Dr. hab. Alexandru Arseni
„Morala te cheamă să ai sentimentul justei măsuri”
Aforism
Noțiunea „cetățenie” este cunoscută și expusă încă de către Aristotel [Politica. Cartea a patra] și semnifică legătura politico-juridică a unei persoane cu un stat determinat. În conceptul juridico-politic actual, cetățenia reprezintă, pe de o parte calitatea unei persoane ca subiect de drept, iar, pe de altă parte, o instituție juridică de Drept Constituțional și respectiv de Drept Internațional Public.
În calitate de instituție juridică de Drept constituțional cetățenia reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile sociale ce țin de dobândirea, păstrarea și pierderea calității de cetățean, asigurându-se astfel plenitudinea drepturilor, libertăților și obligațiunilor fundamentale.
În accepțiunea de calitate, de statut, cetățenia se „axează pe ideea de subiect de drept” [Deleanu Ion. Drept constituțional și instituții politice. Tratat. Vol.2. București: Europa Nova, 1996, p.25]. Anume în cadrul acestei ipostaze se vorbește despre modurile de dobândire, de păstrare, de schimbare și de pierdere a cetățeniei.
În cadrul articolului prin prisma definițiilor generale, perceperii materiei, vom expune în final „modul de dobândire a cetățeniei prin naturalizare (acordarea cetățeniei la cerere)”.
1. Definirea și natura juridică a cetățeniei. Cetățenia, în complexitatea sa, exprimă unitatea organică și dialectică dintre conținut și formă. În ipostaza de „conținut”, cetățenia exprimă calitatea persoanei, statutul său, adică ansamblul drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale. Iar în ipostaza de „formă”, cetățenia reprezintă ansamblul normelor juridice, implicit constituționale, ce reglementează procedura de dobândire, păstrare, schimbare și pierdere a cetățeniei.
Cât privește însăși definirea noțiunii de cetățenie, apoi fără a deschide polemica în acest vast domeniu, care merită de studiat în fond, vom recurge la o definiție de sinteză care cuprinde toate elementele constitutive ale noțiunii. Astfel, cetățenia este acea calitate a persoanei fizice, ce exprimă legătura politico-juridică permanentă, nelimitată în timp și spațiu dintre această persoană fizică și statul respectiv, atribuind plenitudinea de drepturi și obligații reciproce stabilite de Constituție și legi.
În acest context un rol decisiv îl poartă „natura juridică a cetățeniei”, adică izvorul și legitimitatea dobândirii calității de cetățean, îmbrăcată în formă juridică (pașaportul, act oficial doveditor al calității de cetățean). Practica din totdeauna a evidențiat și recunoscut două demersuri ale legitimității:
a) natura juridică ce rezidă în modul natural, el fiind singurul – nașterea;
b) natura juridică ce rezidă într-un act juridic: înfiere, redobândire și naturalizare.
2. Principiile și modurile de dobândire a cetățeniei
2.1 Principiile ce stau la baza dobândirii cetățeniei. Încă din Antichitate [Aristotel. Politica. Cartea a patra] au fost identificate principiile ce stau la baza dobândirii cetățeniei, principii aplicabile și astăzi. În cadrul acestora se includ următoarele trei principii:
a) Jus sanguinis (dreptul sângelui);
b) Jus soli (dreptul solului, locului);
c) Naturalizarea sau „acordarea cetățeniei la cerere”.
În același timp aceste principii stau și la baza modurilor de dobândire a cetățeniei în practica fiecărui stat. Astfel, principiile „jus sanguinis” și „jus soli” stau la baza dobândirii cetățeniei prin naștere, iar principiul „naturalizare” stă la baza dobândirii cetățeniei prin acordare la cerere.
2.2 Modurile de dobândire a cetățeniei Republicii Moldova [Vezi: Arseni A., Suholitco L. Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană. Chișinău: Litera, 2002; Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Tratat. Ediția a 3-a. Vol.1. Chișinău: CEP USM; 2021, p.284-292].
Modurile de dobândire a cetățeniei sunt expres stabilite în art.10 al Legii cetățeniei [Legea cetățeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 02 iunie 2000. Publicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.98 din 10.08.2000. art.nr.709]. Următoarele sunt modurile de dobândire a cetățeniei: a) prin naștere; b) recunoaștere; c) adopție; d) redobândire; e) naturalizare; f) precum și în temeiul acordurilor internaționale la care Republica Moldova este parte.
Dat fiind obiectul studiului, apoi ne vom referi doar la modurile de dobândire a cetățeniei: a) prin naștere și b) prin naturalizare.
a) Dobândirea cetățeniei prin naștere este reglementată prin art.11 alin.(1) lit.a) al Legii, în conformitate cu care „este cetățean al Republicii Moldova copilul născut din părinți, ambii sau unul dintre care, la momentul nașterii copilului, este cetățean al Republicii Moldova”. În cazul dat suntem în prezența principiului „jus sanguinis”, în cadrul căruia locul nașterii (inclusiv străin) nu afectează dobândirea cetățeniei în mod natural din cetățenia părinților.
Însă, dobândirea cetățeniei prin naștere, în baza principiului „jus soli”, prevăzută în art.11, alin.(1) lit.b) stabilește că „copilul născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinții apatrizi”. Respectiv, două sunt precizările. Primo, copilul să fie născut (sau găsit) pe teritoriul Republicii, aceasta deoarece, după cum cunoaștem, teritoriul este un element constitutiv al statului, care exercită suveranitatea pe întreg teritoriul și în raport cu toată populația. Secundo, părinții copilului să fie apatrizi, adică persoane fără cetățenie în genere, sau părinții nu sunt cunoscuți, în cazul în care copilul a fost găsit pe teritoriul statului.
În aceste circumstanțe se evită apatridia, adică copilul nu poate fi lipsit de cetățenie, adică „de protecția statului atât în țară, cât și în străinătate” (art.18 alin.(1) din Constituție).
b) Dobândirea cetățeniei prin naturalizare. Conceptual „naturalizarea este un act de suveranitate prin care un stat adoptă un străin ca membru al său acordându-i cetățenie” [Stere Constantin. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier SRL (Tipogr. „Bons Offices”, 2016, p.142].
Tocmai pentru că naturalizarea, ca metodă de dobândire a cetățeniei de către un străin sau apatrid, reprezintă un act de suveranitate, exercitat de către puterea de stat, aceasta înseamnă că ea, puterea de stat, este supremă pe teritoriul său și unica de a stabili norme juridice obligatorii, implicit și în cazul naturalizării. Totodată puterea de stat este independentă pe plan extern, ceea ce implică faptul că nimeni nu este în drept să-i dicteze ce norme trebuie să adopte în interesul național.
Aceasta deoarece, persoana, cetățean străin sau apatrid, dobândind calitatea juridică de cetățean el dobândește, în același timp și toate drepturile politice, care îi deschid calea spre exercitarea suveranității naționale direct și prin organele reprezentative ale poporului. Astfel, potrivi art.38 alin.(2) și (3), respectiv din Constituție, cetățenii Republicii Moldova „au dreptul de vot” (dreptul de a alege) și „dreptul de a fi ales”. Iar art.39 din Constituție stabilește că:
„(1) Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentanții lor.
(2) oricărui cetățean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică”.
Totodată, conform art.41 alin.(1) din Constituție stabilește că: Cetățenii se pot asocia liber în partide.
Indubitabil că în cazul stabilirii normelor juridice care reglementează procedura de dobândire a cetățeniei prin naturalizare puterea de stat include aceste trăsături cu putere supremă și independentă. Astfel, art.17 din Legea cetățeniei Republicii Moldova stabilește clar, în mod imperativ, condițiile (în cumul) pe care trebuie să le întrunească un cetățean sau apatrid în cazul depunerii cererii pentru adoptarea cetățeniei prin naturalizare.
Dintre ansamblul criteriilor strict determinate de art.17 al legii, prezintă o atenție sporită următoarele două: a) censul de domiciliere, și b) cunoașterea prevederilor Constituției și a limbii oficiale.
– Censul de domiciliere. Alin.(1) lit.a) al art.17 stabilește pentru cetățenii străini termenul de domiciliere, „pe teritoriul Republicii Moldova cel puțin 10 ani”, iar pentru apatrizi „8 ani”.
Merită a fi revăzut termenul de „8 ani” pentru apatrizi, în stabilirea termenului de „15 ani”. Aceasta deoarece Convenția Europeană cu privire la cetățenie a fost ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 621-XIV din 14.10.1999 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.120-122 din 4 noiembrie 1999, art.583), prevede un principiu „evitarea apatridiei”, obligație pe care statul o poartă în raport cu propriii cetățeni, să nu se admită cazul ca ei să rămână apatrizi, și nici de cum „grija” de cetățeni altor state.
Respectiv că această obligație cade pe seama fiecărui stat, iar de la ratificare au trecut mai mult de 20 de ani, ceea ce implică concluzia că statele își îndeplinesc această obligație. Faptul că și până în prezent, pe teritoriul Republicii Moldova, domiciliază apatrizi, foști cetățeni ai republicilor din cadrul URSS, vorbește de o lipsă de conlucrare cu statele de proveniență a apatrizilor, precum și posibilitatea „fraudelor” în raport cu statutul de „apatrid” și într-un caz și în altul statul – Republica Moldova este obligat la vigilență și asigurarea securității
– Cunoașterea prevederilor Constituției și a limbii oficiale. Cetățeanul străin sau apatridul dobândește calitatea juridică de cetățean el dobândește totodată și obligații fundamentale constituționale și, în primul rând, de a respecta Constituția și legile în vigoare. Această obligație constituțională este imperativă și pasibilă a fi impusă spre respectare prin forța de constrângere statală.
Astfel, art.13 alin.(1) din Constituție stabilește că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba română”. Respectiv, fiind o normă imperativă, adică nu este lăsată la discreția subiectelor de drept, cunoașterea limbii române, implicit și de către solicitanții la dobândirea cetățeniei prin naturalizare, este obligatorie fără nici o condiție de „grațiere”. Deci, necunoașterea limbii române de către solicitant este temei juridic pentru refuzul de a dobândi cetățenia prin naturalizare.
Cunoașterea limbii române de către solicitant este și trebuie să fie condiție obligatorie pentru a susține examenul și la cunoașterea prevederilor constituționale, aceasta fiind o condiție „sine qua non”. Orice altă abordare este o sfidare a spiritului de Constituție ca lege fundamentală a Poporului și suport normativ cu forță juridică supremă în cadrul organizării și funcționării statului ca instituție a poporului și pentru popor.
Așadar, prevederile stabilite în Constituția și legislația statului privind acordarea cetățeniei prin naturalizare sunt legale și legitime, în plină concordanță cu normele și principiile dreptului internațional la care Republica Moldova este parte.
Prevederile art.17 alin.(2) din Legea cetățeniei în conformitate cu care „nivelul de cunoaștere a prevederilor Constituționale și a limbii de stat trebuie să corespundă statutului de cetățean autentic”.
Totodată, în conformitatea cu suveranitatea puterii de stat, precum și a obligației statului de a asigura securitatea și stabilitatea internă, este obiectiv necesar de a modifica art.17, alin.(1), lit.a) după cuvintele „termenul respectiv este de 15 ani” în loc de „8 ani”.