi al asigurării independenţei şi imparţialităţii. În acest context se impune „acordarea procurorilor a statutului de magistraţi” şi constituirea unui singur Consiliu Superior al Magistraturii „din două camere: 1) Camera judecătorilor; 2) Camera Procurorilor” [Arseni A. Consiliul Superior al magistraturii – veritabil garant al independenţei puterii judecătoreşti: reglementări legale şi abordări doctrinare. În: Revista Naţională de Drept, nr.1(159), 2014, p.19].

c) Numirea judecătorilor. În conformitate cu prevederile art.116 alin.(2) şi (3) judecătorii, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sunt numiţi în funcţii de „Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al magistraturii”, iar Procurorul General „este numit în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Procurorilor” [art.125 alin.(1) din Constituţie]. Suntem în prezenţa colaborării puterii executive, în persoana Preşedintelui Republicii Moldova şi a puterii judecătoreşti. Încă un argument în favoarea Consiliului Superior al Magistraturii bicameral.

Alta este situaţia cu Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie care, în conformitate cu stipulările art.116, alin.(4) din Constituţie „sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”. Pornind însă de la structura politico-etatică a Parlamentului (fracţiunile parlamentare), în scopul evitării influenţei şi implicării factorului politic în construirea Curţii Supreme de Justiţie, a modifica acest aliniat şi a recunoaşte dreptul de numire de către Preşedintele Republicii Moldova. Pe această cale va fi asigurat statut egal al tuturor magistraţilor şi garantarea independenţei şi imparţialităţii lor în înfăptuirea actului de justiţie.

În aceste circumstanţe prezentăm următoarele propuneri ce rezultă succinta corectare:

Amendamente legislative

I. Constituţia

Art.122 alin.(1) de expus în următoarea redacţie: „Consiliul Superior al Magistraturii este bicameral: Camera Judecătorilor şi Camera procurorilor”
(2) Camera Judecătorilor este alcătuită din judecători şi profesor titulari aleşi pentru un mandat de 4 ani.
(3) Camera procurorilor este constituită din procurori, preponderent şi din reprezentanţi ai altor autorităţi, instituţii publice sau ai societăţii civile aleşi pentru un mandat de 4 ani.
(4) Aliniatul (2) devine alin.(4).

Art.123 de expus în următoarea redacţie:
(1) după cuvintele „… judecători” de completat sintagma „şi de procurori”.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este organul de autoadministrare şi garantul independenţei şi imparţialităţii autorităţii judecătoreşti în cadrul sistemului judecătoresc şi al procuraturii.
(3) Alin. (2) devine alin.(3).

Art.125 alin.(1) după cuvintele „Consiliul Superior al” cuvântul „Procurorilor” se substituie cu „Magistraturii” şi mai departe după text.

Art.125¹ se abrogă

II. Legilor organice

1. Legile cu privire la Consiliul Superior al Judecătorilor şi Consiliul Superior al Procurorilor;
2. Legea cu privire la statutul juridic al judecătorului, prin care, printre altele, de stabilit vârsta minimă de numire în funcţie – 30 de ani;
3. Legea cu privire la procuratură prin care procurorii obţin statutul de magistraţi;
4. Legea privind selecţia, evaluarea performanţelor şicariera judecătorilor şi a procurorilor;
5. Legea privind Institutul Naţional de Justiţie ca instituţie de formare şi perfecţionare continuă a judecătorilor şi procurorilor.