Interesul superior al copilului în drepturile patrimoniale

De rând cu dezvoltarea și lărgirea sferei de protejare a drepturilor omului, de o dezvoltare accelerată se bucură și legislația ce reglementează drepturile și interesele copilului. Copiii sunt tratați ca beneficiari ai tuturor drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar drepturile copilului reprezintă la ora actuală un domeniu de drept intersectorial, fapt ce sporește necesitatea cercetării domeniilor jurdice importante pentru copii.

Interesul superior al copilului aparține categoriei de principii ce asigură garantarea, respectarea, precum și promovarea drepturilor copilului. Aceste principii se regăsesc atât în reglementările naționale, cât și cele internaționale. Una dintre primele reglementări internaționale ale principiului interesului superior al copilului se regăseşte încă din anul 1924 în Declarația drepturilor copilului adoptată de Liga Națiunilor în care este stipulat că „omenirea datorează copilului ce‐i mai bun din ceea ce poate oferi” [1]. Conceptul dat, a fost dezvoltat mai târziu în conținutul Declarației drepturilor copilului, adoptată în 1959 care prevede: „Copilul se va bucura de o protecție specială şi i se vor oferi facilități prin lege şi prin mijloace menite să‐i asigure o dezvoltare fizică, mentală, spirituală şi socială normale, în condițiile libertății şi demnității. În adoptarea legilor necesare realizării acestui scop, se va avea în vedere interesul superior al copilului” [2]. De asemenea, Convenția cu privire la Drepturile Copilului adoptată în 1989, prevede, în art. 3 alin. (1) că  „în toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență  socială, publice sau private, de instanțele judecătoreşti, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”[3], iar statele părți ale Convenției, printre care și Republica Moldova, se obligă „să  asigure copilului protecția  şi îngrijirea necesară  în vederea asigurării bunăstării sale,  ținând seama de drepturile şi obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le‐a fost încredințat în mod legal  şi în acest scop vor lua toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare”.  Referindu-ne la legislația națională, Constituția Republicii Moldova, prin prisma articolelor 49 și 50, reglementează sfera drepturilor copilului asigurând cu ajutorul acestora implicarea statului în procesul de ocrotire a copiilor prin oferirea unui regim special de asistență în realizarea drepturilor lor.

Scopul respectivului articol constă în cercetarea și analiza reglementărilor la nivel național a interesului copilului în domeniul drepturilor patrimoniale ale acestuia. O astfel de analiză este importantă, întrucât identificarea modului de funcționare a normelor ce reglementează acest domeniu simplifică procesul de determinare și aplicare a acestora de către justițiabili, dar și stabilirea problemelor care apar în momentul aplicării normelor pentru ulterioara lor înlăturare.

Codul Familiei al Republicii Moldova consacră drepturilor patrimoniale ale copilului art. 57 cu următorul conținut:

„(1) Copilul este proprietar al veniturilor obţinute, al bunurilor primite în dar, moştenite sau dobîndite într-un alt mod, şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui.

(2) Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul stabilit de Codul civil.

(3) Copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii – asupra bunurilor copiilor, excepţie făcînd dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care locuiesc împreună posedă şi folosesc bunurile fiecăruia dintre ei de comun acord.

(4) În cazul apariţiei bunurilor comune ale părinţilor şi copiilor, drepturile de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie a acestora sînt reglementate de legislaţia civilă.” [4]

Crearea unui mediu care să corespundă cu interesul superior al copilului în care el să se poată dezvolta din punct de vedere fizic, mintal, spiritual, moral și social necesită cheltuieli materiale. Aceste cheltuieli revin, de regulă, familiei copilului, fapt ce rezultă din conținutul art. 48 alin. (2) al Constituției Republicii Moldova: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” [5] În principiu, acesta reprezintă dreptul patrimonial primordial al copilului – dreptul de a primi întreținere de la părinții săi. Părinții sunt cei care, în mod obișnuit, asigură copiii cu mijloace financiare necesare. Obligația părinților de a-și întreține copiii este reglementată și în art. 74 alin. (1) Codul Familiei al RM prin următoarea prevedere: „Părinţii sânt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material.”  Totodată, în cazul refuzului părinților de a-și întreține copilul în mod benevol, aceștia sunt supuși la plata întreținerii, iar în lipsa părinților obligația respectivă revine surorilor, fraților majori apți de muncă sau bunicilor.

În sensul art. 1 al Convenției cu privire la drepturile copilului, „prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani”. Codul muncii al RM, însă prin prisma art. 46 alin. (2) și (3) oferă posibilitatea copilului minor de a se angaja fie de la vârsta de 16 ani, adică odată cu dobândirea capacității de muncă, fie la vârsta de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională. De aici rezultă că un copil poate avea venituri proprii, având posibilitatea ca prin ele fie să contribuie la procurarea anumitor bunuri împreună cu părinții, fie să le procure integral din mijloacele lui. De aici rezultă un alt drept patrimonial al copilului și anume cel de a avea drept de proprietate asupra veniturilor obținute și asupra bunurilor procurate din mijloacele personale.

Un alt moment în care se pune accent pe interesul superior al copilului este cel în care părinții acestuia divorțează, aflându-se în procedura de împărțire a proprietății comune în devălmășie. Codul Familiei al RM în temeiul art. 25, alin. (5) indică asupra faptului că „bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii.” Legea nu prevede că aceste bunuri se transmit în proprietatea copiilor, dar dat fiind faptul că aceste bunuri sunt destinate în exclusivitate pentru copii și servesc doar lor spre folosință, se presupune că le sunt oferite, astfel devenind proprietatea lor. Tot la partajarea bunurilor comune instanța judecătorească, ținând cont de interesul copilului, poate diferenția cotele-părți ale soților, majorând cota-parte a părintelui cu care urmează să locuiască minorul. Această cotă-parte nu devine proprietatea copiilor, însă asigură dreptul de posesie și folosință a acestora asupra bunurilor cuprinse în cota-parte ce revine părintelui.

Codul Familiei prevede că dreptul de proprietate copilul îl are și asupra patrimoniului moștenit de acesta de la părinții săi, el considerându-se moștenitor legal de clasa I chiar din momentul când este conceput. Copiii născuți în afara căsătoriei pot pretinde la patrimoniul succesoral cu condiția că paternitatea lor în persoana celui succedat să fie stabilită în mod legal. [6] În cazul în care părinții copilului sau unul dintre părinți sunt decăzuți din drepturile părintești, copilul păstrează dreptul de folosință asupra spațiului locativ și toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinții și rudele sale firești, inclusiv dreptul la succesiune.

Deși din cele expuse anterior observăm că domeniul drepturilor patrimoniale ale copilului deține un spectru larg pentru reglementare, în practică s-au identificat un șir de carențe care împiedică aplicarea normelor în modul corespunzător. În acest sens, identificând premisele ce încalcă drepturile și libertățile copilului în domeniul drepturilor patrimoniale, este necesar a prezenta subiecților de drept un șir de probleme cu care se confruntă autoritățile împuternicite cu aplicarea normelor corespunzătoare domeniului dat.

Din informaţia prezentată de către autorităţile tutelare, s-a stabilit că baza legală a activităţii autorităţilor publice direct responsabile în acest context o reprezintă articolul 29 din Codul Civil, care indică asupra restricţiilor la încheierea actelor juridice în numele minorului, care nu are capacitate deplină de exerciţiu. Conform alin. (1) din acest articol actele juridice prevăzute la art. 139 alin. (l), încheiate în numele minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu, produc efecte juridice doar după autorizarea de către consiliul de familie sau, în absenţa acestuia, de către autoritatea tutelară. Dispoziţiile art. 139 alin. (2) – (5), art. 148 – 155, art. 163 şi art. 164 se aplică în mod corespunzător, iar alin. (2) al aceluiaşi articol specifică, că în numele minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu nu se pot încheia, sub sancţiunea nulităţii absolute, actele juridice prevăzute la art. 140. Conform art. 26, capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Reieşind din prevederile enunţate deducem că, pentru actele juridice încheiate în numele minorului, enumerate la art. 139, este necesară autorizaţia consiliului de familie sau a autorităţii tutelare în toate cazurile, care vizează proprietatea minorului, nu doar în cazurile instituirii tutelei. În pofida acestui fapt, autorităţile tutelare, în mare parte, invocă faptul că nu există temei legal care le obligă să elibereze autorizaţii în toate cazurile când se încheie acte juridice ce vizează patrimoniul copiilor minori, inclusiv în cazul în care copilul are părinţi şi nu se află la evidenţa tutelară. În atare circumstanţe, se constată o carenţă majoră în aspect de capacitare profesională/informare a persoanelor care în virtutea atribuţiilor de serviciu trebuie să aplice prevederile din Codul civil ce vizează asigurarea respectării drepturilor patrimoniale ale copilului. Printre aspectele problematice menţionate de autorităţile tutelare se mai regăsesc:

– lipsa unor reglementări/unui mecanism prin care să fie asigurat minorului un spaţiu locativ cu păstrarea cotei-părţi în urma tranzacţiilor de înstrăinare a bunurilor acestuia pentru eliminarea riscului ca acesta să rămână fără un loc de trai;

– neclaritate cu privire la autoritatea tutelară (locală sau teritorială) care trebuie să elibereze autorizaţia, conform alin. (1) art.29 Cod civil, deoarece nu se specifică expres care autoritate tutelară trebuie să elibereze autorizaţia;

– nu există claritate cu privire la faptul în competenţa cărei autorităţi se include eliberarea autorizaţiei pentru cazurile în care bunul se află într-o localitate, iar familia locuieşte în altă localitate;

– procedura neclară cu privire la consiliul de familie (s-a constatat nefuncţionalitatea acestor consilii, în mare parte, nu au fost constituite, fie din motiv că membrii familiei refuză să-şi asume această responsabilitate, fie din motivul necunoaşterii/inexistenţei unei proceduri clare). [7]

O primă concluzie, care se deduce din cele menţionate este că, preponderent problemele invocate de autorităţile tutelare, care generează incertitudini şi deficienţe în aplicarea prevederilor respective din Codul civil sunt determinate de lipsa, la nivel naţional, a reglementărilor procedurale/metodologice clare, a mecanismului de punere în aplicare a prevederilor în cauză, care să prevadă: procedura privind examinarea şi eliberarea autorizaţiei la efectuarea tranzacţiilor prevăzute de art.139 alin.(l) din Codul civil, lista actelor necesare în aceste cazuri, precum şi modele de acte tipizate (cerere din partea reprezentantului legal, acord din partea copilului, autorizaţie eliberată de autoritatea tutelară, consiliul de familie etc.). Pe de altă parte, se constată necesitatea acută de instruire/informare a autorităţilor tutelare, inclusiv prin elaborarea de ghiduri metodologice privind aplicarea prevederilor legale referitoare la drepturile patrimoniale ale copilului minor.

De asemenea, Camera Notarială a relatat un şir de dificultăţi, preponderent de ordin legislativ, sesizate de notari în contextul implementării noilor prevederi din Codul Civil ce vizează realizarea drepturilor succesorale ale minorilor.

1. Potrivit notarilor, în cazul dosarelor succesorale în care sunt moştenitori copii minori, potrivit art. 139 alin. (l) lit. e) din Codul Civil [8], este necesară decizia de autorizare a autorităţii tutelare pentru actul de acceptare sau renunţare la moştenire. Totodată, art. 2390 din Codul Civil al RM prevede: „La expirarea termenului de renunţare, moştenirea se consideră acceptată de către moştenitor, în acest caz, dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. e) nu se aplică în raport cu moştenitorul persoană ocrotită sau minor.” Astfel, dacă termenul de renunţare la moştenire a expirat şi reprezentanţii legali ai minorului au fost informaţi despre devoluţiune, fiindu-le acordat termen în acest sens, atunci moştenitorul minor se consideră că a acceptat moştenirea, iar notarul va indica moştenitorul minor în cercul de moştenitori în conţinutul certificatului de moştenitor, fără a fi necesară o declaraţie de acceptare a acestuia. Ca urmare, moştenitorul minor va răspunde pentru obligaţiile masei succesorale în modul prevăzut de legislaţie.
2. De asemenea, se menţionează că autoritatea tutelară urmează a avea un rol activ în procedurile succesorale cu moştenitorii minori, în practică, însă, autoritatea tutelară evită să se implice şi să autorizeze asemenea acţiuni din motivul că procedura autorizării nu este reglementată de autorităţile administraţiei publice locale şi este foarte restrânsă. Totodată, experienţa notarilor cu reprezentanţii autorităţilor tutelare, în mare parte, nu permite a descrie interacţiunea acestora drept una productivă, deoarece au fost atestate cazuri în care reprezentanţii autorităţii tutelare refuzau eliberarea originalului deciziei de autorizare sau textul deciziei emise nu corespundea specificului dosarelor succesorale.
3. O altă problemă atestată de Camera Notarială se referă la faptul că, în cazul când sunt moştenitori copii minori, nu este clară procedura cu privire la satisfacerea obligaţiilor masei succesorale (art. 2496 Cod Civil al RM) şi nu este stipulat în Codul Civil cum va fi repartizat surplusul rămas după îndeplinirea obligaţiilor masei succesorale (art. 2497 Cod Civil al RM). La fel, nu este clar cum va avea loc administrarea comună a masei succesorale în cazul în care sunt moştenitori majori şi moştenitori minori şi cum se va face partajarea masei succesorale. In astfel de situaţii, legiuitorul nu a prevăzut cazurile când participă minorul.
4. Neclarităţi apar în contextul novaţiei Codului Civil conţinute în art. 2454 şi anume: „Dacă moştenitorul este un minor, notarul este obligat să notifice autoritatea tutelară privind stabilirea termenului de inventariere”. Însă, legiuitorul nu a reglementat acţiunile autorităţii tutelare după notificare şi nici modul în care notarul va lua măsuri pentru a asigura custodia masei succesorale (art. 2412 Cod Civil al RM), dacă moştenitorul este minor şi nu are reprezentant legal.

Finalmente, se conchide că lacunele legislative şi incapacitatea autorităţilor tutelare de a-şi asuma răspundere în cazurile ce vizează drepturile patrimoniale ale copiilor minori, îngreunează procedura de gestionare a patrimoniului dobândit de copii minori ca rezultat a moştenirii.

După o succintă analiză a legislației naționale ce reglementează sfera drepturilor patrimoniale ale copilului deducem faptul că deși normele ce guvernează domeniul respective sunt într-un număr mare, acestea reprezintă multe ambiguități pentru subiecții de drept și deficienţe atât de ordin legislativ, cât şi procedural care, în consecinţă, afectează realizarea dreptului la proprietate al copilului. Putem identifica unele deficienţe în aplicarea cadrului normativ în vigoare, inclusiv din lipsa unui mecanism clar privind procesul de dobândire a dreptului de succesiune, modul de gestionare a patrimoniului dobândit de copiii minori, dar şi exigenţele la eliberarea autorizaţiilor de către consiliul de familie sau autorităţile tutelare, în cazurile ce vizează drepturile patrimoniale ale copiilor.

Cadrul legal în vigoare care vizează drepturile patrimoniale ale copilului, necesită, fără îndoială o analiză amplă efectuată împreună cu organele/autoritățile responsabile de aplicarea normelor respective pentru a se asigura interpretarea și aplicarea ulterioară echivocă a prevederilor fără careva deficiențe, respectându-se într-un final scopul principal – protejarea interesului superior al copilului.

 

Referințe:

1. Declarația privind Drepturile Copilului, Geneva, 1924;
2. Declarația Drepturilor Copilului Proclamată prin rezoluția 1386 (XIV) a Adunării Generale din 20 noiembrie 1959;
3. Convenția Internațională Nr. 52 din 20.11.1989 cu privire la drepturile copilului. Publicat: 30.12.1989 în Tratate Internaționale Nr. 1 art. 52; Adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Intrat în vigoare la 20 septembrie 1990;
4. Codul Familiei al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48;
5. Constituția Republicii Moldova1 din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 78;
6. Copii născuți în afara căsătoriei pot pretinde la moștenire. [Accesat: 27.10.2022] Disponibil: https://www.ipn.md/ro/copiii-nascuti-in-afara-casatoriei-pot-pretinde-la-mostenire-jurist-7978_1037400.html ;
7. Propunere de modificare a legislaţiei în temeiul art.27 lit. a) al Legii nr. 52/2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) [Accesat: 29.10.2022] Disponibil: http://ombudsman.md/wp-content/uploads/2021/06/2478392485_din_02.04.2021.semnat.pdf
8. Cod Civil al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86. Republicat în Monitorul Oficial, 2019, nr. 66-75.