Constituția României din 29 martie 1923 – Reflecție a spiritului Unității Naționale

„Poporul trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt”

Hegel

Constituția României de la 29 martie 1923 este Constituția MEA, a TA și a NAȚIUNII ROMÂNE REÎNTREGITE ca formă superioară de comunitate UMANĂ.

Secolul luminilor a ridicat societatea umană la noi culmi calitative în evoluția sa istorică. Aceste realizări, pe plan juridic și-au regăsit reglementarea și asigurarea garanțiilor în Constituții scrise și sistematice înzestrate cu forță juridică supremă – garanție a liberei dezvoltări a personalității umane.

Adnotare. Așezământul juridic fundamental de reglementare a relațiilor sociale privind organizarea și funcționarea instituțiilor etatice, precum și al asigurării drepturilor individuale cunoaște o evoluție istorică și diferă de la un stat la altul.

Astfel, societatea engleză și-a reglementat relațiile sociale fundamental treptat, evolutiv prin adoptarea unor legi ordinare. Pe această cale constituția engleză „nu reflectă plăsmuiri ale unei doctrine politice apriori ci consacră instituții care s-au afirmat și a căror valoare a fost verificată în practica socială. Ea nu transmite idei abstracte în lumea realităților palpabile, ci transformă aceste realități într-o doctrină juridică” [1]. Merită de mai subliniat încă o apreciere în conformitate cu care: „Această țară n-a produs un Voltaire, un Rousseau sau un Montesquieu, ale căror scrieri au oferit inspirație și bază filosofică marilor mișcări spre liberate în Franța și în alte țări. Același țel a fost atins în Anglia prin urmărirea unor scopuri financiare strict practice” [2].

Cu adevărat, Statele Nord Americane, fostele colonii ale Angliei, precum și Franța pe continentul European a aplicat conceptul filosofico-juridic „constituționalismul”, fiind perceput „ca o mișcare de idei vizând organizarea normativă a puterii de așa manieră încât să fie garantate drepturile și libertățile cetățeanului, ale omului în general” [3].

Prima Constituție scrisă și sistematică este cea a Statelor Unite ale Americii din 26 septembrie 1787 în preambulul căreia se stipulează, în mod deosebit „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiției … asigurării beneficiarilor libertății nouă și urmașilor noștri, decretăm și promulgăm Constituția Statelor Unite ale Americii” [4].

Constituția Franței din 3 septembrie 1791 a proclamat în calitate de principiu constituțional – suveranitatea și unitatea națională.

Ulterior aceste principii și-au regăsit reflectarea în constituțiile scrise și sistematice adoptate în statele naționale pe Continentul European. Mai mult ca atât, consolidarea statelor naționale, precum România la 1859 Germania și Italia a fost posibilă doar pe baza legilor fundamentale, Constituții.

În acest proces s-a integrat și România prin adoptarea Constituției din 1866 și apoi din 29 martie 1923.

1. Reîntregirea națională a românilor – proces natural, legal și legitim – rezultat al evoluției relațiilor social-politice și juridice în devenire.

Preliminarii. La începutul secolului XX națiunea română era dezmembrată și încadrată în: România, deja unirea Principatelor din 1859 și organizată în baza Constituției din 1866; în calitate de colonii: Basarabia în Imperiul Țarist, iar Transilvania în Imperiul Austro-Ungar.

Primul Război Mondial a readus pe ordinea de zi în relațiile internaționale principiul naționalității și dreptului la autodeterminare națională. Indubitabil, acest principiu al dreptului internațional public, a fost aplicat de către mințile luminate ale neamului românesc din cadrul fostelor imperii.

Astfel, mai întâi Sfatul Țării, organ reprezentativ al Basarabiei, la 27 martie 1918 adoptă Actul unirii pe veci cu Patria-Mamă România, apoi la 15 noiembrie Congresul de la Cernăuți adoptă Actul unirii și la 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba-Iulia încununează actul reîntregirii națiunii române într-un stat unitar național. Aprobarea, în numele statului român, a hotărârilor de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia a avut loc pe cale de decrete-legi din 9 aprilie, 11 și 18 decembrie 1918. Acest proces s-a soldat prin adoptarea legilor de ratificare: legea din 31 decembrie 1919 relativă la unirea Basarabiei cu România; legea din 31 decembrie 1919 pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România și legea din 31 decembrie 1919 pentru unirea Bucovinei cu România. Pe această cale hotărârile de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia au dobândit valoare de legi pentru întregul stat român închegat [5].

Pe plan extern acest act politico-juridic de întregire a națiunii române într-un singur stat Național s-a găsit confirmarea în Pacea de la Paris din 1920.

Așadar, și Națiunea română s-a aliniat în rândul Națiunilor lumii în cadrul statului său național – Țara românească, cuprinsă în norma dreptului internațional public în conformitate cu care: „Țara este Statul închegat care conține în sine atât națiunea cât și solul. Statul organizat, așezat și pașnic, care stăruie pe drumul hotărât de soartă. Statul născut  în mod natural din pământul plămădit cu sânge, iar nu o simplă creatură juridică de moment a unor interese și acorduri internaționale” [6].

2. Reunificarea națională prin prisma dreptului internațional public. Pornind de la normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional public reîntregirea națională și teritorială a românilor urma să treacă procedura de recunoaștere în calitate de subiect de drept internațional. În acest context, Conferința de pace de la Paris din 3 martie 1920 recunoaște unitatea statului român și, implicit actele de unire.

Ca rezultat la 28 octombrie 1920 reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Germaniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte, au semnat la Paris tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei. Acest tratat este ratificat în aprilie 1922 de Parlamentul României. La 19 mai 1922 Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, iar mai apoi, la 14 mai 1924 – de către Parlamentul Franței [7].

Și Uniunea Sovietică, stabilind la 9 iunie 1934 relații diplomatice cu România a recunoscut, de jure și de facto unirea Basarabiei cu România și, implicit unitatea națională și teritorială a românilor în frontierele statului recunoscute la Conferința de la Paris [8].

3. Identificarea conceptuală a spiritului unității naționale a Constituției.

Actul Marii Uniri din 1918 a creat, „prin însăși esența lui, baza politică și națională a schimbării orânduirii constituționale care să corespundă noilor realități istorice” [9]. Iar Declarațiile de unire „… au făcut apel la Coroană ca simbol al Unității naționale” [10].

Așadar noua Constituție trebuie să reprezinte una din formele și mijloacele de desăvârșire a Marii Uniri, merită a da o bază juridică nouă statului român reîntregit. Constituția s-a impus și a fost adoptată pentru că „a servit interesele întregii societăți românești, integrând ideea progresului social pe cale … a unității naționale, într-o concepție închegată, fundamental și garantând baza legală a apărării și afirmării statului” [11].

În aceste circumstanțe social-politice și juridice „… adoptarea unei Constituții pentru statul român întregit era o revendicare cu răsunet larg în toate păturile populației și a partidelor politice” [12]. Partidele politice urmăreau ca scop să-și impună poziția în proiectul noii Constituții.

Însă direcția generală și spiritul Constituției a fost determinat clar de către Majestatea Sa Regele Ferdinand. La 22 noiembrie 1922, Majestatea Sa, în Mesajul adresat cu prilejul deschiderii lucrărilor Parlamentului a menționat că Corpurile legiuitoare „chemate să desăvârșească Așezământul constituțional al României întregite” [13]. Astfel a fost determinat clar spiritul unității naționale și teritoriale a românilor reflectat în Constituția din 1923.

Fiind determinat clar spiritul Constituției sub aspect pur juridic urmau să fie reglementate încă două domenii. Primul ținea de stabilirea „principiilor directoare ale viitoarei unificări legislative și extinderii legislației românești … în noile teritorii naționale” [14]. A doua ține de asumarea de către România prin tratate de pace „angajamentele formale în ceea ce privește recunoașterea și ocrotirea drepturilor minorităților naționale” [15].

4. Adoptarea și efectele aplicării Constituției. În urma dezbaterilor pe marginea proiectului Constituției Camera Deputaților la 26 martie 1923 cu 247 voturi „pro”, 8 „contra” și 2 abțineri a adoptat proiectul, iar la 27 martie 1923 Senatul a votat proiectul cu 137 voturi „pro”, 2 „contra” și 2 abțineri [16]. Respectiv, ulterior la 28 martie 1923 prin Decretul Regal nr.1360 Constituția a fost promulgată și publicată în Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923.

Constituția din 1923 a avut „principala menire de a fi Constituția Unificării, a legării și sudării economice, teritoriale, politice și spirituale a României Mari” [17]. Acest spirit și-a regăsit așezământul constituțional prin art.1 care prevedea caracterul „național, unitar și indivizibil al statului român” ca „… un act de valoare ireversibilă” [18].

Constituția, odată intrată în vigoare a dat rezultate pe mai multe dimensiuni. Așa, Constituția a contribuit la „edificarea României ca stat puternic, care păstrând principiile democrației parlamentare și garantând efectiv drepturile și libertățile vitale, să poată interveni în viața socială, să o controleze și să-și asume răspunderi concrete pentru înfăptuirea intereselor generale ale societății” [19], inclusiv pentru consacrarea statului național unitar.

În consecință, acest progres a societății a atras după sine și progresul politic care semnifica „O evoluție spre o cât mai desăvârșită realizare a idealului de justiție, de libertate, perfecționarea legislației și instituțiilor având ca rezultate „ridicarea nivelului moral al tuturor”[20], al coeziunii societății în spiritul Unității Naționale”.

Indubitabil Constituția a contribuit „în mod decisiv la consolidarea unității economice, teritoriale, politice și spirituale a României întregite” [21]. Pe plan democratic Constituția a instituit un regim „parlamentar liberal și progresului social înscriind România în rândul statelor europene cu un sistem politic de îndelungată tradiție democratică …” [22].

Merită de menționat că Constituția din 1923 a adus agitație și în principiul pluralismului politic prin cristalizarea partidelor politice într-un regim autentic reprezentativ. Iar aceasta s-a reflectat cardinal și asupra sistemului electoral și a votului universal.

În complexitatea sa domeniile vieții social-politice și juridice reglementate prin Constituția din 1923 au declanșat procesul constituirii unui stat de drept și democratic.

În concluzie Noua Constituție din 29 martie 1923, prin spiritul ei fundamental, cel al UNIRII NAȚIONALE, expres clar în actele unirii a reprezentat o autentică Lege fundamentală a poporului reîntregit atât în litera cât și în spiritul Constituției.

Surse bibliografice:

1. Drăganu Tudor. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Cluj-Napoca: Lumina Tipo SRL, 2000, vol.2, p.18.
2. Harvey, L.Bather. The British Constitution. London, 1964, p.172.
3. Vrabie Genoveva. Drept constituțional și instituții politice. Iași: Cugetarea, 1999, vol.1, p.246.
4. David P.Currie. Constituția Statelor Unite ale Americii. Comentarii. Iași: Editura Nord-Est SRL, 1992, p.89. ISBN 0-226-13106-8.
5. Drăganu Tudor. Drept constituțional …, p.371.
6. Oroveanu Mihai T. Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale. București: Editura Cerma, 1992, p.263.
7. Cojocaru Gheorghe. Recunoașterea internațională a Marii Uniri. În: „Cugetul”, 1991, nr.4, p.17.
8. Vezi: Arseni Alexandru. Reunificarea națională și teritorială a românilor – legalitate și legitimitate. În: Limba Română, 2021, nr.2(262), p.25. ISSN 0235-9111.
9. Banciu Angela. Istoria vieții constituționale în România (1866-1991). București: Casa de editură și presă ȘANSA SRL, 1996, p.69. ISBN 973-9167-58-6.
10. Stere Constantin. Din carnetul unui solitar – Suveranitatea națională și constituțională. În: Viața Românească, an.XIV, 1922, nr.9, p.424.
11. Banciu Angela. Istoria vieții constituționale …, p.84.
12. Drăganu Tudor. Drept constituțional …, p.371.
13. Dezbaterile parlamentare. Adunarea deputaților. În: Monitorul Oficial nr.196 din 26.12.1922, p.1262.
14. Alexianu George. Curs de drept constituțional. București: Casa Școalelor, 1930, vol.1, p.450.
15. Negulescu Paul, Alexianu George. Tratat de drept public. București: Casa Școalelor, 1942, vol.1, p.226.
16. Constituția României din 1923 adoptată cu dezbateri parlamentare și jurisdicționale. Curierul judiciar, 1925, p.21.
17. Banciu Angela. Istoria vieții constituționale …, p.102.
18. Drăganu Tudor. Drept constituțional …, p.372.
19. Ionescu Cristian. Trata de drept constituțional contemporan. București: ALL BECK, 2003, p.503-508. ISBN 973-655-271-3.
20. Djuvara Mircea. Introducere în politica generală. București: Tipografia Școlii Militare Aeronautice, 1932, p.27.
21. Popa Victor. Trata de drept constituțional și instituții politice. Ed.a 2-a, rev. și act. – S.N. Chișinău: Notograf Prim SRL, 2021, p.350. ISBN 978-84-148-1.