Drept civil
 

Soluționarea conflictelor de competență în materia raporturilor succesorale cu elemente de extraneitate în condițiile noilor prevederi legislative
11.02.2020 | Șeremet Igor

Dr. Igor Șeremet

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

La 02.07.2014, prin Legea nr.112 adoptată de Parlamentul Republicii Moldova a fost ratificat Acordul de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte, potrivit căruia, țara noastră, pe lângă multiplele angajamente prevăzute în Preambulul actului internațional, și-a asumat  angajamentul de a-şi apropia progresiv legislaţia în sectoarele relevante de cea a UE şi de a o pune în aplicare în mod eficace [1].

Respectiv, potrivit unui principiu din cele aplicabile activității de legiferare, conform art.3 din Legea nr.100/2017 cu privire la actele normative, „Actul normativ trebuie să corespundă prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, precum şi legislaţiei Uniunii Europene” [2].

Astfel, la 15.11.2018, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.133 privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative în scopul transpunerii multiplelor reglementări ale UE, printre care se regăsește și Regulamentul (UE) nr.650/2012 din 4 iulie 2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 201 din 27 iulie 2012 [3].

Astfel, Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225/2003 a fost completat cu o serie de reguli procesuale privind determinarea competenței instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor legate de raporturile succesorale cu elemente de extraneitate.

Respectiv, regula transpusă de legislatorul național privind determinarea competenței generale a instanțelor judecătorești este diferită după conținut și aplicabilitate practică decât cea reglementată de art.4 din Regulamentul (UE) nr.650/2012, conform căreia, „Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiunile în ansamblul său”.

Conținutul art.4621 din Codul de procedură civilă trezește mai multe semne de întrebare decât oferă soluții în determinarea competenței instanței la soluționarea litigiilor în materie de moștenire cu element de extraneitate, conform căruia, „Instanţele judecătoreşti naţionale sunt competente în procesele cu privire la moştenire dacă locul deschiderii moştenirii, conform Codului civil, se află pe teritoriul Republicii Moldova.”.

Dacă să coroborăm regula de mai sus cu prevederile Codului civil RM, atunci identificăm art.2166, potrivit căruia, „Locul deschiderii moştenirii este locul unde cel care a lăsat moştenirea îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului, iar dacă această reşedinţă obişnuită nu este cunoscută, locul de aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca valoare”, ceea ce reduce regula determinării competenței judecătorești doar la litigiile privind procedurile succesorale de drept intern.

Or, în Codul civil al Republicii Moldova, care în afară de norme materiale mai conține și norme conflictuale în materia moștenirii, conform cărora, legea competentă să guverneze raportul succesoral cu element de extraneitate determinată conform art.2657 și art.2658 reglementează și locul deschiderii succesiunii (art.2659 alin.(2) lit.a)).

Însă, legislatorul național confundă norma conflictuală, care are scopul determinării legii materiale competente a guverna în fond raportul succesoral cu element de extraneitate, cu norma procedurală menită să determine care autoritate este competente să deschidă procedura succesorală cu element de extraneitate.

Art.2657 din Codul civil stabilește criteriul obiectiv de determinare a legii aplicabile succesiunii în ansamblul său conform căruia, este cea a statului în care cel care a lăsat moştenirea îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului, cu excepția cazului în care, toate circumstanţele cazului indică în mod clar că, în momentul decesului, cel care a lăsat moştenirea avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât reședința obișnuită la momentul decesului.

O precizare importantă este legată de faptul că regulile de competență ale Regulamentului (UE) nr.650/2012 sunt aplicabile instanțelor judecătorești și notarilor din statele membre în care aceștia exercită atribuții judiciare în materie succesorală (ca exemplu, cei din Austria, Ungaria Germania, Cehia).

Adică, regulile de competență ale regulamentului nu sunt aplicabile notarilor care nu exercită atribuții judiciare, procedura succesorală notarială desfășurându-se exclusiv în fața notarului, nefiind sub controlul instanței.

Potrivit art.3 alin.(2) din Regulamentul (UE) nr.650/2012,  „Termenul, instanță judecătorească, include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte ”.

Notariatele cunosc forme diferite de organizare în statele membre UE, urmând, în general, regulile de competență prevăzute în acest scop în fiecare stat membru. De aceea, incidența notarilor în sfera regulilor de competență prevăzute de regulament ar trebui să depindă de intrarea sau nu a acestora sub incidența definiției noțiunii de instanță judecătorească, astfel cum aceasta este definită în art.3 alin.(2) din Regulamentul (UE) nr.650/2012.

Din păcate, autorii dispozițiilor art.4621 – art.4627 din Codul de procedură civilă au promovat formulări identice celor prevăzute de art.4-7, art.9-10 și art.12 din Regulamentul (UE) nr.650/2012, ignorând faptul că notarii din Republica Moldova nu exercită atribuții judiciare în materia succesorală de drept intern, și respectiv, cu element de extraneitate.

Faptul că actele notariale sunt supuse, potrivit legii, controlului judecătoresc (art.2559 Cod civil RM, art.41/1 din Codul de procedură civilă RM) nu subînțelege că, în planul competenței internaționale, notarul din Republica Moldova exercită atribuții judiciare (asemenea notarilor din unele țări membre UE, spre exemplu Austria, unde competența emiterii certificatului de moștenitor nu aparține notarului, ci instanțelor succesorale). În cadrul procedurii succesorale, notarul moldovean dispune de libertate de apreciere, nelucrând sub controlul instanței judecătorești.

Diferențierea în privința exercițiului regulilor de competență ale regulamentului între procedurile litigioase și cele grațioase (acolo unde notarii nu exercită atribuții judiciare sau nu își desfășoară activitatea sub controlul unei autorități judiciare) constituie principalul factor de distorsiune, în măsură să influențeze negativ și soluția în planul conflictului de legi, chiar dacă, din punct de vedere al tehnicii de localizare a succesiunilor și al determinării legii aplicabile acestora nu există diferențiere între natura litigioasă sau nelitigioasă a procedurii succesorale.

Regulamentul (UE) nr.650/2012 a fost clădit pe baza principiului unității moștenirii. Iar ca această unitate să poată fi înfăptuită legiuitorul european a consacrat o simetrie între regula de competență internațională și cea din planul conflictului de legi în măsura în care, chiar și instituția notarului exercită atribuții judiciare fiind asociată cu o instanță judecătorească și nu instituție distinctă.

Prin urmare, în cazul notarilor din Republica Moldova, având în vedere că aceștia își exercită competențele în materie succesorală în nume propriu, iar nu ca efect al delegării de competențe de către o instanță judecătorească sau sub controlul acesteia, competența lor, atunci când succesiunea prezintă elemente de extraneitate, va fi stabilită de legislația internă.

Mai mult decât atât, autorii normelor procesuale prevăzute de art.4621 – art.4627 din Codul de procedură civilă RM au omis includerea în proiectul Legii privind procedura notarială care la fel ca și Legea nr.133 privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative a fost adoptată la 15.11.2018, a regulilor de soluționare a conflictelor de competențe în cazul deschiderii unei proceduri succesorale cu element de extraneitate, acest domeniu fiind lăsat lacunar.

Or, domeniul de reglementare al Legii nr.246 din 15.11.2018 privind procedura notarială îl formează stabilirea principiilor procedurii notariale, competenţei notarului, procedurii de întocmire a actelor notariale şi de îndeplinire a acţiunilor notariale, cerinţele înaintate faţă de acestea [4].

Regula generală, prevăzută de art.68 din Legea 246/2018, constă în ceea că procedura succesorală notarială este procedura specială notarială necontencioasă, care are ca scop rezolvarea cauzelor succesorale.

Respectiv, prin coroborarea art.69 alin.(1) și art.11 alin.(3) lit.a) din legea specială, „Îndeplinirea procedurii succesorale este de competenţa primului notar sesizat care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul locului deschiderii succesiunii, care a înregistrat dosarul succesoral în Registrul electronic al dosarelor succesorale şi testamentelor”, care se referă la determinarea competenței pe marginea unei proceduri de drept intern și nu cu element de extraneitate.

Modul de localizare a deschiderii succesiunii de drept intern nu este prevăzut expres în Legea nr.246/2018 fiind posibil de determinat doar prin coroborare cu art.2166 din Codul civil al RM.

Comparativ cu sistemul de drept conflictual al Republicii Moldova, legislatorul român a prevăzut în art.101 din Legea nr.36/1995 notarilor publici și a activității notariale, reguli speciale privind determinarea competenței la deschiderea unei succesiuni cu element de extraneitate, și anume: (4) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil. (5) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile. (6) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut. (7) De asemenea, în cazul în care în certificatul de deces se precizează doar statul pe al cărui teritoriu defunctul a avut ultimul domiciliu, se aplică în mod corespunzător prevederile de mai sus”. [5]

Regula aplicabilă în cazul deschiderii  procedurii succesorale de drept intern este competența notarului de la locul aflării bunurilor defunctului la data deschiderii moștenirii.

Totuși, normele de competență internațională uniforme se aplică notarilor români pentru determinarea competenței lor de a emite un Certificat European de Moștenitor, care în sensul art.62 din Regulamentul (UE) nr.650/2012 produce aceleași efecte juridice pe teritoriul oricărui stat membru ca și în statul ale cărui autorități au eliberat certificatul în temeiul regulilor uniformizate europene.

În situația în care notarul public român descoperă că aceeași cauză succesorală cu element de extraneitate este instrumentată în paralel de un alt notar dintr-un stat membru al U.E., notarul român urmează să verifice dacă în procedura succesorală pe care o conduce au fost citate toate părțile ce au drept să participe conform legii ce guvernează succesiunea potrivit regulamentului și dacă acestea acceptă competența notarului public român. Dacă una din aceste două trăsături nu este îndeplinită de procedura succesorală românească, notarul public român va suspenda sau chiar va închide procedura. Dacă notarul român descoperă că aceeași cauză succesorală cu element de extraneitate este dezbătută atât în fața lui cât și în paralel de o instanță judecătorească dintr-un alt stat membru, care s-a declarat competentă, notarul public român va verifica aceleași două trăsături de mai sus la care va adăuga și o informare completă a părților asupra riscurilor ce pot apărea ca urmare a dezbaterii unei cauze succesorale litigioase în fața notarului public și dacă părțile acceptă aceste riscuri, notarul român va continua procedura până la emiterea Certificatului European de Moștenitor [6].

În textul Legii nr.246/2018 privind procedura notarială nu numai că lipsesc norme procedurale privind determinarea competenței notarilor în cadrul procedurilor succesorale cu elemente de extraneitate dar nici reguli privind crearea unui certificat european de moștenitor, determinarea competenței notarului de a elibera certificatul, mecanismul de examinare a solicitării și eliberării a unui certificat, conținutul certificatului, și cel mai important, privind efectele extrateritoriale ale certificatului.

În măsura care Republica Moldova, la 10.12.2015, prin Legea nr.229 a acceptat Statutul Conferinței de la Haga de Drept Internațional Privat, adoptat la 31 octombrie 1951 [7], la elaborarea Legii noi privind procedura notarială urma să fie consultată Convenția de la Haga din 02.10.1973 privind administrarea internațională a bunurilor persoanelor decedate, prin care s-a introdus instituția Certificatului internațional de moștenitor într-o formă uniformizată, consacrat persoanelor competente a administra masa succesorală în cadrul unei proceduri cu element de extraneitate, au fost stabilite reguli de soluționare a conflictelor de competență în această materie, limitele împuternicirilor organelor competente, condițiile recunoașterii de către organele competente din alte state decât cele care l-au emis, și respectiv, temeiurile de refuz sau anulare a acestui certificat.

Totodată, scopul urmărit de legiuitorul european prin art.5 al Regulamentului (UE) nr.650/2012 este de a asigura unitatea între competență (administrarea succesiunii/aspecte litigioase) și legea aplicabilă procedurii succesorale cu element de extraneitate, care a fost diminuat prin art.4622 din Codul de procedură civilă RM, în măsura care nu se regăsește aceeași regulă în Legea 246/2018 privind procedura notarială privind determinarea competenței notarului.

Potrivit art.4622 din Codul de procedură civilă RM, „În cazul în care cel care a lăsat moştenirea a ales în mod valabil legea Republicii Moldova pentru a guverna moştenirea sa, părţile la proces pot conveni ca instanţele judecătoreşti naţionale să aibă competenţă exclusivă de a se pronunţa cu privire la orice chestiune referitoare la moştenire dacă aceasta nu afectează drepturile terţilor care obţin drepturi din respectiva moştenire”

Alegerea de către o persoană a legii aplicabile succesiunii cu element de extraneitate în ansamblul său, potrivit art.2658 alin.(1) Cod civil RM, este limitată la legea statului a cărui cetăţenie o deţine în momentul alegerii legii sau la momentul decesului.

Însă, mențiunea din art.4622Cod de procedură civilă RM – de a se pronunţa cu privire la orice chestiune referitoare la moştenire, contravine art.68 alin.(1) din Legea nr.246/2018 privind procedura notarială, conform căruia, „Procedura succesorală notarială este procedura specială notarială necontencioasă, care are ca scop rezolvarea cauzelor succesorale”.

De altfel, instanțele judecătorești din Republica Moldova sunt sesizate doar în vederea soluționării litigiilor privind procedurile succesorale interne, care conform art.41/1 alin.(1) din Codul de procedură civilă RM au competența de a examina acțiuni: a) privind dreptul la moştenire, privind mărimea cotei succesorale, precum şi privind acceptarea moştenirii sau renunţarea la moştenire; b) privind constatarea nedemnităţii; c) ale moştenitorului faţă de posesorul masei succesorale (petiţia de ereditate); d) privind nevalabilitatea dispoziţiilor testamentare; e) de partaj şi privind planul de partaj, contractul de partaj sau contractul de amânare a partajului; f) întemeiate pe dreptul rezultat dintr-un legat sau o sarcină testamentară; g) privind tragerea la răspundere a custodelui sau administratorului masei succesorale ori a executorului testamentar sau privind încetarea atribuţiilor acestora; h) de intentare a procesului de insolvabilitate a masei succesorale”.

La fel, interpretând sintagma din art.4622Cod de procedură civilă RM – părțile la proces pot conveni ca instanțele judecătorești naționale …, în coroborare cu sintagma utilizată în art.5 alin.(1) din Regulamentul (UE) nr.650/2012 – părțile vizate pot conveni ca instanțele judecătorești naționale din statul membru respectiv, care cu referință la art.22, – poate fi legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului, părțile la proces nu au altă alternativă decât instanța din Republica Moldova care are competența exclusivă în cadrul litigiului privind procedura succesorală cu element de extraneitate.

De asemenea, nu-și găsește aplicabilitate practică și dispozițiile art.4623 din Codul de procedură civilă RM, conform căruia, „În cazul în care cel care a lăsat moştenirea alege legea unui stat străin pentru a guverna moştenirea sa, instanţa de judecată naţională sesizată în temeiul art.4621: a) poate, la solicitarea unei părţi la proces, să îşi decline competenţa în cazul în care consideră că instanţele judecătoreşti din statul pentru a cărui lege s-a optat sunt mai competente să hotărască cu privire la moştenire, având în vedere natura acesteia, precum reşedinţa obişnuită a părţilor şi locul unde sunt situate bunurile; sau b) este obligată să îşi decline competenţa în cazul în care părţile au convenit, în conformitate cu art.4622, să confere competenţa instanţelor judecătoreşti din statul străin pentru a cărui lege s-a optat”.

De altfel, în sensul art.2658 alin.(1) din Codul civil RM, persoana are posibilitatea să aleagă legea proprie/națională aplicabilă succesiunii în ansamblul său fiind exclusă alternativa alegerii unei legi străine, respectiv, instanța de judecată care a fost sesizată conform art.4621 Cod de procedură civilă fiind în imposibilitate de a declina competența sa.

Cât privește conținutul art.4624Cod de procedură civilă RM, acesta este formulat contrar sensului expus în art.7 din Regulamentul (UE) nr.650/2012, și respectiv, domeniului de reglementare.

Potrivit art.4624Cod de procedură civilă RM, Instanţele judecătoreşti naţionale, pentru a căror lege a optat cel care a lăsat moştenirea, sunt competente să hotărască cu privire la moştenire în cazul în care: a). o instanţă de judecată dintr-un stat străin sesizată anterior şi-a declinat competenţa cu privire la aceeaşi cauză în temeiul împrejurărilor prevăzute la art.4623; b). părţile la proces au convenit, în conformitate cu art.4622, să ofere competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale; sau c). părţile la proces au recunoscut în mod expres competenţa instanţei judecătoreşti naţionale”.

Respectiv, în contextul art.7 din Regulamentul (UE) nr.650/2012, instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege a optat defunctul, cea a statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii sau la data decesului, sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în cazul în care: a). O instanță judecătorească sesizată anterior din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la momentul decesului sau din statul în care competența a fost determinată în subsidiar și-au declinat competența; b). Părțile la proceduri au convenit să confere competență instanței statului a cărei lege a ales-o defunctul aplicabilă în ansamblul său succesiunii, fie cea a cetățeniei deținute la momentul alegerii fie cea deținută la momentul decesului; c). Părțile la proceduri au recunoscut în mod expres competența instanței sesizate.

Totodată, se constată o diminuare al mecanismului și domeniului competenței subsidiare prevăzută în art.10 din Regulamentul (UE) nr.650/2012 în comparație cu cel expus de legislatorul național prin art.4626 din Codul de procedură civilă RM.

Legiuitorul european a prevăzut competența subsidiară în cazul care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată în momentul decesului într-un stat membru.

Respectiv, în astfel de condiții, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblul său, în măsura care:

– defunctul avea cetățenia acelui stat membru la data decesului, sau dacă această condiție nu este îndeplinită;

– defunctul își avea anterior reședința obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca, în momentul sesizării instanței, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reședinței obișnuite.

Conținutul logic al art.4626 din Codul de procedură civilă RM, reieșind din cele menționate mai sus, s-ar reduce la o formulare mai succintă și accesibilă: „În cazul în care reședința obișnuită a defunctului, cetățean al Republicii Moldova sau străin, în momentul decesului nu este situată în Republica Moldova, instanțele judecătorești naționale sunt competente în procesele cu privire la moștenire, dacă în Republica Moldova sunt situate bunuri care fac parte din masa succesorală”.

Tentativa legiuitorului național de a formula norme procesuale confuze privind soluționarea conflictelor de competență jurisdicțională, și respectiv, ignorarea necesității elaborării unor norme procedurale privind determinarea competenței notarilor la deschiderea procedurilor succesorale cu elemente de extraneitate creează incertitudini la soluționarea conflictelor de legi în materia raporturilor succesorale cu elemente de extraneitate.

Or, potrivit art.2576 alin.(1) din Codul civil RM, care prevede că „Legea aplicabilă raporturilor de drept privat cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, a prezentei cărţi, a legilor Republicii Moldova şi a uzanţelor internaţionale recunoscute în Republica Moldova„ în sistemul de drept conflictual al Republicii Moldova la soluționarea unui conflict de legi în cadrul unei proceduri oficiale, necontencioase sau judiciare, autoritatea determinată competentă va folosi normele conflictuale proprii în ordinea expusă mai sus.

Respectiv, dacă normele conflictuale sunt aplicate de autoritatea sesizată în soluţionarea unui conflict de legi, atunci urmează ca iniţial să fie soluţionat corect conflictul de competenţă între autorităţile statelor, a căror legi sunt în conflict, soluţie care va condiţia stabilirea legii competente a guverna raportul juridic cu element de extraneitate.

În pofida absenţei a careva norme conflictuale universale, chiar și dacă au fost modernizate, care pot fi aplicate în soluţionarea conflictului de competenţă la deschiderea procedurii succesorale, Republica Moldova a devenit parte la un şir de tratate internaţionale destinate uniformizării unui şir de norme conflictuale în diferite materii, inclusiv şi în materia soluţionării conflictului de competenţă în deschiderea procedurii succesorale.

Însă, uniformizarea acestor reguli nu oferă soluţii pentru toate conflictele posibile de competenţă ci doar între sistemele de drept ale statelor care sunt parte la aceste tratate internaţionale.

Potrivit art.48 din Convenţia CSI din 22.01.1993 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală: (1). Procedura în cauzele referitoare la succesiunea bunurilor mobile ţine de competenţa instituţiei Părţii Contractante, pe teritoriul căreia testatorul domicilia la data morţii sale.(2). Procedura în cauzele referitoare la bunurile imobile ţine de competenţa instituţiei Părţii Contractante, pe teritoriul căreia se află bunurile date.(3). Dispoziţiile punctelor 1) şi 2) ale prezentului articol se aplică şi examinării litigiilor, apărute în legătură cu procedura în cauzele referitoare la succesiune” [8].

Conform art.43 din Tratatul din 06.07.1996 între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală: (1). Deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum şi litigiile succesorale privind bunurile mobile sunt de competenţa autorităţilor Părţii Contractante al cărei cetăţean a fost defunctul la data morţii, în afară de cazul în care se face aplicarea paragrafului 3.(2). Deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum şi litigiile succesorale privind bunurile imobile sunt de competenţa autorităţilor Părţii Contractante pe teritoriul căreia se află aceste bunuri.(3). Dacă toate bunurile mobile succesorale rămase de pe urma cetăţeanului uneia din Părţile Contractante sunt situate pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante şi dacă toţi succesorii sunt de acord, la cererea oricărui succesor sau a altei persoane care are drepturi ori pretenţii faţă de succesiune, competenţa revine autorităţilor acestei Părţi Contractante” [9].

Astfel, observăm că prin tratatele menționate s-a stabilit o regulă unică nu numai pentru soluţionarea conflictelor de competenţă la deschiderea succesiunii cu element de extraneitate, și respectiv, la gestionarea procedurii succesorale, dar şi în materia conflictelor de jurisdicţii, care la rândul lor, cad sub incidența unui sistem de drept unic, evitându-se aplicarea concomitentă a două sisteme de drept care pot identifica soluții diferite.

Excepție face Tratatul încheiat la 13.12.93 între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, prin art.41 uniformizează doar norma conflictuală privind competenţa organelor pe cauzele succesorale, fără a face precizare despre atribuirea competenţei jurisdicţionale după aceleaşi reguli, și anume. 1). Cauzele succesorale referitoare la patrimoniul mobil ţin de competenţa organelor respective ale acelei Părţi Contractante, cetăţean al căruia era testatorul la momentul decesului. 2). Cauzele succesorale referitoare la imobile ţin de competenţa organului respectiv al acelei Părţi Contractante, pe teritoriul căreia se află acest patrimoniu. 3). În cazul când tot patrimoniul mobil care a rămas după decesul cetăţeanului unei Părţi Contractante se află pe teritoriul altei Părţi Contractante, atunci, conform cererii succesorului, cauza este gestionată de organul altei Părţi Contractante, dacă cu aceasta sunt de acord toţi succesorii” [10].

O altă noutate reglementată în Tratatul din 13.12.93 este prevăzută de art.40, conform căruia, „Deschiderea şi citirea testamentului Testamentul se deschide şi se citeşte de către organul competent al acelei Părţi Contractante pe teritoriul căreia s-a aflat  testamentul. Copia testamentului autentificată, precum şi copia procesului-verbal de deschidere şi citire a lui, se expediază organului corespunzător de competenţa căreia ţine cauza succesorală”.

Remarcabil este faptul că, în toate tratatele internaţionale menţionate mai sus, este stabilită o regulă imperativă care nu poate fi schimbată chiar şi în baza principiului – lex voluntatis, potrivit căreia, deschiderea succesiunii cu element de extraneitate în privinţa bunurilor imobile este de competenţa exclusivă a instituţiilor Părţii Contractante pe teritoriul căreia acestea se află.

Concluzii:

1. Prin regulile uniformizate de tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, se asigură o unicitate în soluționarea conflictelor de competenţă cu privire la procedurile succesorale cu elemente de extraneitate, şi respectiv, a conflictelor de jurisdicţii în soluționarea aspectelor litigioase.

2. Dacă regula locului deschiderii succesiunii, şi respectiv, determinarea competenţei notarului în cazul raporturilor succesorale de drept intern nu ridică careva dificultăţi, atunci, în pofida modernizării recente a legislației civile, legislatorul național a lăsat lacunar mecanismul unic de soluționare a conflictelor de competență în deschiderea și administrarea procedurilor succesorale cu elemente de extraneitate, și respectiv, a completat Codul de procedură civilă cu norme procesuale preluate din Regulamentul UE nr.650/2012 al cărui domeniu de reglementare este diferit de cel aplicabil în sistemul de drept conflictual al Republicii Moldova.

3. Lipsa regulilor clare pentru determinarea competenţei notarului din Republica Moldova în deschiderea și administrarea procedurilor succesorale cu elemente de extraneitate formează riscuri privind soluționarea conflictelor de legi în timp și spațiu.

Respectiv, dacă procedura succesorală cu element de extraneitate a fost deschisă și administrată de către un organ, a cărui competenţă a fost stabilită cu incertitudine, organele corespunzătoare de pe teritoriul altui stat sunt în drept să refuze acceptarea certificatului de moştenitor prezentat de către succesibil pentru a înregistra sau exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor moştenite.

Spre exemplu, conform art.91 alin.(2) din Legea nr.246/2018 privind procedura notarială, Persoanele care desfăşoară activitate notarială acceptă documentele întocmite în conformitate cu normele de drept internațional, precum şi aplică giruri de autentificare în forma prevăzută de legislația unui alt stat dacă faptul acesta nu contravine legislaţiei Republicii Moldova sau dacă decurge din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.”.

5. Pentru asigurarea simetriei între criteriul de fixare a competenței internaționale în materie succesorală (notarială și jurisdicțională) și criteriul de determinare a legii aplicabile materiei succesorale cu element de extraneitate, se impune necesitatea completării Legii nr.246/2018 privind procedura notarială cu un capitol nou care să prevadă reguli uniformizate privind procedurile succesorale cu elemente de extraneitate cu modificare corespunzătoare a art.4621 – art.4627din Codul de procedură civilă.

Referințe bibliografice:

[1] Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185-199, art.442 din 18.07.2014;
[2] Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.7-17, art.34 din 12.01.2018;
[3] Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.467-479, art.784 din 14.12.2018 (în vigoare din 14.01.2019, cu unele excepții);
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr.30-37, art.89 din 01.02.2019 (în vigoare din 01.03.2019);
[5] Republicată în temeiul art.IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr.134/2010 privind codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr.134/2010 privind codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.196 din 21 martie 2017;
[6] Ioan-Luca Vlad, Competența internațională în materie succesorală a notarilor români sub imperiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012, p.2, disponibil la următoarea adresă web: http://www.universuljuridic.ro/competenta-internationala-in-materie-succesorala-a-notarilor-romani-sub-imperiul-regulamentului-650-2012/2/;
[7] Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13-19, art.31 din 22.01.2016;
[8] Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.402-XIII din 16.03.1995, publicată în ediţia oficială „Tratatele internaţionale”, 1999, volumul 16, pag.262, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 martie 1996.
[9] Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1018-XIII din 03.12.1996, publicat în ediţia oficială „Tratatele internaţionale”, 1999, volumul 20, pag.364, în vigoare pentru Republica Moldova din 22 martie 1998.
[10] Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.261-XIII din 04.11.94, publicat în ediţia specială ediţia oficială “Tratate internaţionale”, 1999, volumul 22, pag.85, în vigoare din 24.04.1995.


Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.