Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova

Blocul de constituţionalitate – legalitate şi legitimitate
10.06.2021 | Alexandru Arseni

Alexandru Arsenie

Dr. hab. Alexandru Arseni

Trecutul nu poate fi înţeles prin criteriile morale de azi”

Jean-Cristian Petifils

Introducere

În fond, sursele cutumiare şi scrise ce constituie izvoare de drept sunt pe larg expuse atât în Teoria Generală a Dreptului, cât şi în ramurile ştiinţei juridice în particular (Dreptul constituţional şi Instituţii politice; Dreptul administrativ; Dreptul civil etc.). În acelaşi timp, unele acte din domeniul de reglementare a relaţiilor sociale cu caracter constituţional rămân oarecum în afara sferei izvoarelor de drept, doar în calitate de acte istorice, cum ar fi, în cazul Republicii Moldova, Declaraţia de Suveranitate [1],  Decretul cu privire la puterea de stat [2] şi Declaraţia de Independenţă [3]. Un prim pas de a „repara” această lacună în drept este Hotărârea Curţii Constituţionale privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Pre­ambulul Constituţiei şi Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova [4], prin care în circuitul juridic a fost inclusă sintagma „bloc de constituţionalitate” ca izvor de drept.

Astfel, Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă: a) constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei (§88); b) este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate (§90); c) orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate (§91).

În aceste circumstanţe, Curtea a determinat că atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează (§122). În consecinţă, niciun act juridic, in­dependent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă (§123).

Astfel, a fost stabilită ierarhia actelor juridice în sistemul juridic normativ al Republicii Moldova: 1. Declaraţia de Independenţă; 2. Constituţia Republicii Moldova; 3. Legile organice; 4. Legile ordinare; 5. Hotărârile Parla­mentului; 6. Ordonanţele Guvernului; 7. Hotărârile Guvernului; 8. Decretele Preşedintelui.

Cu toate acestea, în spaţiul juridic şi politic al Republicii Moldova rămâne, în unele cazuri, discutabilă prob­lema ce ţine de forţa juridică a Declaraţiei de Independenţă şi locul ei în ierarhia actelor juridice ca izvor de drept. Opiniile expuse în spaţiul public politic sunt contradictorii, diametral opuse, de la acceptarea legalităţii şi legitimităţii „blocului de constituţionalitate” până la negarea lui.

Scopul cercetării. Pornind de la faptul încetăţenirii în concepţia ştiinţifică şi practică a rolului şi a forţei juridice a blocului de constituţionalitate, avem ca scop explicarea esenţei, conţinutului elementelor blocului de constituţionalitate și a ierarhiei acestora prin prisma forţei lor juridice în calitate de izvoare de drept, în ge­neral, şi de drept constituţional, în special.

În acest context trasăm următoarele obiective: 1. Determinarea conceptului de constituţionalitate; 2. Identi­fi­carea elementelor și definirea blocului de constituţionalitate; 3. Argumentarea calităţii de izvor de drept a elementelor „blocului de constituţionalitate”; 4. „Blocul de constituţionalitate” izvor de drept constituţional; 5. Determinarea ierarhiei juridice a elementelor blocului de constituţionalitate.

I. Determinarea conceptului de constituţionalitate. Însăşi stabilirea momentului apariţiei constituţiei în lumea erei noastre trezeşte discuţii, deoarece la baza fenomenului se pun criterii diferite. Astfel, un grup de doc­tri­nari pornesc de la constituţiile „cutumiare” sau „semicutumiare”, pornind de la Constituţia Angliei care cu­prinde, pe de o parte, acte scrise, adoptate pe parcursul istoriei şi, de pe altă parte, cutume, practici judiciare.

Istoria acestui stat atestă „modul în care s-a trecut de la realizarea conducerii societăţii de către o putere unică – monarhul, la limitarea puterii lui prin crearea unor noi organe şi „partajarea” puterii statale, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat. Şi tot aici putem urmări procesul de afirmare şi de consacrare a drep­tu­rilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, în lupta pentru limitarea puterii monarhului” [5, p.248].

Partea scrisă a Constituţiei engleze cuprinde următoarele acte, în vigoare şi astăzi: 1. Magna Charta Libertatum din 1215; 2. Petiţia drepturilor din 1628; 3. Habeas Corpus Act din 1679; 4. Bill-ul drepturilor din 1689. Acte scrise privind reglementarea sistemului electoral au fost adoptate în anii 1832, 1867, 1884 şi 1918, iar în anii 1911, 1949 şi 1958 „Parlaments Acts” [6, p.205-211].

Astfel, pe calea unor acte scrise şi a cutumelor juridice actuala Constituţie a Angliei şi-a văzut precizate con­tu­rurile. Într-un cuvânt, ansamblul acelor acte constituie „blocul de constituţionalitate” englez, aceasta deoarece ele sunt înzestrate cu forţă juridică supremă față de celelalte acte normative din sistemul juridic englez.

Prezintă interes ştiinţific aprecierea cristalizării Constituţiei engleze, în conformitate cu care: „Rezultat al unui îndelungat proces istoric, pe parcursul căruia instituţiile engleze s-au dezvoltat pas cu pas în contextul unor confruntări de interese economice şi sociale încheiate de cele mai multe ori cu soluţii echilibrate, Constituţia Angliei are prin excelenţă un caracter pragmatic. Ea nu reflectă plăsmuiri ale unei doctrine politice apriorice, ci consacră instituţii care s-au afirmat şi a căror valoare a fost verificată în practica socială. Ea nu transpune idei abstracte în lumea realităţilor palpabile, ci transformă aceste realităţi într-o doctrină juridică” [7, p.18].

Mişcările spre libertate în SUA, Franţa şi în multe alte ţări au fost inspirate în lucrările filosofice ale marilor gânditori ai Secolului Luminilor, cum ar fi: J.-J.Rousseau – contractul social; Ch.Montesquieu – teoria separaţiei puterilor în stat; H.Grotius, S.Pufendorf, J.Locke – teoria drepturilor naturale ale omului. Aceşti gânditori au pus în circuit noţiunea „constituţionalism” sub aspectul de „mişcare de idei vizând organizarea normativă a puterii de stat de aşa manieră încât să fie garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ale omului în general” [8, p.246].

Astfel, constituţionalismul s-a transformat în nevoia „să substituie cutumele existente, adesea vagi şi impre­cise, care lăsau uneori posibilităţi de acţiune discreţionară suveranilor, constituţii scrise, concepute ca primul pas al limitării absolutismului şi, adesea, despotismului puterilor monarhice” [9, p.66].

Forma scrisă şi sistematică a constituţiei s-a motivat şi prin exigenţele statului de drept, în conformitate cu care se impune „respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raportu­ri­le lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, supremaţia consti­tu­ţiei în arhitectura sistemului juridic normativ” [10, p.258].

II. Identificarea elementelor şi definirea blocului de constituţionalitate

Primele constituţii scrise au fost precedate de Declaraţia de Independenţă a statelor nord-americane din 4 iulie 1776 şi de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului de la 26 august 1789. Aceste acte „au constituit baza viitoarelor legi fundamentale, înlăuntrul cărora au şi fost cuprinse integral” [11, p.248].

Declaraţia de Independenţă a Statelor Nord-Americane din 04 iulie 1776 a semnificat eliberarea fostelor colonii de sub Guvernul Marii Britanii. Ulterior, cele 13 state independente au constituit un nou stat – Statele Unite ale Americii şi la 17 septembrie 1787 au adoptat Constituţia scrisă şi sistematică de la Filadelfia, cu 27 de amendamente adoptate ulterior, în vigoare şi astăzi.

Franţa, care era stat independent, are o altă evoluţie a constituţionalismului. După căderea Bastiliei Adunarea Naţională adoptă la 26 august 1789 „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”. Preambulul Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi ale cetăţeanului stabileşte că „această Declaraţie să fie prezentă, în mod constant, în memoria fără de sfârşit a tuturor membrilor societăţii, ca actele puterii legislative şi ale puterii executive să fie compatibile în fiece moment şi respectate …” [12, p.191]. Mai mult ca atât, se cerea „fixarea într-un document scris a normelor care trebuie să fie înzestrate cu stabilitate şi superioritate” [13, p.34].

Ulterior, la 3 septembrie 1791, Franţa adoptă prima sa constituţie scrisă sistematică, care este şi prima Consti­tuţie pe continentul european.

Anume această Constituţie, Preambulul căreia cuprindea integral Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţea­nu­lui de la 1789, a devenit model după care cele mai multe state europene au adoptat constituţii scrise şi siste­ma­tice, adică materia constituţională inclusă într-un singur act.

Astfel, în Franţa blocul de constituţionalitate cuprinde două acte distincte cu forţă juridică supremă în sistemul juridic normativ: 1) Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului; 2) Constituţia scrisă şi sistematică propriu-zisă.

Alte state europene, care, fiind independente, au adoptat constituţii scrise şi sistematice care cuprindeau ambele universuri ale materiei de drept constituţional: 1) Separarea puterilor în stat; 2. Asigurarea drepturilor şi libertăţilor  fundamentale reglementate constituţional.

După cel de-al Doilea Război Mondial coloniile din Africa şi Asia şi-au adoptat Declaraţia de Independenţă şi, respectiv, constituţii scrise şi sistematice. Astfel, blocul de constituţionalitate al acestor state cuprinde două acte juridice distincte cu forţă juridică supremă în sistemul de drept.

Aceeaşi practică constituţională, cu elemente specifice, au aplicat şi fostele republici sovietice. Primele do­cumente cu caracter constituţional au fost Declaraţiile de Suveranitate, după care au urmat Declaraţiile de Independenţă şi, în final, Constituţiile scrise.

Fiecare dintre aceste acte juridice cuprinde în parte şi în ansamblu norme de drept cu forţă juridică supremă care reglementează relaţii sociale fundamentale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, precum şi asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate, adică materia constituţională. Astfel, procesul de constituţionalitate implică o logică dialectică a actelor cu caracter constituţional.

În acest context, blocul de constituţionalitate cuprinde ansamblul regulilor juridice, indiferent de sursa acestora şi de procedura lor de adoptare, care au ca obiect reglementarea unor „materii” constituţionale” [14, p.108]. Totodată, blocul de constituţionalitate este alcătuit „dintr-o varietate de percepte constituţionale sau cu va­loa­re constituţională şi, în orice caz, sfera acestuia este mai largă decât cuprinsul Constituţiei” [15, p.113].

Aşadar, blocul de constituţionalitate cuprinde ansamblul regulilor juridice încadrate în acte normative scrise distincte, indiferent de forma lor de adoptare, înzestrate cu forţă juridică supremă în cadrul sistemului unitar de drept şi care au ca obiect de reglementare relaţii sociale fundamentale constituţionale cu o sferă mai largă decât cuprinsul propriu-zis al Constituţiei.

III. Elementele blocului de constituţionalitate – veritabile izvoare de drept

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept ca sursă de reglementare juridică a relaţiilor sociale se subînţelege „materia, elementele care formează substratul regulilor dreptului şi diferitelor moduri prin care aceste reguli sunt stabilite şi ne sunt cunoscute” [16, p.159]. Adică, „forma de exprimare a regulilor juridice, modalitatea generală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denu­mi­rea de izvor de drept” [17, p.372; 18, p.92].

În acest context, „izvorul formal” se concepe ca „formă de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate. Izvorul formal caracte­ri­zează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic” [19, p.373; 20, p.120; 21, p.63]  şi acest rol revine actelor normative care au un caracter general-obligatoriu.

În raport cu dreptul constituţional sunt izvoare formale de drept acele „acte normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative, normele cărora reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale” [22, p.27].

Astfel, sunt izvoare de drept constituţional următoarele acte juridice: Constituţia – legea fundamentală; Legea – ca act juridic al Parlamentului; Ordonanţele Guvernului; Tratatul internaţional.

Această enumărare ierarhică are în calitate de criteriu forţa juridică a actelor normative. Legile (organice şi ordinare); Regulamentele Parlamentului şi Ordonanţele Guvernului sunt chemate să reglementeze în detaliu normele şi principiile constituţionale. Din aceste perspective ele au o forţă juridică subordonată Constituţiei înzestrată cu forţă juridică supremă în cadrul sistemului unitar de drept.

Alta este starea elementelor blocului de constituţionalitate în raport cu Constituţia scrisă şi sistematică. Dat fiind că atât Declaraţia de drepturi (Franţa) şi Declaraţia de Independenţă (SUA, Republica Moldova) după conţinut cuprind norme ce reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul complex de in­stau­rare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce­tă­ţeneşti şi sunt adoptate de Parlament – organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legislativă, ele se în­c­a­drea­ză plenar în cadrul izvoarelor de drept constituţional.

Mai mult ca atât, însăşi Constituţia scrisă şi sistematică îşi are izvorul şi fundamentul în aceste acte funda­mentale, Declaraţia de Independenţă fiind „actul de naştere al statului”. Din aceste perspective, Constituţia îşi confirmă legalitatea şi legitimitatea doar în raport cu stricta respectare şi dezvoltare a normelor şi princi­pi­ilor cuprinse în Declaraţia de Independenţă, aceasta având forţă juridică supremă, în raport cu Constituţia.

Pe această cale doctrina constituţională franceză a şi introdus în uzul juridic şi politic sintagma „bloc constitu­ţional” ca izvor de drept cu forţă juridică supremă [23, p.210; 24, p.108].

IV. Blocul de constituţionalitate – izvor de drept constituţional. Pornind de la relaţiile sociale reglementate şi a formei scrise, în plan cronologic „blocul de constituţionalitate” în Republica Moldova cuprinde: 1. Decla­raţia de Suveranitate din 23 iunie 1990; 2. Decretul cu privire la puterea de stat din 27 iulie 1990; 3. Decla­raţia de Independenţă din 27 august 1991 şi, respectiv, Constituţia adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994.

De menţionat că Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr.36 din 05.12.2013, în calitate de elemente ale blocului de constituţionalitate a inclus doar Declaraţia de Independenţă în calitate de fundament juridic şi politic primar al Constituţiei (§88) şi Constituţia propriu-zisă. Aceasta deoarece obiectul sesizării l-a constituit „concurenţa dintre două acte fundamentale”, iar după competenţă Curtea nu poate depăşi obiectul sesizării.

1. Declaraţia Suveranităţii cuprinde următoarele norme ce reglementează relaţii sociale fundamentale de domeniul dreptului constituţional. Izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul. Suveranitatea este exercitată în interesul întregului popor de către organul reprezentativ suprem al puterii de stat a republicii (art.2); Repu­blica Moldova este un stat unitar indivizibil (art.3); În Republică se instituie cetăţenia republicană şi se ga­ran­tează tuturor drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie şi de alte acte legislative, de principiile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute (art.8); Separarea puterii legislative, executive şi a celei judiciare constituie principiul de bază al statului democratic bazat pe drept (art.10).

Declaraţia a fost adoptată de cei 374 de deputaţi ai poporului aleşi pe circumscripţii uninominale în două tururi de scrutin.

2. Decretul cu privire la puterea de stat, pornind de la reglementările anterioare, are ca obiect şi dezvoltă doar puterea de stat şi principiul separației puterilor. Astfel, textul Decretului cuprinde statuarea conform căreia Parlamentul, pornind de la prevederile Constituţiei şi ale Declaraţiei de Suveranitate, declară: întreaga putere în republică aparţine poporului. Poporul îşi realizează puterea de stat în mod nemijlocit şi prin organele re­prezentative.

În acest context s-a stabilit supremaţia Constituţiei şi înfăptuirea neabătută a separaţiei puterii de stat în legislativă, executivă şi judiciară.

Decretul dezvoltă şi arată care organe exercită aceste funcţii. Astfel, organul suprem al puterii legislative şi unicul exponent al voinţei întregului popor este Parlamentul.

Puterea executivă este exercitată de organele executive şi dispozitive, responsabile în faţa organelor puterii de stat şi exercită actele lor legislative.

Puterea judecătorească este subordonată numai legii cu asigurarea egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a ju­decăţii. În calitate de garant, Decretul a stabilit că amestecul în înfăptuirea justiţiei este inadmisibil.

Toate organele de stat au fost obligate să asigure drepturile, libertăţile egale ale cetăţenilor; astfel, a fost legiferat principiul egalităţii.

Şi Decretul cu privire la Puterea de stat a fost adoptat cu votul a 374 de deputaţi ai poporului.

3. Declaraţia de Independenţă prin esenţă reprezintă actul juridic şi politic fundamental de constituire a unui nou stat eliberat de sub guvernământ străin. În acelaşi timp, este temelia juridică şi politică, pe plan intern, a edificării sistemului de drept, care include actele anterioare ce nu contravin Declaraţiei, precum şi izvor al conţinutului Constituţiei acestui stat.

Textul Declaraţiei de Independenţă cuprinde reglementări clasice ale dreptului constituţional, cu referinţă şi la actele cu caracter şi forţă juridică supremă. Astfel, în Preambul se accentuează juridiceşte că Parlamentul Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice.

Reamintind că poporul şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelului de stat, din 27 aprilie 1990, stemei de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991.

Pornind de la Declaraţia Suveranităţii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990;

Proclama solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Re­pub­licii Moldova şi în faţa întregii lumi: Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi nă­zuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale.

În calitate de stat suveran şi independent Parlamentul a hotărât, prin textul Declaraţiei, că pe întreg teritoriul său să se aplice Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Re­publicii Moldova, garantând totodată exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, recunoscându-se astfel principiul universalităţii.

De remarcat că:

  1. Declaraţia de Independenţă a fost votată prin vot nominal de către cei 278 de deputaţi ai poporului prezenţi la sesiunea extraordinară. Astfel, a fost asigurată reprezentativitatea votului atât pe criteriul teritorial, al cir­cumscripţiilor uninominale, cât şi pe criteriul etnic al deputaţilor;
  2. După adoptarea de către deputaţi, fiind citită în faţa delegaţilor la Marea Adunare Naţională, Declaraţia a primit legitimitate prin votul unanim de către delegaţi.

4. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 şi intrată în vigoare la 27 august 1994 [25]. După conţinutul normelor juridice şi forţa lor, reglementează relaţii sociale strict determinate ale dreptului constituţional, adică relaţiile fundamentale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exer­ci­tare a puterii de stat şi asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate [26, p.139; 27, p.236; 28, p.42; 29, p.45; 30, p.232-233; 31, p.15; 32, p.263; 33, p.62].

Astfel, Constituţia scrisă şi sistematică cuprinde, în ansamblul său, toate normele juridice fundamentale ce reglementează relaţii sociale de drept constituţional.

Observăm, aşadar, că fiecare element al blocului de constituţionalitate reprezintă veritabil izvor de drept în sistemul juridic normativ al statului şi, datorită valorii relaţiilor sociale pe care le reglementează, este în­zes­trat cu forţă juridică supremă în raport cu celelalte izvoare de drept, în general, şi cu cele de drept consti­tu­ţional, în special.

V. Determinarea ierarhiei juridice a elementelor blocului de constituţionalitate

După ce am stabilit că toate elementele blocului de constituţionalitate sunt veritabile izvoare de drept, în general, şi de drept constituţional, în special, cu forţă juridică supremă problema care se pune este deter­mi­na­rea ierarhiei acestor elemente. Indubitabil, se impune identificarea unui criteriu ştiinţific unic pentru a determina just această ierarhie.

Acest criteriu este, în opinia noastră, nu doar „valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă” [34], dar şi cea istorică, precum şi politică pe plan intern şi internaţional.

Sub aspect istoric, Declaraţia de Independenţă întruchipează, ca act juridic fundamental, trecutul istoric al comunităţii libere, apoi rapturile din 1775, 1802, 23 iunie 1940 şi condamnarea lor atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, inclusiv de către agresor – Uniunea Sovietică în 1989. În acelaşi timp, este de menționat şi renaşterea conştiinţei naţionale şi dorinţa poporului spre liberate exprimată prin documentele finale ale Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, ale Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990, ale Avizului Comisiei privind denunţarea „Pactului Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991 şi ale Marii Adunări Naţionale din 16 decembrie 1990, precum şi prin însăşi Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, adoptată uninominal prin votul a 278 de deputaţi ai poporului şi legitimată în aceeaşi zi prin votul unanim de către delegaţii Marii Adunări Naţionale.

Sub aspectul dreptului internaţional, Declaraţia de Independenţă reprezintă actul juridic de autodeterminare naţională prin care voinţa poporului suveran legat „printr-o identitate de aspiraţii şi interese, de limbă, obiceiuri, caracter şi tradiţii are dreptul de a se elibera din opresiunea unui guvern străin şi de a se organiza într-un stat propriu” [35, p.128].

Pe plan politic juridic, în plan extern Declaraţia înseamnă constituirea unui stat nou suveran şi independent cu toate consecinţele în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional prin care Republica Moldova şi-a dobândit recunoaşterea şi la 2 martie 1990 a fost acceptată în rândurile ONU cu drepturi depline.

Curtea a reţinut că, în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova s-a constituit ca stat suveran şi independent. Declaraţia de Independenţă constituie temelia politico-juridică a Republicii Moldova ca stat suveran, independent şi democratic. Este actul de naştere al Republicii Moldova. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă Republica Moldova a obţinut recunoaşterea din partea altor state ale lumii, a fost acceptată la 31 ianuarie 1992 în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar la 2 martie 1992 – în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (§47) [36, p.42].

Valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă este foarte argumentată în Hotărârea Curţii Constituţionale nr.36 din 05.12.2013, prevederi ale căreia le reiterăm.

Prevederea „aspiraţiile […] exprimate prin proclamarea independenţei” din Preambulul Con­stituţiei face trimitere directă la actul prin care independenţa a fost proclamată – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces (§82).

Declaraţia de Independenţă este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere” al noului stat, şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova (§49).

În afară de a fi „certificatul de naştere” al noului stat independent, Declaraţia de Indepen­denţă rămâne a fi cea mai succintă afirmaţie a idealurilor constituţionale ale Republicii Mol­dova. În contextul istoric al ţării, acest document juridic a proclamat valorile constituţionale ale noului stat independent, din care derivă legitimitatea puterii celor care guvernează Re­publica Moldova (§50).

În niciun alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fon­datori şi crezul na­ţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Inde­pendenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte „identitatea constituţională” a Republicii Moldova. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identi­tăţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independen­ţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, econo­mice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase (§86).

În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Inde­pendenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional […], deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de ide­alurile, principiile şi valorile Declaraţiei (§87) [36, p.42-43].

VI. Blocul de constituţionalitate şi concurenţa dintre două acte fundamentale

Blocul de constituţionalitate

Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic pri­mar al Constituţiei. Astfel, nicio prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei (§88).

Mai mult, fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus niciunui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate”, deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căruia nu pot fi schimba­te fără a distruge această identitate (§89).

Din acest considerent, Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă este elementul origi­nar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate (§90).

Prin Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă vizează Constituţia în integrali­tatea sa […]. Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate (§91).

Concurenţa dintre două acte fundamentale

Curtea a reţinut că, potrivit articolului 13 alin.(1) din Constituţie, limba de stat a Republicii Moldova este „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” (§106).

Pe de altă parte, Declaraţia de Independenţă operează cu termenul „limba română” ca limbă de stat a statului nou-creat Republica Moldova (§107).

Prin urmare, referinţa la „limba română” ca limbă de stat este o situaţie de fapt constatată în însuşi textul Declaraţiei de Independenţă, care este actul fondator al statului Republica Mol­dova. Indiferent de glotonimele utilizate în legislaţia de până la proclamarea independentei, Declaraţia de Independenţă a operat o distincţie clară, optând expres pentru termenul „limba română” (§108).

Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din consensul popular gene­ral care a legitimat-o şi din conţinutul său definitoriu pentru noul stat. Aceasta îi conferă Declaraţiei de Independenţă, în ordinea constituţională din Republica Moldova, o funcţie transversală […] prin raportare la celelalte prevederi consti­tuţionale (într-un mod similar cu principiile generale referitoare la statul de drept, drepturile şi libertăţile funda­mentale, dreptatea şi pluralismul politic etc.), ea fiind nucleul blocului de constituţionalitate (§118).

Din interpretarea istorico-teleologică a Preambulului Constituţiei, Curtea a reţinut că De­claraţia de Indepen­denţă a stat la baza adoptării Constituţiei în 1994 […] (§120).

Prin urmare, în aplicarea principiilor enunţate în Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 (§§56, 58, 59), orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi, implicit, în Declaraţia de In­dependenţă, şi din care derivă textul Constituţiei în sine. Astfel, atunci când există mai mul­te interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează (§122).

Prin urmare, niciun act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă. Atât timp cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 au­gust 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia. Totuşi, în cazul în care legiuitorul constituant a admis în Legea Fundamentală anumite contradicţii faţă de textul Declaraţiei de Independenţă, textul autentic rămâne a fi cel din Declaraţia de Independenţă (§123).

În lumina celor expuse, examinând efectul cumulat al celor două dispoziţii privind denu­mirea limbii de stat, Curtea a constatat că interpretarea coroborată a Preambulului şi a arti­colului 13 din Constituţie este în sensul unicităţii limbii de stat, a cărei denumire este dată de norma primară imperativă din Declaraţia de Independenţă. Prin urmare, Curtea a consi­derat că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldo­venească conţinute în articolul 13 al Constituţiei (§124) [36, p.42-43].

Concluzii

Sistemul unitar de drept al statului cuprinde norme cu forţă juridică diferită: a) supremă şi b) ordinară. În principiu, normele cu forţă juridică supremă sunt încadrate în legi fundamentale care reglementează relaţii sociale fundamentale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Aceste legi fundamentale pot îmbrăca, în funcţie de tradiţia constituţională a statului:

  1. Fie mai multe acte scrise, conexe prin materia constituţională reglementată, adoptate pe parcursul istoriei, care în ansamblul lor formează constituţia (Anglia).
  2. Fie acte scrise sistematice înglobate într-un singur act cu titlul Constituţie (majoritatea absolută a statelor contemporane).
  3. În acelaşi timp, în funcţie de schimbarea formei de guvernământ, fie de momentul naşterii unui nou stat, practica constituţională cunoaşte o sferă mai largă a actelor fundamentale şi coraportul lor dintre ele. Astfel s-a creat blocul de constituţionalitate care cuprinde, de principiu:

– Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi, respectiv, însăşi Constituţia – Franţa care a fost stat independent de origine.
– Declaraţia de Independenţă şi însăşi Constituţia – Statele Unite ale Americii care şi-au proclamat independenţa la 4 iulie 1776 şi, în calitate de stat independent, a adoptat Constituţia la 12 septembrie 1786, la Filadelfia.
– Declaraţia de Independenţă, Declaraţia Suveranităţii, Decretul cu privire la Puterea de stat şi însăşi Constituţia – Republica Moldova, într-un context istoric aparte, ca şi alte republici din fosta Uniune Sovietică.

Astfel blocul de constituţionalitate cuprinde acte juridice cu forţă juridică supremă ce reglementează relaţii sociale fundamentale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, adoptate de către organul reprezentativ suprem al poporului şi legitimată prin votul liber exprimat al popo­ru­lui suveran.

Datorită acestui fapt, Declaraţiia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (Franţa) și Declarația de Independenţă (a SUA, a Republicii Moldova) constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei.

Referințe:

  1. Declaraţia Suveranităţii, nr.148-XII din 23.06.1990. In: Veştile Sovietului Suprem, 1990, nr.8/192.
  2. Decretul cu privire la puterea de stat. Adoptat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.201-XII din 27 iulie 1990. În: Veştile Sovietului Suprem, 1990, nr.8, art.208.
  3. Declaraţia de Independenţă. Adoptată prin Legea nr.691 din 27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Reoublicii Moldova, 1991, nr.11-12, nr.103, 118.
  4. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova (Sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, 304-310, art.51.
  5. GENOVEVA, V. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.1. Iaşi: Cugetarea, 1999, p.248.
  6. Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris, 1970.
  7. DRĂGANU, T. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.1. Târgu Mureş: Lumina Lex, 2000.
  8. GENOVEVA, V. cit., vol.1, p.246.
  9. PACTET, P. Institutions politiques. Droit Constitutionnel. Paris: Armand Colin, 2003, p.66.
  10. DELEANU, I. Dreptul constituţional şi instituţii politice. Tratat.1. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p.258.
  11. GENOVEVA, V. cit., p.248.
  12. ARSENI, A., IVANOV, V., SUHOLITCO, L. Drept constituţional comparat. Chișinău: CE USM, 2003, p.191.
  13. GREWE, C., FABRIE, H.R. Droit Constitutionnels européens. Paris: U.F., 1995, p.34.
  14. DELEANU, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.2. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p.108.
  15. Ibidem, p.113.
  16. VĂLLIMĂRESCU, A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.159.
  17. NEGRU, B., NEGRU, A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2017, p.372.
  18. AVORNIC, Gh. Tratat de teoria generală a statului şi dreptului. 1. Chișinău: CE USM, 2009, p.92.
  19. NEGRU, B. NEGRU, A. cit, p.373.
  20. DĂNIŞOR, D.C., DOGARU, I., DĂNIŞOR, Gh. Teoria generală a dreptului. Ed. a 2-a. Bucureşti: CH Beck, 2008,120.
  21. FALYS, J. Intoruction aux sourses et principes du droit. Bruxelles: Bruylant, 1981, p.63.
  22. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.1. Bucureşti: All Beck, 2011, p.27.
  23. GICQUEL, J. Droit constitutionnel et institutions politique. 10e Paris: Montchrestien, 1989, p.210.
  24. DELEANU, I. cit, p.108.
  25. Constituţia Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1. Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.78 art.140.
  26. GUCEAC, Curs elementar de drept constituţional. Vol. 1. Chişinău, 2001, p.139.
  27. POPA, V. Drept public. Chişinău, 1998, p.236.
  28. CÂRNAŢ, T. Drept constituţional. Chişinău: CE USM, 2010, p.42.
  29. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. cit., p.45.
  30. GENOVEVA, V. cit., p.232-233.
  31. DRĂGANU, T. cit., p.15.
  32. DELEANU, I. cit., p.263.
  33. ARSENI, Al. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1. Ed. a 2-a rev. Chişinău: CEP USM, 2019, p.62.
  34. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republiciii Moldova, §82.
  35. DRĂGANU, T. cit., p.128.
  36. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republiciii Moldova privind interpretarea articolului 13, alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, nr.36 din 05.12.2013, p.42.

Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.