Dr. hab. Alexandru Arseni
Sumar
Conceptul de monarhie trezeşte multe dezbateri şi abordări conceptuale. În fond însă esenţa subiectului nu rezidă în forma de guvernământ – „monarhia” ci în funcţiile şi prerogativele şefului de stat.
În articolul dat, prin prisma semnificaţiei tipului de regim politic şi a rolului şefului de stat în cadrul lui vom îngădui să argumentăm că regalitatea plenar întruchipează funcţia de reprezentare a statului care are la bază unitatea poporului. În acest context se va profila clar menirea Parlamentului ca orgă reprezentativ al poporului, în care partidele politice se vor regăsi ca instituţii menite să exercite suveranitatea naţională prin reprezentare.
Cuvinte – cheie: suveranitate naţională, formă de guvernământ, monarhie, republică, regim politic, Şef de stat, Guvern, Prim-ministru.
Adnotare. Suveranitatea naţională, în accepţiunea de putere a poporului, este inalienabilă şi imprescriptibilă [1] precum si unică. Însă realizarea ei se manifestă prin intermediul a trei prerogative: legislativă, executivă şi judecătorească.
Astfel, puterea legislativă este executată de către Parlament – organul reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legislativă (art.60 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova; art.61 alin.(1) din Constituţia României) [2].
Puterea executivă este exercitată de către mai multe instituţii statale: Şeful de stat; Guvernul, în frunte cu Primul-ministru; Miniştrii. Anume aceste instituţii politico-etatice exercită reala guvernare şi poartă răspundere într-o măsură mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea şi securitatea naţională în complexitatea ei.
Pe când puterea judecătorească este exercitată de autorităţile judecătoreşti în numele şi limitele Constituţiei şi legile statului.
Problema care se pune este, buna organizare şi funcţionare instituţională a puterii de stat în mod special al Parlamentului, pe de o parte, şi a Şefului de stat şi Guvernului, în frunte cu Primul-ministru, pe de altă parte. În mod special, totul se „învârte” în jurul locului, rolului şi statutului juridic al instituţiei – Şeful de stat.
Scopul. În aceste circumstanţe am determinat ca scop edificarea naturii juridice a funcţiei – şef de stat (Monarh sau Preşedinte) pornind de la funcţia lui de bază – „reprezentativă a statului” pornind de la principiul unanim recunoscut ca „statul are ca fundament unitatea poporului … (art.10 alin.(1) Constituţia Republicii Moldova; art.4 alin.(1) Constituţia României).
Obiectivele. Pentru realizarea scopului identificat am trasat următoarele obiective:
1. Identificarea impactului formei de guvernământ asupra exercitării suveranităţii naţionale;
2. Determinarea locului şi rolului şefului de stat în funcţie de tipul de regim politic.
3. Determinarea funcţiilor şefului de stat în raport cu Parlamentul, Guvernul, şi, implicit, Primul-ministru.
I. Definirea, tipurile şi semnificaţia formei de guvernământ în procesul organizării şi funcţionării instituţionale a puterii de stat. Fără a intra în polemica privind definirea noţiunii „formă de guvernământ”, în dreptul constituţional se înţelege în general „modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu Parlamentul” [3]. Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost: A) monarhia şi B) republica.
A) Monarhia este forma de guvernământ se caracterizează prin aceea că „şeful statului” este un monarh (rege, împărat, prinţ, emir) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional [4]. În evoluţia sa istorică monarhia a îmbrăcat următoarele forme:
a) Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară în stat a regelui. Cu alte cuvinte, toate atributele suveranităţii erau exercitate doar de către monarh.
b) Monarhia limitată (constituţională) presupune limitarea puterilor monarhului prin constituţie. În cadrul acestei forme de guvernământ se instituie, în stare incipientă o nouă instituţie – Parlamentul, care preia de la monarh prevederile legislative. Pe această cale se pune începutul separării puterilor în stat.
c) Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin egalarea, din punct de vedere legal, a monarhului şi Parlamentului. În acelaşi timp se produce şi bifurcarea puterii executive în funcţia de Şef de stat – Monarh şi Guvern în frunte cu Primul-ministru. El cristalizează tot mai mult independenţa puterii judecătoreşti.
d) Monarhia parlamentară contemporană „triumfează” cu aplicarea şi funcţionarea plenară a principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat
Parlamentul îşi adjudecă necondiţionat puterea legislativ ca organul reprezentativ suprem al poporului şi în această ipostază şi unica autoritate legislativă.
Puterea executivă în exercitarea ei la nivel naţional îi revine: Şefului de stat şi Guvernului în frunte cu Primul-ministru. Monarhului îi revin doar funcţii reprezentative şi de legitimare a actelor parlamentului şi ale Guvernului.
Guvernul însă îndeplineşte toată răspunderea pentru actul guvernării statului în conformitate cu reglementările constituţionale.
B) Republica ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful de stat – Preşedintele de republică – este ales fie direct de către cetăţeni prin vot universal, fie de către Parlament, desemnarea ce determină clasificarea acestei forme de guvernământ în: a) republică prezidenţială şi b) republică parlamentară.
a) Republica prezidenţială se caracterizează prin aceea că şeful statului este ales direct de către cetăţeni prin vot universal (Franţa, România, Republica Moldova) fie, indirect, prin intermediul colegiilor electorale (electori în Statele Unite ale Americii). Acest mod de desemnare a Preşedintelui de republică îl situează din punct de vedere legal pe o poziţie egală cu Parlamentul. Natura juridică şi legitimitatea ambelor instituţii rezidă în caracterul reprezentativ al voinţei poporului suveran.
b) Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament cu implicarea organelor reprezentative de gradul doi (Germania Federativă, Italia, Austria etc.). Datorită acestui fapt poziţia legală a şefului de stat este inferioară Parlamentului.
Aşadar, în condiţiile statului de drept şi democratic, în care funcţionarea instituţiilor etatice are la bază principiul separării şi colaborării puterilor forma de guvernământ indiferent de tip (republică sau monarhie constituţională contemporană) vizează doar procedura de desemnare a Şefului de stat.
Astfel „deosebirile dintre republici şi monarhii în statele democratice contemporane sunt de natură a prezenta o importanţă practică, numai dacă tratăm această problemă în lumina raporturilor dintre principalele categorii de organe existente într-un stat, a modelului în care se realizează cerinţele principiului separaţiei puterilor, adică în lumina trăsăturilor caracteristice ale sistemului politic căruia aparţine statul respectiv” [5].
Deci, forma de guvernământ vizează în mod direct instituţia „Şef de stat”, desemnarea ei şi nu funcţiile şi atribuţiile, aspecte ce ţin de fenomenul, „regim politic”.
II. Definirea şi tipurile de regim politic. Doctrina ştiinţifică şi practică statală propune diverse definiţii date sintagmei „regim politic”, însă nu ne vom antrena în această dispută, interesantă de altfel, ci doar vom prezenta doar o definiţie generală pentru a ne încadra în temă.
Astfel , noţiunea „regim politic” reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea de stat. Anume regimul politic „are calităţi valorizatoare nu doar cât priveşte esenţa şi forma puterii de stat (s.n.), dar şi în ceea ce priveşte calificarea esenţei întregii societăţi. El este indicatorul sintetic şi de primă mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv pentru calificarea unei societăţi ca rea democratică sau antidemocratică” [6].
Aplicând principiul separaţiei puterilor în stat la organizarea şi funcţionarea instituţională a puterii distingem trei tipuri clasice de regim politic: a) Regimul politic parlamentar; b) Regimul politic prezidenţial; c) Regimurile politice mixte.
III. Determinarea locului şi rolului şefului de stat în funcţie de tipul de regim politic
a) Regimul politic parlamentar este acela în care „organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilor etative şi dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual” [7].
Regimul politic parlamentar s-a „născut” din aranjarea logică a instituţiilor statului. Aceasta s-a petrecut la „intersecţia dintre curba descendentă a monarhiei şi curba ascendentă a adunării reprezentative. În asemenea circumstanţe istorice s-a pus, evident, problema raporturilor dintre Şeful statului şi Parlament (adunare sau adunări). Pivotul regimului parlamentar (s.n.) este guvernul, în special primul-ministru, el trebuind să realizeze şi să concilieze aceste raporturi” [8].
Astfel, a luat naştere o nouă realitate politico-etatică „regimul politic parlamentar” ca formă de organizare şi funcţionare instituţională a puterii de stat şi, totodată, consolidarea principiului separaţiei puterilor în stat.
În aceste condiţii „regimul politici parlamentar” se caracterizează prin următoarea structură funcţională:
a) Disocierea organului executiv în funcţia de şef de stat şi guvern, adică existenţa unui executiv bicefal la nivel central;
b) Şeful de stat este politiceşte iresponsabil în faţa parlamentului;
c) În schimb, guvernul – ca organ colegial – răspunde politiceşte în faţa parlamentului, care îl poate demite;
d) Guvernul răspunde, indirect, şi pentru activitatea şefului statului întrucât unele aceste ale acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de şeful guvernului;
e) Guvernul – prin intermediul şefului statului – poate recurge la „disoluţia adunării, provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri” [9].
Regimul politic parlamentar şi-a croit drumul în viaţa politico-statală şi l-a parcurs de la „monarhia absolută” până la „monarhia constituţională contemporană”, întâlnit astăzi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc.
Trebuie de remarcat faptul că regimurile politice parlamentare sunt aplicate şi funcţionează şi în „republicile parlamentare” ca formă de guvernământ. Semnificativ este doar modalitatea desemnării şefului de stat, aşa cum am arătat supra.
b) Regimul politic prezidenţial are la bază ideea „separaţiei organice a puterilor în stat, dar şi supleţe în procesul exercitării acestor puteri, deci la colaborarea lor funcţională” [10]. Doctrina constituţională a determinat următoarea structură funcţională a regimului politic prezidenţial [11], aplicat doar în republicile prezidenţiale ca formă de guvernământ:
– Stricta repartizare a atribuţiilor între putere legislativă şi cea executivă;
– monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia – care este în acelaşi timp şi şeful statului ales prin sufragiu universal (direct sau printr-un grup de electori);
– Guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar, membrii săi fiind răspunzători, individual, numai în faţa şefului statului;
– independenţa celor două puteri, ca principial ele nu dispun de instrumente reciproce pentru adoptarea deciziilor;
– Şeful statului şi, respectiv, al guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.
Observăm, aşadar, că din nou, că „pivotul” regimului prezidenţial este tot Guvernul, dar de data aceasta „monocefal”, şeful lui fiind concomitent şi şeful statului, adică înglobat într-o singură instituţie politico-statală, cu toate consecinţele enumerate (Ex. clasic: SUA).
c) Regimurile politice mixte (semiprezidenţiale)
De menţionat că în cazul regimurilor politice semiprezidenţiale suntem în prezenţa „republicii prezidenţiale” ca formă de guvernământ, iar ca tip de regim politic a unei combinaţii dintre „regimul politic parlamentar” şi „regimul politic prezidenţial”. Tocmai din aceste motive acest tip de regim politici este denumit „semiprezidenţial” (Franţa, România, Republica Moldova.
Astfel puterea executivă este bicefală, exercitată de către şeful de stat – Preşedintele de republică, ales prin vot universal de către popor, şi Guvern, în frunte cu Primul-Ministru, învestit în funcţii de către Parlament.
Doctrina constituţională grupează, în baza principiului separării puterilor, acest tip de regim politic în trei categorii:
„a) Regimul convenţional, în care are preeminenţă Parlamentul, prim-ministru, aflându-se sub conducerea şi controlul acestuia;
b) Regimul prezidenţial, în care hegemonia aparţine preşedintelui, mai ales pentru că majoritatea constituită ca suport al preşedintelui şi majoritatea din organul legislativ sunt concentrate;
c) Regimuri intermitent prezidenţiale întrucât preşedintele şi primul-ministru îţi partajează atribuţiile executive, cu intensitate variabilă şi în funcţie de circumstanţe” [12].
Acelaşi lucru se observă şi în cadrul „regimurilor politice mixte” – bicefalismul puterii executive şi disocierea ei în două instituţii politico-etatice: şeful de stat şi Guvernul în frunte cu Primul-ministru. Respectiv, în asemenea circumstanţe, aşa cum am arătat supra, se duce „disputa” cine este mai important: şeful de stat sau Primul-ministru, dispută care nu tot timpul prezintă soluţii pozitive pentru societate şi stat.
Iată din ce raţionamente se impune identificarea şi analiza funcţiilor executive ale şefului de stat.
IV. Determinarea şi analiza funcţiilor executive ale şefului de stat
Doctrina constituţională în baza cercetării reglementărilor constituţionale şi a funcţionării instituţiei „Şef de stat” a identificat şi formulat funcţiile exclusive ale şefului de stat indiferent de forma de guvernământ şi tipul de regim politic. Unele funcţii sunt direct stabilite în Constituţie, ca de exemplu: art.80 din Constituţia României statuează următoarele funcţii: a) reprezintă statul; b) garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (similar cu art.77 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova); c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice; d) funcţia de mediere între puterile statului, precum între stat şi societate.
Chiar dacă funcţia de mediere a Preşedintelui Republicii Moldova nu este direct specificată în art.78 alin.(2) din Constituţie, ea rezultă, pe cale de deducţie ştiinţifică din ale prevederi constituţionale [13].
O succintă expunere se impune în raport cu practica constituţională a funcţiilor şefului de stat în unele ţări cu forme de guvernământ şi tipuri de regim politic diferit.
1. Anglia. Ca formă de guvernământ – Monarhie constituţională contemporană, iar ca regim politic – parlamentar. Acest tip de regim politic are la bază regula: „Regele domneşte, dar nu guvernează”. În competenţa Şefului de stat – reprezintă Naţiunea, desemnează candidatul la funcţia de Prim-ministru, dreptul de a dizolva Parlamentul, promulgă legile. În acest context se menţionează că monarhia constituţională „contemporană occidentală … constituie una dintre formele cele mai viabile şi cele mai efective ale democraţiei”.
2. Exemplu din ţările cu formă de guvernământ parlamentară şi, respectiv regim politic „parlamentar”.
a) Italia – Şeful de stat – Preşedintele de republică „deţine funcţii onorifice, Primul-ministru fiind actorul principal în jocul politice între legislativ şi executiv” [14]. Anume primul-ministru „direcţionează politica generală a Guvernului şi îşi asumă răspunderea pentru aplicarea acesteia”[15].
În raport cu Parlamentul şeful statului, după înştiinţarea celor două Camere legislative are dreptul de a dizolva Parlamentul sau doar una dintre Camere.
b) Republica federală Germania. Şeful de stat are funcţii decorative şi reprezintă Germania pe plan internaţional. Reala putere executivă fiind exercitată de Primul-ministru [16].
În cadrul Guvernului, Cancelarul federal deţine o putere considerabilă, fixând liniile directoriale ale politicii guvernamentale şi îşi asumă răspunderea pentru înfăptuirea lor. Cancelarul este principalul factor de decizie politică din sistemul puterii [17].
3. Funcţiile şefului de stat în republica prezidenţială ca regim politic (Coincidenţă: ca formă de guvernământ şi ca regim politic). Puterea executivă monocefală, adică Şeful de stat este acelaşi timp şi şeful de Guvern.
Regimul politic prezidenţial clasic funcţionează în Statele Unite ale Americii.
În conformitate cu art.2, paragraful 1 din Constituţie „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Astfel, Şeful statului fiind ales de popor (consiliile electorale), îi dă o natură juridică reprezentativă şi îi încredinţează în persoană „exercitarea puterii executive”, cu alte cuvinte Guvernul.
În calitatea de şef al statului reprezintă naţiunea americană pe plan intern şi extern.
4. Exemple în cadrul regimurilor politice mixte
Republica Franceză. Regimul politic aici se încadrează în regimul politic semiprezidenţial „intermitent prezidenţial”[18]. Aceasta deoarece Preşedintele concentrează puterea de decizie statală, dar nu poartă responsabilitate politică pentru guvernare, cu toate că prezidează Consiliul de Miniştri (art.9 din Constituţie). Anume, Guvernul „învestit de către Parlament stabileşte şi conduce politica naţiunii (art.20 din Constituţie)”.
Practica constituţională a României şi Republicii Moldova a fost expusă. Pentru a face concluzii generale privind forma de guvernământ autentică instituţiei şefului de stat urmează a supune analizei în mod special a două funcţii: a) de reprezentare şi b) de mediere, funcţii atribuite tuturor şefilor de stat în exclusivitate. Din aceste considerente ne vom referi la reglementările constituţionale ale României şi Republicii Moldova.
a) Funcţia de reprezentare. Potrivi art.77 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova, şi art.80 alin.(1) din Constituţia României, Preşedintele „reprezintă statul”. Iar statul (art.10 alin.(1) din Constituţia RM şi art.4 alin.(1) din Constituţia României) are ca fundament unitatea poporului …”.Rezultă deci, că Şeful de stat reprezintă Poporul în unitatea sa organică naturală.
Or această funcţie o poate exercita o instituţie imparţială, independentă, ne afiliată politic şi partinic, calitate pe care o îmbracă monarhia constituţională contemporană.
Cât priveşte „fotografia” „opţional-politică” a poporului, apoi această funcţie în toate tipurile de regim politici îi revine Parlamentului – ca organ reprezentativ suprem al Poporului, organ chemat să exercite puterea legislativă prin reprezentare (art.60 alin.(1) din Constituţia RM şi art.61 alin.(1) din Constituţia României).
Or tocmai aici se manifestă şi trebuie să se manifeste partidele politice care în condiţiile legii participă la alegeri (art.41 alin.(1) din Constituţia RM).
Funcţia de mediere, expusă deja supra, impune şefului de stat, să nu fie afiliat politic şi partinic (art.84 alin.(1) din Constituţia României). Însă cu excepţia formei de guvernământ „monarhia constituţională contemporană” candidatura la funcţia de şef de stat este propusă din cadrul partidelor, sau de către partide, fapt ce îşi lasă amprenta asupra opţiunii sale politice. Această tendinţă se va manifesta şi în cazul diseminării candidatului la funcţia de Prim-ministru al Guvernului.
În acest context se menţionează că „monarhia constituţională contemporană occidentală … constituie una dintre formele cele mai viabile şi cele mai efective ale democraţiei” [19].
Îngăduim o concluzie generală, care rezultă din raţionamentele invocate, că şi pentru România, care s-a constituit, consolidat şi s-a impus ca stat NAŢIONAL, UNITAR, NATURAL şi LEGITIM, recunoscut pe plan Mondial, Monarhia ca formă de guvernământ este o soluţie legală şi legitimă a dăinuirii Naţiunii Române !!!
Bibliografie:
- Drăganu Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Cluj-Napoca: Lumina Lex. 2000, vol.I, p.208.
- Constituţia Republicii Moldova. Publicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994, Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, art. nr.140; Constituţia României. Publicată în: Monitorul Oficial al României. Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991, Republicată în: Monitorul Oficial al României nr.767 din 31.10.2003. *Reglementările prevăd şi Constituţiile altor ţări.
- Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. a 14-a. Vol.1. – Bucureşti: All Beck, 2011, p.201.
- Marcel Prelot, Jean Boulois. Institutions politiques et droit constitutionnel. 6em éditions. – Paris: Dalloz, 1975, p.107.
- Vrabie Genoveva. Drept constituţional şi instituţii politice.Vol.1. – Iaşi: Cugetarea, 1999, p.110.
- Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol.1. – Bucureşti: Europa Nova, 1996, p.164.
- Debbasch, Y.Daudot. Lexique de termes juridiques. – Paris. Dalloz, 1981, p.251.
- Gicquel J. Droit constitutionnel et institutions politique. 8e Paris: Montchrestien, 1985, p.200.
- Drăganu Tudor. Drept constituţional …, p.217.
- Cilson B. La découverte de régime présidentiel. Paris: Montchrestien, 1968, p.50.
- Burdeau G. Traite de science politique. Ed.11. Paris : Dalloz, 1966, t.1, p.156-157.
- Deleanu Ion. Drept constituţional …, vol.1, p.175-176.
- Arseni Alexandru. Şeful de stat – garanţii de realizare a mandatului : concept teoretico-practic. În : Revista Naţională de Drept, nr.3(90) din 2008, p.14-16.
- Ionescu Cristian. Tratat de Drept Constituţional contemporan. Bucureşti: All Beck, 2003, p.415. ISBN 973-655-271-3.
- Ibidem, p.416.
- Ionescu Cristian. Tratat de Drept Constituţional …, p.425.
- Ibidem, p.426.
- La présidence de Georges Pompidou: essai sur le régime présidentialiste française. – Paris: Economica, 1979, p.24.
- Marcel Prelot, Jean Boulois. Institutions politiques et droit constitutionnel. 6em éditions. – Paris: Dalloz, 1975, p.107.