Dr. hab. Alexandru Arseni

„Ce sunt domniile fără justiție decât niște mari tâlhării”

Augustinus

Sumar

Societatea umană prin natura omului este înzestrată cu rațiune și conștiință, iar exigențele existenței și dezvoltării impun perfecțiunea, implicit și în domeniul funcționării mecanismului statal. Indubitabil acest proces obiectiv generează abordări teoretice cu profunde semnificații practice în viața societății, impunând măsuri de asigurare a libertății individuale și siguranței persoanei.

Domeniul autentic în acest proces cade sub exercitarea justiției, ca o funcție de garant în a face dreptate și ordine. Odată cu creșterea nivelului conștiinței juridice a cetățenilor este necesar de a aborda științific rolul autorității judecătorești în exercitarea puterii judecătorești – atribut inerent suveranității naționale, fapt pentru care expunem acest articol.

Argument

Viața socială trebuie să se întemeieze pe voința liberă a oamenilor care înțeleg să se supună unei voințe comune, asigurându-se astfel „Ordinea ca un drept sacru care stă la baza tuturor celorlalte” [Rousseau Jean-Jac. Contractul social. București: Cartea Noastră. Tipografia Universitatea, 1983, p.57]. Acest drept „Ordinea” este fondat pe Constituție. Aceasta se confirmă prin faptul că „Poporul trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt …” [G.W. Hegel. Principiile filosofiei dreptului. București: Editura Academiei, 1969, p.316].

Așadar, dacă viața socială „Trebuie să se desfășoare potrivit constituției și legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcție (o putere, o autoritate) care să le cunoască și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când deci drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate, neglijate” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituțional și instituții politice. Ediția a 14-a rev. Vol.2. București: All Beck, 2013, p.147].

Astfel, suntem în prezența efectelor principiului fundamental: „dura lex sed lex” (legea este dură, dar e lege).

Această funcție, prerogativă a suveranității naționale a fost și este încredințată autorității judecătorești, funcție pe care o exercită în baza principiilor independenței și imparțialității.

1. Semnificația și spiritul puterii judecătorești

„Fiat justitia pereat mundus”

Ca rezultat al încetățenirii în conștiința societății umane a rolului și semnificației statului de drept și democratic se evidențiază și, totodată, crește rolul autorității judecătorești în exercitarea actului de justiție, a puterii judecătorești, atribuit inerent suveranității naționale. Concomitent s-a lărgit și sfera de extindere a activității autorității judecătorești, în mod deosebit, contenciosul administrativ, sub jurisdicția cărui cad și actele autorităților publice centrale și locale. Aceasta deoarece, conflictele de drept și interese apărute între organele statului „Trebuie să fie rezolvate după normele de drept, nu pot fi lăsate la aprecierea discreționării a organelor administrative intrate în conflict” [Stere Constantin. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier (Tipogr. S.R.L. „Bons Offices”, 2016, p.350. ISBN: 978-9975-86-088-8].

În fond, exercitarea puterii judecătorești semnifică „actul de dreptate înfăptuit de magistrat în litigiul ce opune două părți cu interese contrarii, litigii a căror soluționare a fost sesizat, potrivit procedurii legale” [Ionescu Cristian. Tratat de drept constituțional contemporan. București: All Beck, 2003, p.745. ISBN: 973-655-271-3]. Respectiv, acest act de justiție a fost și este încredințat unei autorități etatice distincte, investită cu putere decizională eficientă, autoritate care în procesul exercitării justiției trebuie să fie „independentă” și „imparțială”, garanții cu valoare de principii constituționale.

Concepută astfel și, respectiv înrădăcinată în conștiința oamenilor „justiția s-a impus ca o idee și o realitate, în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile lor legitime sunt încălcate, ca stimulatorul dreptății mereu triumfătoare” [Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituțional …, p.147]. Înfăptuirea actului de justiție implică astfel ca judecătorul să aplice legea în litera și spiritul ei. Iată din ce raționamente de fapt și de drept latinii spunea: „Fiat justitia pereat mundus” (justiția să-și urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară). Semnificația acestui dicton rezidă în faptul „că, precum veșnica dreptate a dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiții, chiar ale prăbușirii întregii lumi, tot așa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bu sfârșit și să-l rezolve după cum îl îndeamnă știința și conștiința, chiar dacă între timp ar veni sfârșitul lumii cu toate grozăviile sale” [Citat după: Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina. Drept constituțional …, p.147].

Și dacă la un „ … logician la rece … fantezia nu are voie să facă nici un pas fără a fi controlată de rațiune prin confruntarea cu realitatea” [Aristotel. Politica. București: IRI, 2001, p.10. ISBN: 973-9437-67-4], apoi, cu atât mai mult un judecător nu poate pronunța o hotărâre fără a consulta știința, practica controlată de rațiune prin confruntarea cu realitatea.

2. Calitățile personale și profesionale ale judecătorului

Asupra calităţilor personale pe care trebuie să le posede judecătorul, ca rezultat al învăţământului juridic, s-a exprimat şi Platon. Prezintă interes următoarele raţionamente ştiinţific fundamentate şi logic argumentate: „Medicii… tămăduiesc [trupul] cu ajutorul sufletului, căruia nu-i este posibil să devină sau să fie bolnav şi totuşi să vindece bine” [Platon, Republica, în Opere, voi. V, traducere de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 186]. „Dar un judecător conduce sufletul cu ajutorul sufletului, prietene. Or, sufletului nu-i este îngăduit să fie crescut, de timpuriu , printre suflete rele şi să fi avut de-a face cu toate nedreptăţile şi să-şi fi trecut vremea cu fapte nedrepte, pentru ca să poată dovedi repede, pornind de la sine însuşi, nedreptăţile altora, precum ar face-o cu bolile trupului. Dimpotrivă, sufletul trebuie să fie neîncercat şi nepângărit de urâciunea unor firi rele, atâta vreme cât este tânăr, dacă urmează ca, fiind un suflet frumos şi bun, să judece sănătos dreptatea. … Un om în vârstă … trebuie să fie bunul judecător, şi nu un tânăr, un om care a învăţat târziu ce este nedreptatea pe care nu şi-o ştie proprie, adăpostită în sufletu-i. Ci, observând-o pe cea străină, din suflete străine, el află abia după multă vreme în ce fel este răul, folosindu-se însă de ştiinţă, şi nu de propria-i experienţă” [Ibidem, p. 186-187].

Iar dacă justiția „nu va fi înconjurată cu respectul și demnitatea indispensabilă, dacă se va căuta ca ea să fie târâtă în vâltoarea pasiunilor politice, dacă națiunea își va permite să influențeze un verdict dat de jurați, atunci căutând, în aparență, să servească o cauză dreaptă, distruge acest organ, îl reduce la o unealtă a pasiunilor, și ajunge nedemn de misiunea lui”. Tocmai de aceasta Justiția „e reflexul stării morale a unei țări, când justiția e mai jos de misiunea ei, aceasta înseamnă că moravurile lasă foarte mult de dorit”.

În acest context fundamentat științific și logic argumentat următoarele concluzii cu valoare de principiu:

1. Actul de justiție se înfăptuiește în baza științei și conștiinței ghidate de rațiune, activitate exercitată independent și imparțial.
2. Răzbunarea înlătură aceste deziderate și pune în acțiunile emoțiile totdeauna subiective și negativ intenționate, acțiuni total străine exercitării puterii judecătorești în procesul înfăptuirii actului de justiție.