CONSTITUȚIA – Legea fundamentală a Poporului Suveran

Ca rezultat al evoluției concepțiilor privind organizarea și funcționarea societății umane a luat naștere ”constituționalismul” ca ”o mișcare de idei vizând organizarea normativă a puterii de stat de așa manieră, încât să fie garantate drepturile și libertățile cetățenilor, ale omului în general ”… prin fixarea lor pentru totdeauna într-o ”cartă fundamentală, servind de regulă a jocului”. (4.)

 În consecință s-a ajuns la concluzia că această ”cartă fundamentală” este ”constituție scrisă sistematică cu forță juridică supremă, ”stare de conformitate a tuturor regulilor (și nu numai) cu constituția”. (5.)

Astfel, sub aspect conceptual, spiritul constituției rezidă în obiectivul înfăptuirii ”unui ideal politic bine definit: acela al limitării puterilor guvernanților și al garantării drepturilor și libertăților individuale”. Pornind de la acest obiectiv, unanim recunoscut în doctrina constituțională, s-a încetățenit concepția în conformitate cu care constituția trebuie să fie ”o lege scrisă, sistematică înzestrată cu supremație juridică față de toate celelalte acte normative și, deci, cu o stabilitate mai mare decât acestea”.  (6.)

Odată adoptate, constituțiile scrise, în scurt timp și-au lăsat amprenta în raport și cu forța juridică supremă. Astfel, pronunțându-se pe cazul ”Marbury vs. Madison” – în 1803, John Marshall – Președintele Curții Supreme de Justiție a SUA, a menționat că ”… cu siguranță cei care au redactat constituții scrise, le-au privit ca reprezentând legea supremă și fundamentală a noțiunii și, în consecință, teoria oricărui asemenea guvernământ trebuie să fie, că un act al legiuitorului contrar constituției este nul”(7.)

În raport cu forța juridică supremă a constituției față de toate celelalte acte legislative, s-a pronunțat încă Aristotel subliniind că ”legile trebuie stabilite în funcție de constituție, și toate sunt stabilite astfel, iar nu constituțiile în funcție de legi”. (8.) Tocmai din aceste raționamente logice și de drept, Parlamentul, ca autoritate constituită în baza prevederilor constituționale, este unica autoritate legislativă. (9.)

Iar activitatea legislativă are ca obiect emiterea unor acte normative care pun în cauză interesele întregii populații. Iată de ce această stare de fapt și de drept nu admite ca legea să fie ”fructul unor improvizații de moment, ci presupune o foarte temeinică examinare a măsurilor propuse și o evaluare corectă, făcută de către un organ autentic reprezentativ al voinței corpului social, a consecințelor aplicării lui” (10.)

În exercitarea mandatului, inclusiv atribuțiile legislative (9.), deputatul este obligat “să respecte cu strictețe Constituția…” (11.). Iar Președintele Republicii Moldova la promulgarea legii. (13.) este, obligată prin jurământ “… să respecte Constituția (12.).

Respectiv, pentru buna și autentica funcționare a mecanismului statal se impune ca întreg sistemul normativ să fie în permanentă concordanță cu Constituția, asigurându-se supremația ei juridică. Pe această cale, una dintre garanțiile juridice ale supremației constituției este controlul constituționalității legilor. Instituția juridică a Dreptului Constituțional reprezintă ”activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția, precum și ansamblul regulilor privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat, precum și măsurile ce pot fi luate după rezolvarea acestei proceduri. (14.)

Indubitabil, vocația Curții Constituționale ca ”unica autoritate de jurisdicție constituțională” (art.134(1) din Constituție) este ”de a fi un instrument de protecție a indivizilor față de legislativ, de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale.” (15.)

Iar această funcție rezidă în a ”garanta supremația Constituției”, funcție strict determinată prin art.134(3) din Constituție, normă cu caracter imperativ, adică nefiind la discreția autorităților și, implicit al cetățenilor. Știut este că ”… acolo unde  lipsește domnia legii, nu este și orânduire de stat” (8.)