Dr. hab. Alexandru Arseni

„Suveranitatea este indivizibilă”

J.J. Rousseau

1. Definirea noțiunii identificarea deținătorului „suveranității naționale”

a) Semnificația noțiunii „suveranitate”

Etimologic, cuvântul „Suveranitate” provine din limba latină, în care de la cuvântul „super” (deasupra) a luat naștere substantivul „superanaitas”. Însă, în literatura politică și juridică a dobândit recunoaștere și utilizare varianta franceză „souveraineté”, juridicește vorbind „situația unui om care, din punct de vedere al ierarhiei, nu are pe nimeni deasupra sa, nu este subordonat nimănui” [3].

b) Deținătorul suveranității

Acceptând această semnificație a noțiunii „suveranitate”, sfântul Toma dʼAquino, călugăr dominican și profesor de filozofie și teologie,  fondând „dreptul pozitiv” pe „dreptul natural”, iar aceasta pe legea eternă – lege de esență divină l-a declarat pe Papa de la Roma reprezentant al vieții divine și șef al „republicii lui Hristos”, și care era în drept „să sancționeze monarhii și să elibereze subordonații acestora de obligația de a se supune monarhului” [4]. Pe această cale Toma dʼAquino a subliniat că „suveranitatea aparține populației” [5].

Mai târziu, în secolul XVI conceptual „suveranitatea” este preluată de la Papă și atribuită Monarhului. Astfel, Jean Bodin, în lucrarea sa „Les livrés de la République” (1576), fiind în drept al monarhiei menționează că „în fiecare stat trebuie să existe o putere suverană … exercitată fără consimțământul celor supuși”[6], acesta fiind Regele.

Gândirea politică progresistă a vremii a mers mai departe și, ca rezultat, regele este „deposedat” de suveranitate, aceasta fiind atribuită poporului. De aici și teoria „suveranitatea poporului” invocată de către fondatorul liberalismului politic John Lock [7].

Această teorie a triumfat la J.-J. Rousseau în lucrarea sa „Contractul social”. Iluministul francez vede „în suveranitate temei al libertății și al egalității cetățenilor, dat fiind că deținătorul suveranității este poporul, iar conducătorii statului nu sunt decât funcționari supuși care pot oricând fi revocați” [8]. Problema constă în faptul că J.-J. Rousseau definește „poporul” ca o entitate concretă ceea ce impune ca „suveranitatea” să fie fracționată în „cote-părți” distribuire între cetățeni.

Contrar acestei teorii iluministul Charles Montesquieu, pornind tot de la raționamentul că „suveranitatea” aparține tot poporului. Însă poporul este conceput de către el ca „o entitate colectivă și abstractă, numită „Națiune”, ca o personalitate distinctă de indivizi care o compun” [9]. Iar „Națiunea” reprezintă în sine „… forma superioară de comunitate umană … un fenomen etnic și biologic … o realitate complexă și produsul unui îndelungat proces istoric având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viață, de tradiții și de idealuri, dar mai ales, trecutul istoric și de voința de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu” [10].

2. Proprietățile „suveranității naționale”.

Primul care a identificat și expus proprietățile „suveranității” a fost Jean Bodin, subliniind că puterea suverană este „unică și indivizibilă, fiind absolută, nelimitată, permanentă, continuă și necondiționată” [11].

În concepția lui J.-J. Rousseau „suveranitatea care este exercitarea voinței generale, nu poate fi înstrăinată, căci voința nu se poate transmite, ca fiind, pentru aceleași motive, atât inalienabilă, cât și indivizibilă” [12].

La fel și la Ch.Montesqueu, dat fiind că „suveranitatea aparține Națiunii care constituie o persoană juridică distinctă de indivizii care o compun” ea posedă proprietăți indivizibile cum ar fi: „unicitatea, indivizibilitatea, inalienabilitatea și imprescriptibilitatea” [13].

Aceste proprietăți ale „suveranității naționale” și-au regăsit reglementarea juridică, pentru prima dată, în Constituția Franței din 3 septembrie 1792. Astfel, în compartimentul A „Suveranitatea națională și guvernământul reprezentativ” se stabilea că „Această suveranitate are un triplu caracter

– ea este unică, adică nu se partajează între persoanele ce locuiesc pe teritoriul statului;
– ea este indivizibilă, cu alte cuvinte nici o persoană nu o poate exercita cu titlu personal;
– ea este inalienabilă și imprescriptibilă” [14].

Considerăm oportun de a expune separat  ultimele două prerogative ale suveranității naționale. Astfel, suveranitatea națională este inalienabilă, în sensul că Națiunea nu poate, printr-un contract social sau act de supunere „să-și înstrăineze definitiv și irevocabil suveranitatea în profilul unei sau mai multor persoane”. „O asemenea înstrăinare este de neconceput, întrucât voința generală este organic legată de persoana – națiune, astfel încât aceasta nu și-o poate aliena, după cum un individ nu poate să înstrăineze altuia voința sa” [15].

Și, în fine, dar nu în ultimul rând, suveranitatea națională este „imprescriptibilă”, ceea ce semnifică ca „un uzurpator oricât de îndelungat timp ar exercita suveranitatea nu devine titularul ei prin uzucapiune” [16].

3. Atributele, prerogativele suveranității naționale

Îngăduim a îndrăzni de a ne abate de la regula în conformitate cu care „Trecutul nu poate fi înțeles prin criteriile morale de azi” [Jean-Cristian Retifils]. Dar știut este că „excepția confirmă regula”. Aceasta deoarece Aristotel nu a utilizat nici noțiunea „suveranitatea națională” și nici prerogativele ei.

Astfel menționa că: „Toate constituțiile au trei părți pentru care bunul legislator trebuie să gândească, în fiecare caz, ce anume este avantajos …”. Una dintre acestea este deliberarea celor comune, a doua se referă la magistraturi (ea stabilește cine trebuie să fie suveran și peste ce anume și cum trebuie să se realizeze alegerea acestora), iar a treia funcția judecătorească” [17].

Abea, J.Bodin atribuie „suveranității următoarele activități: „adoptarea legilor; declararea și încheierea războaielor; numirea funcționarilor și realizarea justiției” [18]. Ulterior, John Lock pune în circuit sintagma „trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă” [19].

Actuala formulă a prerogativelor suveranității naționale a fost expusă de către Ch.Mostesquieu, potrivit căruia: „în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ține de dreptul ginților și puterea privitoare la unele care țin de drept civil, pe aceasta din urmă o vom numi pur și simplu puterea judecătorească, iar a doua putere executivă” [20].

4. Executarea prerogativelor suveranității naționale

a) Exercitarea directă a suveranității naționale

Poporul, în calitatea sa de deținător inalienabil al Suveranității naționale, în orice moment o poate exercita direct, implicit și în cadrul Marii Adunări Naționale, caracteristică Națiunii Române.

În cazul exercitării suveranității naționale direct de către popor, el exercită toate prerogativele inerente Suveranității Naționale. Totodată, chiar și în cazul delegării exercitării suveranității „poporul nu-și pierde calitatea de suveran. În caz de necesitate poporul este în drept să anuleze contractul social, să înlăture sau să răstoarne și/sau să modifice componența reprezentanților săi din cadrul puterii statului, dreptul poporului la răscoală” [21].

Și Thomas Jefferson, părtaș al acestui concept, în calitate de autor al Declarației de Independență a SUA, a subliniat: „guvernele sunt stabilite de oameni pentru a le garanta aceste drepturi naturale și inalienabile și justa lor putere emană din consimțământul celor guvernați. Ori de câte ori forma de guvernământ devine dăunătoare acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ pe care să-l fondeze pe principii și să-l organizeze în formele care îi par cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranță și fericire” [22].

b) Exercitarea suveranității naționale prin reprezentare

Primul care a pus întrebarea legitimității exercitării suveranității prin „instituții reprezentative” a fost J.-J. Rousseau. Astfel, în cazul în care instituțiile reprezentative sunt „constituite pe calea exercitării dreptului cetățenilor de a alege ca deținători ai „cotelor părți” de suveranitate, cei aleși sunt strict și direct legați de alegătorii lor” [23]. Însă autorul nu identifică domeniile de activitate a instituțiilor reprezentative și nici separația funcțiilor între ele.

Primul, care a introdus în circuitul politic și juridic domeniile de activitate a instituțiilor reprezentative, atribuindu-le denumirea și sfera de activitate a fost John Lock, substituind ca „singur remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului” [24]. Însă limitarea puterii monarhului nu impune separarea organică a celor trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă [25]. Respectiv „puterea executivă și cea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeași persoană, spre deosebire de puterea executivă și federativă, care trebuie contopite” [26].

În contextul evenimentelor istorice, în care ideea de libertate cucerea tot mai mult teren, mințile luminate ale vremii, epoca Renașterii, Epoca Luminilor, căutau soluții practice, științific argumentate. Pe bune iluministul Montesqueu sublinia că „într-un stat, adică într-o societate există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei și nu de a fi constrâns să faci ce nu trebuie să vrei” [27]. Dar libertatea politică există „decât atunci când nu se abuzează de putere; dar experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa, până ce dă de granițe” [28].

În calitate de remediu pentru această stare Montesquieu propune contraponderea la puterea trainică și la abuzul de putere menționând că „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrântă de putere” [29]. Dezvoltând conceptul, apelând la „cele trei părți”, adică prerogative ale suveranității naționale, în conceptul actual, autorul subliniază că: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea privitoare la cele care țin de dreptul civil” [30], pe aceasta din urmă autorul a denumit-o pur și simplu „puterea judecătorească”.

Asigurarea libertății individuale prin separarea acestor puteri, Montesqueu o fundamentează clar. „Atunci când în mâinile acelorași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află în frunte puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece ea nu știe teama că același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă” [31].

În raport cu termenul de „puteri” operate de către autor, se impune următoarea precizare de rigoare cu profunde semnificații practice. În fond Montescqueu avea în vedere „funcții distincte”, adică „(ansamblul de atribuții sau prerogative specializate) distribuite unor organisme și care acționează în mod separat unul față de altul” [32].

Totodată, autorul teoriei clasice a separației puterilor a intuit că aplicarea acestui principiu în mod absolut poate bloca procesul de guvernare și aceasta dacă „cele trei puteri nu ar coopera și s-ar înfrâna neproductiv și insuficient una pe alta, doar de dragul înfrânării ar ajunge la „un punct mort”, adică la inacțiune” [33]. Pentru a evita acest impas se impune colaborarea lor „datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcționeze, vor fi nevoite să funcționeze de comun acord” [34].

Apelând în practică aceste argumente fundamentate științific „s-a reușit să se organizeze astfel exercitarea atributelor suveranității de diferite organe, încât, pe de o parte, să fie asigurată și unitatea necesară, și, pe de altă parte, să poată fi evitată această concentrare excesivă a puterilor în mâna unui singur om, care ar duce la despotism” [35]. Totodată s-a stabilit că diferitele atribute ale suveranității trebuie date la diferite organe distincte, dar în funcționare aceste organe trebuie coordonate [36].

Percepută astfel și acceptată ca atare în spiritul ei teoria separației puterilor și-a dobândit valoare constituțional-normativă în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789. Astfel, în art.16 se stabilește că: „Toate societățile în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are constituție” [37].

Odată adoptată și difuzată în Europa, Declarația a atras atenția remarcabililor savanți ai vremii, implicit și dorință pentru comentarii. Astfel Immanuel Kant, pronunțându-se pe marginea separației puterilor, sublinia că „fiecare stat include în sine trei puteri adică voința unificată universală (ceea ce corespunde astăzi cu sintagma „suveranitatea națională” (preciz.noastră) într-o întreită persoană (trias politica); puterea suverană (suveranitatea), în persoana legislatorului, puterea executivă în persoana conducătorului (în conformitate cu legea) și puterea judiciară (ca recunoaștere a ceea ce este al fiecăruia, conform legii) în persoana judecătorului (potestas legislatoriu, rectoria et indicatoria) …” [38].

Astăzi, statul de drept și democratic este de neconceput în afara aplicării principiului separației puterilor în organizarea și funcționarea mecanismului statal în spiritul suveranității Naționale. Practic constituțiile statelor democratice contemporane consacră la nivel de principii generale – separarea puterilor în stat.

Astfel, art.6 din Constituție stabilește că „În  Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea atributelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției” [39]. Iar art.1 alin.(4) din Constituția României stipulează că: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale” [40].

Cu titlu de concluzii se impune a menționa că: „depozitarul real al dreptului de putere suverană, proprietarul acestui drept este națiunea, și toate organele care exercită suveranitatea nu exercită un drept propriu, în numele lor și pentru ei, ci exercită un drept străin,, al națiunii, în numele ei și pentru ea” [41]. În același timp „Dreptul pozitiv englez pornește de la postulatul în conformitate cu care „un funcționar, un organ al puterii publice numai atâta vreme apare cu caracterul de reprezentant al statului câtă vreme rămâne în limitele legii, fiindcă în calitate de organ al statului el nu are dreptul să violeze legea, să o depășească”. Dacă o încalcă el devine „om delincvent ordinar”, adică cade sub incidența Codului penal și nu a imunității mandatului” .

Surse bibliografice:

1. Constituția României adoptată la 21 noiembrie 1991, Publicată în: Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.233 din 21 noiembrie 1991. Republicată în: Monitorul Oficial al României, nr.767 din 31 octombrie 2003; Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iunie 1994. Publicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994; Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, Art.nr.140.
2. Stere Constantin. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier juridic (Tipogr. „Bons Offices”), 2016, p.48. ISBN 978-9975-79-951-5.
3. Arseni, A. Suveranitatea națională de la construcție teoretică la realizare practică. Chișinău: CEP USM, 2013, p.13. ISBN 978-9975-71-433-4
4. Toma d’Aquino. Summa contra Gentiles (Împotriva erorilor necredincioşilor), citat după Zăpârţan, L.P. Doctrine politice. Iaşi: Chemarea, 1994, p. 74.
5. Vrabie G. Organizarea politico-etatică a României. (Drept Constituţional şi instituţii politice). Iaşi: Cugetarea, 1999, vol.2, p.74. ISBN 5-86892-430-4
6. Citat după Voiculescu, M. Istoria doctrinelor politice. Bucureşti: Hiperion, 1992, p.58.
7. Râbca, E., Zaharia, V., Mărgineanu, V. Istoria doctrinelor politice şi de drept. Chişinău: Muzeum, 2005, p.125.
8. Rousseau, J. J. Contractul social sau principiile dreptului public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1957, p.99.
9. Montesqueu Ch. Despre spiritul legilor. Vol.1. București: Editura Științifică, 1964, p.193.
10. Deleanu, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. 2. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p.14.
11. Citat după Voiculescu, p.59-60.
12. Rousseau, J.J., op. cit., p.102-103.
13. Montesqueu Ch., op.cit., p.13-14.
14. Les constitutions de la révolutions et de l’emport. (Godechot, 1998, p.304-305).
15. Drăganu, T. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Cluj Napoca: Lumina Lex, 2000, vol.2, p. 208.
16. Ibidem, p.208.
17. Politica. București: Editura IRI, 2001, p.251. ISBN 973-9437-67-4.
18. Citat după Voiculescu, M. Istoria doctrinelor politice. Bucureşti: Hiperion, 1992, p.60.
19. Locke J. Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă. Bucureşti: Nemira, 1999, p.143.
20. Montesqueu Ch. Despre spiritul legilor …, p.195.
21. Lock, J. Al doilea tratat …, p.140.
22. Jefferson, Th. Déclaration de l’indépendance (Documents historiques). // Cornelis de Witt, Thomas Jefferson. Étude historique sur la démocratie américaine. 3-ième Edition. Paris: Librairie Académique Didier et Cie, Libre Editeur, 1861, p.500-501.
23. Rousseau, J.J., op. cit., p.104.
24. Lock, J. Al doilea tratat …, p.143
25. Ibidem, p.143.
26. Ibidem.
27. Ibidem.
28. Despre spiritul legilor. Vol.1. București: Editura Științifică, 1964, p.193.
29. Ibidem, p.194.
30. Ibidem.
31. Despre spiritul legilor …, p.195.
32. Despre spiritul legilor …, p.195-196.
33. Vrabie Genoveva. Renașterea teoriei separației puterilor în stat în România. În: Studii de drept românesc, nr.3-4/1991; Drăganu Tudor. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 1998, p.254.
34. Despre spiritul legilor …, p.204.
35. Ibidem, p.204.
36. Stere Constantin. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier juridic (Tipogr.„Bons Offices”), 2016, p.48; ISBN 978-9975-79-951-5
37. Ibidem, p.254.
38. Duverger M. Constitutions et documents politiques. Paris: P.U.F., 1992, p.18.
39. Kant Immanuel. Scrieri moral-politice. București: Editura Științifică, 1991, p.163.
40. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iunie 1994. În vigoare din 27 august 1994. Publicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994; Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016, Art.nr.140.
41. Constituția României din 21 noiembrie 1991, Publicată în: Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.233 din 21 noiembrie 1991. Modificată și completată prin Legea nr.429/2003, Publicată în: Monitorul Oficial al României, Partea 2, nr.758 din 29 octombrie 2003.
42. Stere Constantin. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier juridic (Tipogr.„Bons Offices”), 2016, p.256; ISBN 978-9975-79-951-5.
43. Stere Constantin. Curs de drept constituțional…, p.269.