Dr. Alina Șavga

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

În ultimele decenii ale sec.XX procesul de umanizare globală a societății s-a extins practic asupra tuturor domeniilor de activitate și existență, modificînd esențial raporturile sociale și institutele de drept.” [1, p.460]. În contextul acestor schimbări, nu face excepție nici politica penală a RM, care s-a orientat spre îmblînzirea pedepselor, decriminalizarea unor fapte, oferirea priorității alternativelor detenției, stabilirea regimului sancționator diferențiat pentru unele categorii de subiecți ai răspunderii penale, luînd în considerație criteriile de vîrstă și sex.

În acest sens, pornind de la particularitățile bio-psiho-fizice caracteristice ființei umane în diferitele etape ale dezvoltării acesteia, raportate și la apartenența de gen, legiuitorul a optat să recunoască efecte juridice proprii stării de minoritate și femeilor, prin instituirea unui cadru legal ce cuprinde prevederi normative derogatorii de la regimul de drept comun aplicabil majorilor (la caz, reprezentanților sexului masculin). În materia dreptului penal, această preocupare s-a manifestat mai ales prin instituirea unor dispoziții mai favorabile sub aspectul premizelor şi efectelor angajării răspunderii penale a minorilor și femeilor, categoriilor de pedepse, regimului sancționator și de executare.

Relevanța juridică proprie pe care legiuitorul a înțeles să o acorde minorilor și femeilor se reflectă în natura juridică conferită minorității și statutului de femeie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Totodată, raționamentul legiuitorului este impus de atitudinea diferențiată a societății față de aceste categorii de subiecți, favorizîndu-i justificat prin aplicarea unui regim sancționator mult mai blînd comparativ cu alte categorii de persoane.

Instituirea unui sistem sancționator privilegiat exprimă tendinţa de a pune în valoare experienţa şi rezultatele pozitive obţinute pe plan internaţional în combaterea delincvenţei juvenile și a criminalității feminine. Majoritatea sistemelor contemporane de drept penal au în comun aceeaşi orientare de politică penală care recunoaşte necesitatea unui regim sancţionator special pentru infractorii minori și femei, deosebit de sistemul destinat adulţilor/bărbaților. Cercetările criminologice asupra subiecților vulnerabili ai răspunderii penale au scos în evidenţă particularităţile personalităţii minorului infractor și a infractorului-femeie, caracterizați printr-o insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, inferioritate de natură socială, reflectată prin săvârşirea infracţiunii.

În viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), un stat poate în mod legitim să prevadă în legislaţia sa sancţiuni penale mai uşoare pentru anumite categorii de persoane, de exemplu pentru femei și copii, pentru care astfel de dispoziţii constituie un ”progres social”.

Pare dificil de criticat legislatorul pentru că a decis să excludă anumite grupuri de delicvenţi de la închisoarea pe viaţă. O astfel de excludere reprezintă „un progres social” în materie penală şi constituie ”un mijloc echilibrat de promovare a unor principii de justiţie şi de umanitate”.

CEDO a subliniat de asemenea că politica penală trebuie lăsată la latitudinea statelor, dat fiind faptul că nu există consens în acest domeniu printre cei 47 de membri ai Consiliului Europei. Unele state prevăd pedepse specifice pentru persoane cu vîrste între 60 şi 65 de ani, în timp ce altele “au decis să excludă de la detenţia pe viaţă femeile care erau însărcinate la momentul comiterii infracţiunii sau la pronunţarea pedepsei. Iar un alt grup de state, printre care şi RM, a extins această abordare la toate femeile. Singurul punct care beneficiază de consens îi vizează pe minori la momentul comiterii faptelor: ei sunt “excluşi de la închisoare pe viaţă în toate statele membre, fără excepţie” [2].

În pofida acestor constatări, practica atestă că rezultatele procesului de umanizare nu sunt în exclusivitate pozitive, or miza pe simpla conștiinciozitate a membrilor societății și conduită morală nu produce efectele scontate.

De regulă, o mare parte a societăţii se conformează normelor penale, iar faţă de persoane care încalcă conduita prescrisă survine răspunderea penală.

În realitate, există, însă întotdeauna un anumit număr de cazuri, fapt confirmat de existenţa fenomenului infracţional, în care membrii societăţii nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvîrşesc infracţiuni, situaţie în care realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrîngere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute prin normele încălcate, pedepse sau măsuri educative, faţă de cei care au săvîrşit fapte interzise prin normele incriminatoare [3, p.193].

Oricare societate, indiferent de orînduirea socială și etapa istorică de dezvoltare, este constituită din trei pături sociale: prima – o formează membrii societății care nu săvîrșesc infracțiuni din considerente de morală, bună educație, principii de viață corecte etc.; a doua – cei care, indiferent de severitatea sistemului sancționator existent, recurg la săvîrșirea infracțiunilor care reprezintă un mod de viață a acestora; a treia (cea mai numeroasă) – cei care nu săvîrșesc infracțiuni din frica de pedeapsă.

Pornind de la această ipoteză, evaluăm importanţa rolului preventiv al răspunderii și pedepsei, prin instituirea acestora în baza legii penale.

În acest sens, Aristotel formulează o adevărată teorie explicativă a crimei, considerînd că aceasta se va comite atunci când făptuitorul nu va risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor pe care crima le aduce; totodată, cele mai bune legi vor fi fără de folos, dacă cetăţenii nu vor fi educaţi în spiritul respectului faţă de lege [4, p.416-421].

Accentuarea raționamentului că prevenirea trebuie îmbinată cu sancționarea, aparține renumitului reprezentant al școlii clasice de drept penal – Cesare Beccaria, care în lucrarea ”Despre infracțiuni și pedepse” menționează: “Este mai uşor a preîntâmpina infracţiunile, decît a-i pedepsi pe infractori. Totodată, scopul pedepselor nu este de a chinui și de a îndurera o ființă sensibilă, nici de a ierta o infracțiune deja comisă [5, p.60]”.

Scopul sistemului sancționator se identifică cu scopul legii penale, enunţat  în alin. (2) al art. 2 din Codul penal al RM [6], care rezidă în prevenirea săvîrșirii de noi infracţiuni. Astfel, interdicţia juridico-penală presupune prin esenţă prevenirea atentatelor infracţionale asupra relaţiilor sociale ocrotite de normele dreptului penal: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

Specificînd rolul de prevenire al legii penale, subînţelegem prevenirea generală și cea specială. Prevenirea generală se răsfrânge asupra tuturor persoanelor și constă în abţinerea, sub imperiul fricii de răspundere și pedeapsă penală, a persoanelor predispuse să săvârșească fapte penale. Suportul prevenţiei generale îl constituie sancţiunea prevăzută de norma penală – inevitabilitatea pedepsei [7, p.208-210].

Totodată, la realizarea prevenţiei generale contribuie existenţa normelor juridice penale de împuternicire (legitima apărare, extrema necesitate etc.). În această categorie de norme se încadrează și normele ce stabilesc liberarea de răspundere penală în cazurile unui comportament postinfracţional pozitiv (de exemplu, alin. (4) al art. 325 din CP al RM prevede: “Persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la art. 324 este liberată de răspundere penală dacă s-a autodenunţat neștiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care a săvârșit-o.”) [8, p.882].

Prin realizarea prevenţiei generale se preconizează inspirarea unui spirit de respect faţă de legea penală din partea persoanelor cu labilitate afectivă, predispuse să comită infracţiuni.

Prevenirea specială se răsfrânge asupra persoanelor ce au săvârșit infracţiuni prin aplicarea pedepselor penale și a altor măsuri de natură juridico-penală, urmărindu-se reorientarea acestora spre un comportament noncriminal. Reeducarea este bazată pe refacerea conștiinţei condamnatului, pe combaterea și lichidarea concepţiilor și deprinderilor antisociale.

Scopurile legii penale se realizează prin intermediul politicii penale, identificată, în sens larg, drept politică de stat în domeniul combaterii criminalităţii. La rândul său, politica penală a statului este tradusă în viaţă prin: stabilirea temeiului și principiilor răspunderii penale, a faptelor ce constituie infracţiuni și a pedepselor corespunzătoare acestora; individualizarea și diversificarea pedepselor; determinarea temeiului și condiţiilor liberării de răspundere și pedeapsă penală, favorizarea unor categorii speciale de subiecți ai răspunderii penale prin instituirea unui sistem sancționator privilegiat. Or, orice pedeapsă care nu izvorăște din necesitatea absolută, spunea marele Montesquie, este tiranică [5, p.37].

Analizînd starea, structura și dinamica infracțiunilor săvîrșite de către subiecții favorizați ai răspunderii penale, și anume a minorilor și femeilor, în coraport cu subiectul general supus răspunderii penale, observăm diferențe majore dintre infracțiunile săvîrșite de aceste categorii de persoane. Astfel, minorii și femeile săvîrșesc mult mai puține infracțiuni, iar pericolul social al faptelor este considerabil redus.

Dan Banciu și Sorin Rădulescu menționează că este necesară o schimbare importantă în politicile penale și sociale de prevenire și tratament a criminalității juvenile în societate, prin diversificarea formelor și modalităților de prevenție, intervenție și postvenție desfășurate de instituțiile cu rol de socializare, adaptare și control social al tinerilor [9, p.233-241].

Răspunderea penală și sancționarea femeilor și a minorilor reprezintă un domeniu sensibil al existenței sociale. În raport cu bărbații, copiii și femeile fiind mai slabi din punct de vedere psiho-fiziologic, necesită o atenție sporită în procesul tragerii la răspundere penală pentru realizarea scopului legii penale, în particular – prevenirea specială a indivizilor pentru a nu săvîrși noi infracțiuni, precum și reeducarea ulterioară executării pedepsei în spiritul legii.

Minorilor, în mod prioritar, li se aplică măsurile de constrîngere cu caracter educativ, care au scop final reeducarea individului. Astfel, conform prevederilor art.54 din Codul penal al RM, care reglementează liberarea de răspundere penală a minorilor, legiuitorul statuiază că: ”Persoana în vîrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. Iar, persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1) art.54 CP RM, li se aplică măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute la art.104 din Codul penal al RM.

Totodată, conform prevederilor art.93 din Codul penal al RM, care reglementează liberarea de pedeapsă penală a minorilor, minorii condamnaţi pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave sînt liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se constată că scopurile pedepsei pot fi atinse prin aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ prevăzute la art. 104 din Codul penal al RM.

Printre măsurile de constrîngere cu caracter educativ instituite de prevederile art.104 din Codul penal al RM se regăsesc: avertismentul, încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat; obligarea minorului să repare daunele cauzate; obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică; obligarea minorului de a urma cursul de învăţămînt obligatoriu; obligarea minorului de a participa la un program probaţional.

Este de menționat că măsurile de constrîngere cu caracter educativ nu sunt eficiente în toate cazurile în care subiectul răspunderii penale este minorul. În aceste cazuri față de minori sunt aplicate pedepsele penale cu caracter general, dar care sunt aplicate în mod diferențiat, favorizant pentru infractor.

Astfel, conform prevederilor alin.4 art.104 din Codul penal al RM, în cazul eschivării sistematice a minorului de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ, la propunerea organului de stat specializat, procurorul anulează măsurile aplicate și trimite cauza în instanța de judecată, iar în cazul în care măsurile respective au fost stabilite de către instanţa de judecată, aceasta le anulează şi dispune trimiterea cauzei penale la procuror sau, după caz, stabileşte o pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvîrșită.

Regula generală stabilită de prevederile alin.3 art.70 din Codul penal al RM, este că la stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu a atins vîrsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvîrşită, reduse la jumătate.

Totodată, conform prevederilor alin.3 art.71 din Codul penal al RM, detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată minorilor.

Din analiza jurisprundenței, am putea ajunge la concluzia că sistemul juridic actual este excesiv de represiv în materia sancționării minorului infractor, or, nu aceasta este situația reală.

Prioritatea măsurilor educative este un principiu de bază în legislația actuală, motivele neaplicării sale fiind multiple și privesc atît necesitatea diversificării sistemului sancționator aplicabil minorilor, respectiv a pedepselor principale, a modalităților de executare și a măsurilor educative, cît și necesitatea modificării mentalității tuturor organelor de drept, care contribuie la soluționarea cauzelor în care sunt implicați minori.

Oportunitatea răspunderii penale privilegiate a femeilor conform legislației naționale a RM este instituită tot în raport cu copiii, urmărind scopul protejării acestora. Astfel, femeia beneficiază de anumite facilități în procesul tragerii la răspundere penală și sancționare, în cazul gravidității sau dacă are copil în vîrstă de pînă la 8 ani. Necesitatea acestui statut favorizant al femeii ține de necesitatea creșterii unei societăți sănătoase, or ereditatea continuă a acesteia este asigurată de femei.

Conform prevederilor art.96 din Codul penal al RM, femeilor condamnate gravide şi persoanelor care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani, cu excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, infracțiuni prevăzute la cap. I, II, III, VII, VIII, XIII și XVII, instanţa de judecată le poate amîna executarea pedepsei pînă la atingerea de către copil a vîrstei de 8 ani.

În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1) art.96 din Codul penal al RM, refuză să-şi exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti sau încalcă condițiile probațiunii după avertismentul făcut de organul care exercită controlul asupra comportamentului persoanei condamnate faţă de care executarea pedepsei a fost amînată, instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amînarea executării pedepsei şi să trimită persoana condamnată pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărîrea judecătorească.
La atingerea de către copil a vîrstei de 8 ani, instanţa de judecată, la demersul organului de probațiune:
a) liberează persoana condamnată de executarea părţii neexecutate a pedepsei;
b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blîndă;
c) trimite persoana condamnată în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.

Totodată, conform prevederilor alin.3 art.71 din Codul penal al RM, detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor.

Urmare a analizei sistemului sancționator favorizant aplicabil față de femei și minori, legiuitorul a luat în considerație atingerea scopului răspunderii penale cu aplicarea unor sancțiuni diferențiate. Astfel, datorită sensibilității și constituției psihologice a acestor subiecți, reeducarea lor se realizează mai ușor. Ca principal obiectiv al reeducării infractorului se proiectează restructurarea personalității, în vederea asimilării modului de conduită impus în societate. Activitatea de reeducare este departe de a fi simplă și necesită o remodelare continuă a metodelor și programelor folosite, o adaptare continuă a acestora la profilul personalității acestuia. Acțiunea consilierului, psihologului, educatorului sau al părintelui reprezintă o interpătrundere în personalitatea infractorului. Aplicarea unor pedepse femeilor și minorilor care săvîrșesc fapte deosebit de grave și prezintă un grad ridicat de periculozitate față de care, reacția societății nu poate fi decît aceea de a-i izola, plasînsu-i într-un mediu închis este adesea necesară.

Existenţa unei alternative la pedeapsa penală, reprezintă un nou cod comportamental faţă de membrii societății. Se urmărește sarcina de a socializa, integra şi nu de a marginaliza şi de a exclude. Tocmai în acest context, cercetarea noastră aduce probaţiunea ca alternativă viabilă a reintegrării infractorilor minori și a femeilor în comunitate, determinând-o pe cea din urmă, să-şi aloce noi atribuţii în vederea redefinirii rolului social al membrului său ce nu depăşeşte încă situația celor ce au nevoie de ajutor, înţelegere şi acceptare, găsiţi doar pentru o clipă la o răscruce de drumuri.

Strategia educaţională prin aplicarea sistemului sancționator diferențiat, certifică importanţa acordării șansei minorului, dar și a femeii de a se reintegra în comunitate, determinînd implementarea unui nou comportament atitudinal recuperator, vizînd raportul constructiv şi nu distructiv ce implică acceptarea şi „de facto”, schimbarea mentalităţii membrilor acesteia. Numai aşa, subiectul vulnerabil supus pedepsei penale va găsi suportul moral cît şi social, de a depăşi „pragul dezvoltării sale bio-psihosociale” în raport cu actul de comunicare şi relaţionare cu comunitatea, în asemenea situaţii speciale create. Construcţia valorică a educaţiei rezidă în acest moment din „produsul social” pe care-l redă comunităţii atunci când anii celor mai frumoase vise sunt tulburaţi de incertitudini, izolare şi marginalizare, redîndu-i acestuia, încrederea, acceptarea, speranţa, dar mai ales șansa de a putea merge mai departe [10, p.9].

Nu în ultimul rînd, necesită precizări semnificaţia pedepsei în contextul privării de libertate. Există oare un alt domeniu al vieții sociale unde teoria şi practica penală să nu se contrazică mai puternic atunci cînd trebuie să se stabilească dacă pedeapsa este sau nu un mijloc educaţional? La această întrebare, mai puţin retorică pot fi aduse elemente pro şi contra, moment în care, „a educa” şi „a pedepsi” îşi au valenţele sale specifice. Astfel, pedeapsa nu este o noţiune univocă, fixă, ci cuprinde unele fenomene care trebuiesc diferenţiate cu precizie, analizînd totodată condiţiile cadru, premisele şi consecinţele. În acest context, privită ca noţiune morală, pedeapsa este consecinţa unui delict născut dintr-o vină subiectivă, producînd făptuitorului un mare prejudiciu (pedepse care privesc onoarea, libertatea, avutul sau aplicarea unei corecţii corporale) şi care în acelaşi timp, poate declanşa apariţia suferinţei. De fapt, suferinţa loveşte făptuitorul şi are menirea să răzbune sau să-l avertizeze pe cel pedepsit, dar şi pe alţii, împiedicîndu-l să nesocotească din nou regulile cît şi să-l determine pe făptuitor să se corecteze.

Platon afirmă că ”acel care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepsește din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvîrșit să nu se fi săvîrșit, ci pedepsește în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca pedeapsa lui să-i înfrîneze pe ceilalți. ”[11, p.208-209].

Ca mijloc de formare a obişnuinţei, pedeapsa nu mai are tangenţă cu vina şi ispăşirea, ci vine în întîmplarea existenţei unui sistem de reguli, privind ordinea socială, la un comportament al indivizilor conform acestui sistem, numit uzual-disciplină. Pentru a putea explica pedeapsa, întotdeauna e nevoie de faptă şi de făptaş, moment în care se face diferenţa între pedepse: aplicate pentru că a fost încălcat un raport de drept (punitur quia pecatum est) ce implică fapta şi cele care au menirea de a împiedica în viitor încălcarea dreptului (punitur, ne, pecetur), unde implicat este făptaşul, ele diferenţiindu-se prin intenţia urmărită de pedeapsă. Important de subliniat este faptul că, la baza pedepsei raportate la făptaşi, stă concepţia că actul infracţional a încălcat un raport juridic pe care pedeapsa are menirea de a-l restabili. Totodată, sentinţa justă trebuie să restabilească un echilibru între viaţă şi ispăşire, deoarece după cum menționează Maria Dorina Paşca: „Importantă nu este vina, aspectul subiectiv, ci restabilirea echilibrului obiectiv” [10].

Şi totuşi, pentru a înţelege pedeapsa e bine să ne amintim de regula specificării optime, care determină faptul că pedeapsa pentru toţi la fel, nu are aceeaşi forţă pentru toată lumea. Pedeapsa trebuie să împiedice recidiva şi să ţină seama de natura profundă a criminalului, de gradul prezumabil de răutate şi de calitatea intrinsecă a voinţei acesteia.

Urmare a analizei tuturor pedepselor aplicate față de minori și femei, putem remarca că aplicarea unui regim sancționator diferențiat este benefic, în final atingîndu-se scopul corectării acestora și reeducării lor în spiritul legii. Individualizarea pedepselor are un scop primordial de a reeduca individul care săvîrșește infracțiunea, în acest sens față de subiectul favorizat nu este necesară aplicarea unui regim sancționator aspru pentru reeducarea acestora. Astfel, totalitatea pîrghiilor instituite de legiuitor au un scop final benefic pentru corectarea infractorilor, datorită pedepsirii echitabile față de fapta infracțională săvîrșită și personalitatea acestuia.

Cu toate argumentele aduse anterior în susținerea poziției de aplicare a unui tratament favorizant pentru femei și minori, condițiile de existență socială în epoca contemporană, caracterizată de emancipare, maturizare prematură, egalitate în șanse pentru femei și bărbați, impune revizuirea unor principii ale politicii penale actuale.

Or, neaplicarea pedepsei, amînarea executării pedepsei, precum și existența unui regim sancționator privilegiat pentru categorii speciale de subiecți, determină pierderea autorității și eficacității pedepsei penale. Totodată, acest fapt generează recidiva, deoarece lipsa sancționării unor comportamente deviante, este cauza primordială a repetabilității acestora.

În geneza procesului criminogen, printre determinantele prioritare se evidențiază speranța infractorului de a se eschiva de la răspundere penală sau de a beneficia de un regim sancționator privilegiat.

Criminologul Etienne de Greef, autorul teoriei psiho-morale, consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. În cursul primilor ani de viaţă aceste instincte se pot altera, determinînd un sentiment de injustiţie, o stare de indiferenţă afectivă [12, p.64-65]. Degradînd moral, individul, în final, comite actul infracţional. Acest proces este numit de E. de Greef “proces criminogen” şi explicarea lui se poate face doar prin intermediul formării şi dezvoltării personalităţii individului. În aşa fel, autorul transpune în criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului, distingînd trei faze:

– Individul normal, suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor experienţe eşuate. Viitorul infractor se dezgustă faţă de nedreptăţile cu care este confruntat. Fiind convins de injustiţia mediului social în care trăieşte, experienţa sa în viaţă suferind eşec, el nu mai găseşte nici o motivaţie pentru respectarea normelor existente în societate. Autorul numeşte această fază “asentimentul temperat”. Anume în timpul ei se naşte ideea de crimă. Tendinţa de a comite infracţiunea se instalează pe terenul unui resentiment şi al unei accepţiuni [13, p.60].
– Cea de-a doua fază este denumită de autor faza “asentimentului formulat”, individul acceptînd comiterea crimei. Viitorul infractor îşi va căuta chiar complici, va alege mediul de acţiune, fiind gata de a trece la crimă.
– Ultima fază – “criza” constă în căutarea ocaziei favorabile pentru trecerea la act. În această fază individul trece printr-o stare psihică periculoasă, acceptînd eliminarea victimei.

În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un “Eu” care consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebindu-se de un noninfractor. Primul va trece mai uşor la comiterea crimei aflîndu-se într-o situaţie favorabilă [14, p.112].

Generalizînd asupra problematicii sistemului sancţionator penal distinct pentru minori și femei, considerăm că ultimul trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luîndu-se în considerare şi eficacitatea lui preventivă generală şi specială.

Referințe bibliografice:

[1] А.С.Пунигов, Меры уголовно-правового характера: Проблемы. Определения. Понятия, în Актуальные проблемы российского права, 2007, №1.
[2] https://www.7iasi.ro/cedo-anunta-ca-un-stat-poate-stabili-sanctiuni-penale-mai-usoare-pentru-femei/, accesat la 20.08.2019.
[3] Alecu Gh. Instituții de drept penal,Partea generală și specială. Constanța: Ovidius University Press 2010.
[4] Аристотель.“Политика”. Сочинения: В 4-х томах, Mocква, 1983, Том 4.
[5] Cesare Beccaria. Despre infracțiuni și pedepse. București, Editura Rosetti, 2001.
[6] Cod Penal al Republicii Moldova nr.985-XV, adoptat la 18.04.02, în vigoare de la 1.01.03 // Monitorul oficial al RM. – 2002. – nr.128-129 (1013-1014). – art.1012.
[7] Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun. Criminologie. București, ed. Europa Nova, 2000.
[8] Sergiu Brînză, Vitalie Stati, Tratat de drept penal. Partea Specială. Volumul II, Chișinău: Tipografia Centrală, 2015.
[9] Dan Banciu, Vasile Teodorescu și Sorin M. Rădulescu. Criminalitatea în România în perioada de tranziție. (Teorii, Tendințe, Prevenire). Pitești, ed. Lică, 2001.
[10] Maria Dorina Pasca. INFRACTORUL MINOR ŞI REINTEGRAREA SA ÎN COMUNITATE, Editura ARDEALUL. Biblioteca de psihologie, 2005.
[11] Dialoguri, Protagoras, în Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun. Criminologie. București, ed. Europa Nova, 2000.
[12] Stănoiu Rodica Mihaela. Introducere în criminologie. București, ed.Academiei, 1989.
[13] Giurgiu Narcis. Elemente de criminologie. Iași, ed. Fundației ”Chemarea”, 1992.
[14] Ciobanu Igor. Criminologie. Chișinău, ed. Tipografia Centrală, 2011.