Dr. Stanislav Copețchi

Alături de atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prevăzută de legea penală, în structura laturii subiective mai intră: motivul şi scopul.

Motivul infracţiunii exprimă acel stimulent determinant în luarea hotărârii infracţionale pentru realizarea satisfacţiei persoanei. În schimb, esenţa scopului ca semn al laturii subiective constă în reflectarea rezultatului spre care tinde făptuitorul la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Spre deosebire de motiv, care reflectă elementele de determinare conştientă a conduitei ilicite (cauzele interne ale acesteia), scopul, care este şi el caracteristic, în general, activităţii voluntare, reflectă rezultatul spre care acesta tinde [1, p. 143].

Chiar dacă motivul şi scopul, în general, au rolul de semne facultative, importanţa acestora este incontestabilă, cel puţin în planul determinării caracteristicilor personalităţii infractorului şi, mai ales, al individualizării pedepsei penale. Motivul şi scopul joacă un rol semnificativ la formarea vinovăţiei. În context, în doctrină se subliniază: „stabilirea motivului infracțiunii ajută la determinarea formei și gradului de vinovăție, și, în consecință, la individualizarea pedepsei. Motivul este și baza socială a vinovăției, fiindcă el servește pentru evaluarea morală și etică a actului, arată atitudinea făptuitorului față de valorile individului, ale societății, ale statului, caracterizează latura morală a comportamentului [2, p. 83]”.

De asemenea, motivul şi scopul sunt organic legate între ele, în cele mai dese cazuri motivul fiind fundamentul scopului format. Autorul V.Ursu arată că „scopul nu vine de la sine, și apare datorită apariției motivului [2, p. 85]”. După N.Ciumac „scopul infracţiunii apare pe fondul motivului infracţional, ce împreună formează acea bază, pe care se naşte vinovăţia, ca fenomen volitiv sau intelectual, nemijlocit legat de săvârşirea infracţiunii şi care are loc în momentul comiterii infracţiunii [3, p. 64]”. În acelaşi timp, aşa cum menţionează V.Ursu „scopul – ca element absolut necesar al motivaţiei umane şi subordonat mobilului – îl ajută pe om la întărirea motivaţiei, la alegerea mijloacelor de realizare a acţiunii în anumite condiţii date şi la înlocuirea unor mijloace cu altele, în cazul schimbării circumstanţelor concrete de executare fizică a faptei [2, p. 84]”. În concluzie, G.Pavliuc relevă: „deși scopul și motivul infracțiunii sunt indisolubil legate între ele, acestea nu se află într-o relație de tipul „parte-întreg”: motivul infracțiunii caracterizează necesitatea subiectivă de a comite infracțiunea, pe când scopul infracțiunii caracterizează vectorul acesteia [4, p. 48]”.

În definitivă, subliniem că cele două semne au un caracter de sine stătător, motiv pentru care nu trebuie suprapuse.

În pofida caracterului distinct pe care-l comportă cele două semne, studiul practicii judiciare demonstrează prezenţa unor cazuri frecvente în care motivul şi scopul infracţiunii sunt confundate. Este exemplificativ următorul fragment reţinut într-o speţă practică în care instanţa a contopit motivul cu scopul infracţiunii: „C.C., acționând de comun acord cu alte persoane, în scop material, de înstrăinare a substanțelor narcotice (sublinierea ne aparţine – n.a.), în circumstanțe nestabilite a procurat substanța stupefiantă – PVP […] [5]”. Observăm că instanţa a suprapus neîntemeiat motivul cu scopul infracţiunii. În speţă, C.C. a acţionat din interes material. Interesul material reprezintă motivul (imboldul) ce l-a determinat pe C.C. să comită infracţiunea. În acelaşi timp, înstrăinarea substanţei narcotice (stupefiante) constituie finalitatea (scopul) urmărit de C.C. la săvârşirea faptei prejudiciabile.

Şi în următoarea speţă instanţa a admis o inadvertenţă terminologică la reliefarea motivului infracţiunii, suprapunându-l cu scopul infracţiunii: „X., aflându-se în incinta Primăriei satului C., r-nul D., acţionând intenţionat, având scopul dobândirii dreptului de a construi o terasă pe terenul aferent magazinului „L” din satul C., r-nul D., urmărind interesul material, profitând de relaţiile de prietenie cu secretara Consiliului sătesc C., C.A., a determinat-o să falsifice decizia Consiliului sătesc nr.04/10 din 01.06.2005, prin înscrierea unor date vădit false [6]”. Observăm că instanţa, la caracterizarea imboldului determinant în luarea hotărârii infracţionale, a punctat că inculpatul a acţionat „urmărind un interes material”. Din punctul nostru de vedere, expresia „urmărind un interes material” constituie o cacofonie. Nu este clar ce a vrut să nuanţeze instanţa: motivul sau scopul infracţiunii. Dacă motivul, atunci instanţa urma să opereze cu expresia de genul „acţionând din interes material”, ci nu „urmărind un interes material”. Cea din urmă expresie caracterizează direcţia subiectivă a făptuitorului – trăsătură inerentă scopului, nu însă motivului infracţiunii. Totuşi, avându-se în vedere esenţa speţei, cel mai probabil instanţa a dorit să evoce motivul infracţiunii. În fine, constatăm că instanţa, la determinarea motivului infracţiunii a folosit termeni inerenţi atât motivului, cât şi scopului infracţiunii, fapt inadmisibil. Folosirea unor asemenea termeni hibrizi nu are decât să ştirbească din aplicarea calitativă a legii penale (i.e. conformă principiului legalităţii incriminării).

Problema disocierii clare între motiv şi scop este remarcată şi la nivel legislativ. De pildă, pune în gardă expresia „săvârşită din interes material, în scopul realizării altor interese personale sau în interesul unei terţe persoane” înscrisă la lit.b¹) alin.(2) art.327 CP RM [7] (abuzul de putere sau abuzul de serviciu). În special, provoacă neclarităţi natura semnului desemnat prin expresia „în scopul realizării altor interese personale”. S-ar părea că scopul infracţiunii. La această concluzie ne îndeamnă sintagma „în scopul realizării”. Bine. Atunci de ce, în conţinutul aceleiaşi circumstanţe agravante sunt uzitate expresiile: „din interes material” şi „în interesul unei terţe persoane”? Este limpede că cele din urmă două expresii exprimă motivul infracţiunii. În aceste condiţii, nu este clară raţiunea distingerii făcute de către legiuitor. Pe bună dreptate se întreabă V.Stati: de ce legiuitorul se referă la scopul infracţiunii doar în prima situaţie, nu şi în celelalte două: „interes material”; „interesul unei terţe persoane” [8, p. 97]? Întrebarea este cât se poate de întemeiată avându-se în vedere că, de exemplu, în textul art.332 şi 335 CP RM legiuitorul operează cu expresia „în alte interese personale”, nu însă cu expresia „în scopul realizării altor interese personale”. Respectiv, în conjunctura infracţiunilor de fals în acte publice şi de abuz de serviciu expresia „în alte interese personale” caracterizează motivul infracţiunii, ci nu scopul infracţiunii. Opera legiuitorului poate avea următoarea explicaţie: neînţelegerea clară a esenţei motivului şi scopului infracţiunii (fie este neînţeleasă semnificaţia termenului „interes” ca desemnând motivul infracţiunii, fie nu s-a perceput sensul expresiei „în scopul realizării”.

Până la urmă, considerăm că legiuitorul ar trebui să-şi revadă punctul său de vedere pe marginea semnului calificativ consemnat lit.b¹) alin.(2) art.327 CP RM. Identificăm două soluţii: a) modificarea expresiei „în scopul realizării altor interese personale” astfel încât aceasta să caracterizeze motivul infracţiunii; b) reconfigurarea semnului circumstanţial agravant nominalizat, astfel încât acesta să caracterizeze, în exclusivitate, scopul infracţiunii.

În altă privinţă, accentuăm că semnele secundare ale laturii subiective nu trebuie confundate nici cu vinovăţia penală.

În următorul fragment judiciar sesizăm o inadvertenţă la stabilirea intenţiei, instanţa suprapunând neîntemeiat intenţia cu scopul infracţional: „B.R. urmărind scopul punerii în circulație ilegală (sublinierea ne aparţine – n.a.) a substanțelor narcotice, psihotrope şi analoagelor lor în scop de înstrăinare, a săvârșit acțiuni prejudiciabile de circulație ilicită a drogurilor, manifestată prin procurarea lor din diferite surse [9]”. Expresia „urmărind scopul punerii în circulație ilegală” trebuie reformulată în măsura în care să arate conţinutul intenţiei, ci nu al scopului infracţiunii. În opinia noastră, instanţa urma să reflecte în hotărâre că B.R. „avea intenţia să pună în circulaţie ilegală”. În speţă, intenţia a fost suprapusă parţial cu scopul infracţiunii.

Aceeaşi incoerenţă terminologică este sesizată în următoarele speţe practice: „U.Gh., fiind în stare de ebrietate alcoolică, aflându-se în casa lui N.N., în urma relaţiilor ostile apărute, cu scopul de a o omorî (sublinierea ne aparţine – n.a.), i-a aplicat acesteia două lovituri cu un topor peste cap, cauzându-i vătămări corporale grave, periculoase pentru viaţa, de la care aceasta a decedat pe loc [10]”; „X., urmărind scopul omorului intenționat cu bună știință asupra unui minor, în urma unui conflict, i-a aplicat o lovitură cu un cuțit de bucătărie, prietenei sale [11]”. În opoziţie este corectă următoarea formulare remarcată într-o speţă jurisprudenţială: „inculpatul G.V., având intenţia (sublinierea ne aparţine – n.a.) de a comite omorul lui Ș.E. [12]”

În altă privinţă, urmează să răspundem la următoarea întrebare, suficient de întâlnită în doctrină, răspunsul la care, comportă, inclusiv, implicaţii practice: motivul şi scopul sunt inerente doar infracţiunilor intenţionate sau şi celor comise din imprudenţă?

În opinia unor autori, „la calificarea infracţiunilor motivul şi scopul posedă relevanţă juridico-penală doar în ipoteza faptelor comise intenţionat [13, p. 14]”. În ceea ce ne priveşte, răspunsul la întrebarea sus-reliefată trebuie diferenţiat în funcţie de: a) tipul semnului subiectiv secundar – motiv sau scop, şi b) caracterul obligatoriu sau facultativ al scopului şi motivului infracţiunii.

Astfel, în ipoteza scopului, infracţiunea poate fi săvârşită, în exclusivitate, cu intenţie. Această concluzie transpare mult mai limpede în cazul infracţiunilor în care scopul este consacrat drept semn constitutiv (de bază). În atare ipoteză, este prezentă aşa-numita „intenţie calificată prin scop”. Aceasta pare a fi regula. Nu considerăm necesar absolutizarea concluziei sus-notate. De exemplu, drept excepţie, scopul special poate fi incident unor infracţiuni comise din imprudenţă. Este cazul componenţelor de infracţiune unde urmarea prejudiciabilă apare pe post de semn obiectiv, faţă de care făptuitorul urmează să manifeste imprudenţă. În această ipoteză, urmarea prejudiciabilă apare pe post de semn calificativ (i.e. circumstanţial agravant). Respectiv, scopul infracţiunii este inserat în textul componenţei de bază, exprimând intenţia făptuitorului faţă de cele comise, şi consemnate în textul componenţei de bază. În situaţia incidenţei semnului circumstanţial agravant (în speţă, a urmării prejudiciabile) scopul infracţiunii rămâne a fi semn obligatoriu. La această concluzie ne îndeamnă regula construcţiei componenţei de infracţiune cu circumstanţe agravante, în corespundere cu care, pe lângă semnele suplimentare (menite să agraveze răspunderea penală) componenţa cu circumstanţe agravante include per se semnele înscrise în cadrul componenţei de bază. Cu titlu de exemplu, evocăm cazul actului terorist soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (lit.b) alin.(3) art.278 CP RM). În definitivă, pare a fi prea categorică următoarea afirmaţie întâlnită în teoria dreptului penal: „infracţiunile săvârşite cu alte forme de vinovăţie (altele decât intenţia – n.a.) nu pot include în componenţa de infracţiune un scop special [13, p. 15]”.

În ceea ce priveşte motivul, considerăm că răspunsul trebuie diferenţiat în funcţie de particularitatea, dacă acesta, în cadrul componenţei de infracţiune, constituie semn obligatoriu sau facultativ. Astfel, în ipoteza în care motivul infracţiunii reprezintă semn obligatoriu infracţiunea poate îmbracă doar forma intenţionată de exprimare a vinovăţiei. În contrast, în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă motivul infracţiunii nu constituie semn obligatoriu. În pofida acestuia fapt, motivul infracţiunii urmează a fi stabilit chiar şi în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă. În context, V.V. Videakin şi M.S. Fokin enunţă cu drept cuvânt: „atât psihologia, cât şi ştiinţele juridice au recunoscut că motivele pot avea atât un caracter conştient, cât şi unul inconştient [14, p. 207]”. Desigur, motivele săvârşirii unei infracţiuni imprudente diferă de motivele săvârşirii unei infracţiuni intenţionate.

Precizăm că în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă (dar şi a celor comise intenţionat), motivul, în postura de semn facultativ al componenţei de infracţiune, poate avea însemnătate în alte planuri (e.g. al individualizării pedepsei, al identificării cauzelor conduitei imprudente a făptuitorului etc.). În opinia întemeiată a lui S.Brînza şi V.Stati: „stabilirea motivului infracţiunii se impune în fiecare caz concret, ca un element necesar pentru calificarea faptei, chiar dacă legiuitorul nu circumstanţiază expres care este acel motiv. Cunoaşterea motivului infracţiunii serveşte totdeauna la determinarea periculozităţii făptuitorului şi la stabilirea măsurii de apărare socială adecvată acestei periculozităţi [15, p. 691]”.

Grosso modo, motivul infracţiunii trebuie identificat în orice caz: indiferent de forma vinovăţiei cu care acţionează făptuitorul, şi pe care o cere legea penală. În opoziţie, neidentificarea motivului infracţiunii creează premise în avansarea ipotezei de săvârşire a faptei penale de către un iresponsabil. Are dreptate K.K. Stankevici atunci când afirmă că „comportamentul oricărei persoane responsabile are la bază o motivaţie [16, p. 188]”. Din considerentele expuse supra, provocă nedumerire următoarea constatare a instanţei de judecată desprinsă dintr-un caz din practica judiciară: „inculpatul C.A., aflându-se la domiciliul tatălui său, fără careva motiv (sublinierea ne aparţine – n.a.) a inițiat un conflict cu tatăl său. Urmare a conflictului, C.A. i-a aplicat tatălui său multiple lovituri cu un ciocan în zonele vitale ale corpului, inclusiv în regiunea capului, provocându-i decesul [17]”. Provoacă reticenţă expresia „fără careva motiv” reţinută în învinuirea adusă inculpatului C.A. Or, orice omor intenţionat (ca de altfel, orice infracţiune) este comisă în baza unor motive.

În ceea ce priveşte raţionamentele neindicării motivului în dispoziţia normei, în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă, A.I. Rarog relevă: „În ciuda faptului că comportamentul unei persoane în cazul infracţiunilor din imprudenţă este, de asemenea, motivat, totuşi, legiuitorul nu acordă acestuia importanţă calificativă. Acest lucru este justificat de faptul că în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă motivul comportamentului uman nu se extinde niciodată asupra urmărilor socialmente periculoase, întrucât acestea nu apar drept mijloc de satisfacere a necesităţilor, ce stau la baza comportamentului imprudent [18, p. 141]”. Un punct de vedere similar îl exprimă V.V. Videakin şi M.S. Fokin [14, p. 208].

În continuare, în acelaşi registru, se impune să clarificăm care este modalitatea concretă a intenţiei în cazul infracţiunilor în care motivul şi scopul constituie semne obligatorii.

Cert e că atunci când scopul este inserat în dispoziţia normei drept semn de bază, făptuitorul acţionează cu intenţie directă (desigur, cu excepţiile de rigoare, asupra căruia am statuat mai sus). Cu acest prilej, în doctrină se evocă: „dacă legiuitorul a inclus în dispoziţia normei juridico-penale, în calitate de semn constitutiv sau calificativ, un scop special, atunci această infracţiune poate fi săvârşită doar cu intenţie directă [13, p. 15]”. Este de neimaginat ca făptuitorul să urmărească atingerea unei finalităţi anume şi, totodată, să acţioneze cu intenţie indirectă.

În principiu, aceeaşi certitudine o atestăm în cazul în care în postura de semn obligatoriu este stipulat motivul infracţiunii. De pildă, D.A. Garbatovici şi A.N. Klasen susţin următoarele: „dacă legiuitorul specifică în dispoziţia normei juridico-penale un motiv special, în calitate de semn principal în cadrul componenţei de infracţiune sau în calitate de semn calificativ, atunci o astfel de infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie directă, indiferent de modul în care este construită componenţa de infracţiune în dispoziţia normei juridico-penale, fie că este formală, fie că este materială [13, p. 14]”. Pe bună dreptate se menţionează în doctrină că „motivul devine irealizabil în cazul unei atitudini indiferente faţă de urmări [14, p. 208]”.

În altă privinţă, consemnăm că, de regulă, motivul şi scopul sunt semne facultative şi doar în cazul unor componenţe de infracţiune concrete acestea obţin rolul de semne obligatorii, având deci importanţă la calificare; lipsa lor are drept consecinţă lipsa componenţei de infracţiune. Doar atunci când acestea sunt prevăzute expres în dispoziţia articolelor din Partea Specială a Codului penal sau prezenţa acestora este dedusă din natura juridică a unei componenţe de infracţiune concrete, motivul şi scopul constituie semne obligatorii ale componenţei de infracţiune. Deci, motivul şi scopul infracţiunii devin semne obligatorii atunci când: a) sunt prevăzute expres în dispoziţia normei incriminatorii sau b) sunt deduse din natura juridică a infracţiunii. Aşa cum am punctat supra, motivul şi scopul pot fi inserate în calitate de semne obligatorii doar atunci când forma vinovăţiei, în cadrul componenţei de infracţiune, este intenţia.

Potrivit doctrinei, „motivele infracţiunii trebuie să intre în rândul semnelor conţinutului juridic al infracţiunii atunci când anumite imbolduri, care mărturisesc despre periculozitatea socială sporită a faptei şi a persoanei făptuitorului, sunt imanente tuturor infracţiunilor de acest gen [19, p.934]”. În acelaşi timp, legiuitorul aminteşte despre scopul special fie pentru a sublinia că obiectul juridic special al infracţiunii este într-atât de însemnat, încât chiar şi ameninţarea în adresa lui trebuie considerată ca infracţiune consumată (de exemplu, terorismul (a se citi – actul terorist – n.a.) (art.278 CP RM), banditismul (art.283 CP RM), uzurparea puterii de stat (art.339 CP RM) etc.), fie pentru a reliefa orientarea subiectivă a infracţiunii împotriva unui anumit obiect juridic special (de exemplu, tâlhăria (art.188 CP RM), pungăşia (art.192 CP RM) etc.). În acest mod, scopul special, privit ca element structural al laturii subiective a infracţiunii, trebuie evidenţiat numai în acele conţinuturi de infracţiune, în care aceasta o reclamă trăsăturile specifice ale obiectului apărat de dispoziţia normei penale corespunzătoare [19, p. 125]. Totodată, după cum remarcă just, S.Brînza, „scopul infracţiunii imprimă faptei relevanţă penală [20, p. 94]”.

Lipsa motivului sau a scopului cerut de lege, în calitate de semn obligatoriu, are drept consecinţă imposibilitatea calificării celor comise potrivit legii penale. În alte cazuri, atunci când scopul sau motivul apar pe post de semn calificativ, lipsa acestora permite calificarea celor săvârşite potrivit normei ce cuprinde componenţa de bază.

De regulă, pentru calificarea faptei care cere prezenţa scopului, în calitate de semn obligatoriu al componenţei de infracţiune, nu este necesar ca scopul să fie atins. În acest sens, S.Brînza accentuează că „calificarea infracţiunii este determinată de formarea scopului, nu de realizarea acestuia [20, p. 96]”. Drept excepţie, în unele cazuri, pentru consumarea infracţiunii legea cere atingerea scopului ţintit. În caz contrar, cele comise reprezintă o tentativă la săvârşirea infracţiunii. De exemplu, pentru consumarea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.238 CP RM (dobândirea creditului, împrumutului sau a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin înşelăciune) este inevitabil ca făptuitorul să atingă scopul ţintit, concretizat în: a) obţinerea creditului, împrumutului sau a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare; b) majorarea sumei creditului, împrumutului sau a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare; c) obţinerea creditului sau a împrumutului în condiţii avantajoase.

În unele componenţe de infracţiune scopul este semn secundar obligatoriu doar în anumite circumstanţe. De exemplu, este cazul unor infracţiuni cu acţiuni alternative, unde scopul este semn obligatoriu ataşat doar unor acţiuni din cele alternative, dar nu tuturor acţiunilor. De exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute la art.236 CP RM scopul este semn constitutiv doar atunci când fapta prejudiciabilă se exprimă prin acţiunea de fabricare a semnelor băneşti sau a titlurilor de valoare false. În ipoteza în care fapta prejudiciabilă se exprimă în acţiunea de punere în circulaţie a respectivelor entităţi materiale, scopul nu mai este semn obligatoriu.

Unele componenţe de infracţiune au în conţinutul lor un scop primar şi unul secundar. Pentru a fi în prezenţa unei atare componenţe de infracţiune, trebuie identificat atât scopul primar, cât şi scopul secundar. Cu titlu de exemplu poate fi fapta de spălare a banilor. În acest sens facem trimitere la comentariul efectuat de V.Stati: „Scopul special al infracţiunii de spălare a banilor este scopul introducerii în circuitul legal a bunurilor care constituie venituri ilicite. În cazul primei modalităţi normative a acţiunii prejudiciabile – convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite – acestui scop i se adaugă un scop secundar, care poate adopta oricare din urmă­toarele două forme: 1) scopul de a tăinui sau a deghiza originea ilicită a bunurilor; 2) scopul de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni [21, p. 214; 22, p. 297]”.

În rezultatul studiului efectuat formulăm următoarele concluzii: motivul şi scopul sunt organic legate între ele, în cele mai dese cazuri motivul fiind fundamentul scopului format. Totuşi, motivul şi scopul infracţiunii au un caracter de sine stătător, motiv pentru care nu trebuie suprapuse. În pofida caracterului distinct pe care-l comportă cele două semne, studiul practicii judiciare demonstrează prezenţa unor cazuri frecvente în care motivul şi scopul infracţiunii sunt confundate. Problema disocierii clare între motiv şi scop este remarcată şi la nivel legislativ. Provoacă neclarităţi natura semnului desemnat prin expresia „în scopul realizării altor interese personale”, înscris la lit.b¹) alin.(2) art.327 CP RM. Semnele secundare ale laturii subiective nu trebuie confundate nici cu vinovăţia penală. În unele speţe judiciare au fost sesizate inadvertenţe terminologice la stabilirea intenţiei, persoana abilitată cu aplicarea legii penale suprapunând neîntemeiat intenţia cu scopul infracţional. În ipoteza în care motivul infracţiunii reprezintă semn obligatoriu infracţiunea poate îmbracă doar forma intenţionată de exprimare a vinovăţiei. În contrast, în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă motivul infracţiunii nu constituie semn obligatoriu. Lipsa motivului sau a scopului cerut de lege, în calitate de semn obligatoriu, are drept consecinţă imposibilitatea calificării celor comise potrivit legii penale. În alte cazuri, atunci când scopul sau motivul apar pe post de semn calificativ, lipsa acestora permite calificarea celor săvârşite potrivit normei ce cuprinde componenţa de bază.

*Acest material a fost publicat în cadrul Conferinței ştiinţifice naţională cu participare internaţională „Infracţiunea – Răspunderea penală – Pedeapsa. Drept şi Criminologie”, organizată în cadrul Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

Referinţe:

1. GIURGIU, N. Legea penală şi infracţiunea (doctrină, legislaţie, practică judiciară). Iaşi: Gama, 1996. 448 p.
2. URSU, V. Vinovăţia – condiţie inerentă a răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2017. 189 p.
3. CIUMAC, N. Importanţa semnelor facultative în stabilirea răspunderii penale. În: Revista Naţională de Drept, 2018, nr.1-3, p. 63-65.
4. PAVLIUC, G. Semnele secundare ale laturii subiective a infracţiunii: implicaţii procesual penale. În: Modern scientific challenges and trends: a collection scientific works of the International scientific conference (20th June, 2018) – Warsaw: Sp. z o. o. “iScience”, 2018, p. 46-51.
5. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 25 martie 2020. Dosarul nr.1ra-795/2020. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=15596
6. Sentinţa Judecătoriei Drochia, sediul Central din 17 octombrie 2017. Dosarul nr.1-26/17. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: https://jdr.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/6ccfadad-c7cd-e711-80d7-0050568b4d5b
7. Codul penal, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
8. STATI, V. Observaţii referitoare la amendamentele operate în Codul penal prin Legea nr.60/2016. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”, Seria „Ştiinţe sociale”, 2016, nr.3(93), p. 90-97.
9. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 04 martie 2020. Dosarul nr.1ra-815/2020. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=15478
10. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 13 februarie 2019. Dosarul nr.1re-7/2019. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=12994
11. Sentinţa Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani din 13 ianuarie 2021. Dosarul nr.1-15/2021. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: https://jc.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/9cfc257f-3a8e-4e92-88b8-6b5064c71530
12. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 04 decembrie 2019. Dosarul nr.1ra-2201/2019. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14757
13. ГАРБАТОВИЧ, Д.А., КЛАССЕН, А.Н. Квалификация преступлений по мотиву и цели. În: Вестник ЮУрГУ. Серия «Право», 2017, №3, с. 13-18.
14. ВИДЯКИН, В.В., ФОКИН, М.С. Уголовно-правовое значение мотива при квалификации преступления. În: Вестник Омского университета. Серия «Право». 2012. № 2 (31), с. 207-209.
15. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Partea Specială, vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015. 1300 p.
16. СТАНКЕВИЧ, К.К. Терминологические проблемы использования категорий «мотив» и «цель» преступления в нормах Уголовного кодекса Российской Федерации. În: Вестник Омского университета. Серия «Право». 2017. № 2 (51). с. 185-189.
17. Sentinţa Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani din 07 decembrie 2020. Dosarul nr.1-724/2020. [Accesat: 15.03.2021] Disponibil: https://jc.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/a91f33d5-8ab1-4215-91d5-d9549af0ba3a
18. РАРОГ, А.И. Квалификация преступлений по субъективным признакам. Санкт-Петербург: «Юридический центр Пресс», 2002. 304 с.
19. BRÎNZA, S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 675 p.
20. BRÎNZA, S. Rolul scopului în procesul de stabilire a gradului prejudiciabil al faptei. În: Revista Ştiinţifică a USM, „Studia Universitatis”, Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.3, p. 94-98.
21. STATI, V. Infracţiuni economice: Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2014. 530 p.
22. STATI, V. Elementele constitutive şi elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunilor prevăzute la art.243 CP RM. În: Revista Ştiinţifică a USM, „Studia Universitatis Moldavae”, Seria „Ştiinţe sociale”, 2014, nr.3(73), p. 290-301.