Felicia Chifa

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

Faptele importante pentru soluționarea justa a cauzei civile devin cunoscute prin activitatea de probare. În legislația procesuală sunt prevăzute fapte care, deși au importanță pentru soluționarea justă a cauzei, nu necesită a fi dovedite. Codul de procedură civilă prevede în art.123 că participantul unui proces civil va fi eliberat de obligația probațiunii în temeiul faptelor unanim cunoscute și  celor prejudicial stabilite, iar coroborând art.123 CPC cu art.131 alin. (4) CPC deducem că același efect îl are și recunoașterea faptelor de către partea adversă.

Faptele de notorietate publică (unanim cunoscute). Literatura de specialitate determină faptele notorii, ca fapte ce sunt cunoscute unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv instanței de judecată, [1, p.16-17]sau ca fiind fapte care trebuie sa fie cunoscute într-o regiune fiecărei persoane cu deprinderi de viață, inclusiv și judecătorului care soluționează cauza [2, p.180].

Faptele notorii sunt similare faptelor material-juridice care trebuie dovedite, însă cele din urmă devin cunoscute prin probațiune urmând toate etapele acestei activități,guvernată de regulile principiului nemijlocirii. Faptele notorii nu urmează toate etapele probațiunii, dar, totuși,nu sunt total izolate de aceasta, căci, la prima etapă, se impune sarcina determinării circumstanțelor ce au importanță pentru soluționarea justă a cauzei.  Așadar, instanța, în primul rând, trebuie să constate valoarea faptelor unanim cunoscute pentru un proces concret, incluzându-le în obiectul probațiunii. Ulterior urmează declararea notorietății lor şi administrarea informației necesare [3, p.535].

Pentru ca un fapt sa fie declarat notoriu trebuie întrunite cumulativ două elemente:

În primul rând, elementul obiectiv, care constă în necesitatea cunoașterii lui de către un cerc larg de persoane. Metodele prin care faptele devin cunoscute tuturor sunt diferite: discursuri publice, comunicate oficiale, aflarea mai multor persoane într-o anumită situație etc. La etapa actuală ele devin cunoscute unui cerc larg de persoane prin mijloacele de informare în masă: presa, televiziunea, radio și, desigur, prin intermediul rețelei Internet,aceste modalități sunt influențate de progresele științifice.

Pentru o viziune clară trebuie de analizat și aspectul ce vizează momentul aflării faptului, astfel este discutabil dacă faptul trebuie deja să fie cunoscut când a apărut litigiul sau poate fi ușor aflat din surse veridice după momentul apariției litigiului. Considerăm că la etapa actuală de dezvoltare a tehnologiilor informaționale este tot mai des abordată influența Internetului asupra notorietății faptelor. Indubitabil faptele plasate pe site-uri sunt ușor de accesat, atât înaintea intentării procesului civil cât și după, dar oare aceasta le face notorii? Deși, legislația Republicii Moldova nu prevede aceste aspecte, totuși considerăm că circumstanțele pe care judecătorul nu le cunoștea înainte de intentarea procesului, dar care pot fi ușor accesate pe site-uri oficiale pot fi considerate ca notorii, deoarece le poate accesa foarte ușor și aceste surse sunt credibile. Pentru a fixa această informație este necesar de menționat data și ora accesării site-ului deoarece acesta poate fi modificat. În SUA unde aplicabilitatea faptelor notorii e foarte mare și cu tradiții,Curtea de Apel examinând apelul împotriva unei hotărâri judecătorești a casat hotărârea pentru aplicarea incorectă a normelor cu privire la faptele notorii, deoarece instanța nu a considerat ca și notoriu un fapt care putea fi ușor stabilit prin accesarea site-ului Centrului național de protecției a datelor cu caracter personal [4, p.664] (Cauza versus Dunlap 330F,3d 919, 927 ( 7 Cir. 2003)).

Condiția întrunirii elementului obiectiv nu implică cunoașterea obligatorie a faptului de către toţi participanții la proces. Or, aceștia în mod firesc ar trebui să le cunoască.

În al doilea rând, elementul subiectiv care prezintă cerința înaintată fată de un fapt care constă în necesitatea cunoașterii lui de către instanța care este investită  cu judecarea cauzei  în care se cere constatarea notorietății faptului. Dacă instanța nu cunoaște despre un fapt, pe care unul din participanți cere a-l declara notoriu, va cere probe nu pentru a dovedi notorietatea lui, ci existența acestuia, ca şi a altor circumstanțe importante pentru soluționarea justă a cauzei. Altfel spus, necunoașterea faptului de către instanță și imposibilitatea aflării informației din surse veridice,  transformă faptul din notoriu într-un fapt material-juridic obișnuit care trebuie dovedit.

O altă caracteristică este dependența faptelor notorii de teritoriu în care se invocă şi în temeiul acestor particularități putem evidenția câteva categorii de fapte unanim cunoscute:

– Fapte universale.  De exemplu, începutul  celui de al doilea  război mondial – 1 septembrie 1939; accidentul de la Cernobîl – 26 aprilie 1986 etc.  Aceste fapte sunt cunoscute de un cerc foarte larg de persoane şi practic sunt excluse situațiile în care un om rațional cu un nivel mediu de  cultură generală să nu le cunoască.

– Fapte cunoscute pe teritoriul țării noastre. Spre exemplu, la 7 aprilie 2009, în Chișinău, au avut loc manifestații de contestare ale alegerilor parlamentare din Republica Moldova. Aceste fapte sunt cunoscute de majoritatea persoanelor care locuiesc în țară, și deci și de judecătorii, care sunt cetățeni ai Republicii Moldova.

– Fapte cunoscute în teritoriul unei localități: inundațiile, incendiile etc. De obicei, acestea sunt cunoscute de persoanele care locuiesc pe teritoriul în care s-au produs aceste calamități şi de judecătorii din această circumscripție. Deoarece, ele nu sunt cunoscute pe teritoriul întregii țări şi, în momentul în care va fi atacată hotărârea judecătorească  în  instanța ierarhic superioară, judecătorii acestei instanțe care, de regulă, se află într-o altă localitate,  nu vor cunoaște respectiva situație. Pentru a garanta eficacitatea justiției,  instanța va face o mențiune în partea motivată a hotărârii despre notorietatea publică a acestui fapt, pentru ca instanța de control să înțeleagă esența degrevării de probațiune, constatând că faptul dat este unanim cunoscut într-o anumită localitate.

În acest context trebuie să delimităm faptele notorii de cele cunoscute personal de judecător, întrucât este posibil ca uneori judecătorul să aibă personal cunoștință de raporturile dintre părți, aceasta mai ales în localitățile relativ mici din Republica Moldova, însă aceste fapte nu pot fi declarate unanim recunoscute, nici măcar local, deoarece nu este întrunit elementul obiectiv şi aceste fapte vor fi probate nemijlocit în instanța de judecată

Efectul prejudicial al hotărârii  judecătorești. Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziție al instanței prin care se soluționează litigiul dintre părți. Hotărârea judecătorească  irevocabilă obține autoritate de lucru judecat şi, deci, devine obligatorie, executorie, exclusivă, cu efect prejudicial şi incontestabilă.

Grație prejudicialității, faptele și raporturile juridice stabilite anterior printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă sunt obligatorii pentru instanța care judecă o altă pricină şi nu se cer a fi dovedite din nou dacă participă aceleași persoane (art. 123 alin. (2) CPC).

Prejudicialitatea implică raportul dintre actele judecătorești. Aceasta apare dacă există cel puțin două acte, unul dintre care stabilești anumite circumstanțe, care ulterior vor fi „transmise” celuilalt fără a fi probate suplimentar. Această relație este întotdeauna unilaterală şi directă, în sens că actul nou care va obține putere de lucru judecat nu va putea influența nicidecum un act anterior, prioritate având cel care primul a căpătat  această calitate de lucru judecat [5, p.17]. Această relația dintre actele judecătorești asigură evitarea adoptării hotărârilor contradictorii în examinarea cauzelor conexe şi soluționarea eficientă a cauzelor civile în termeni optimi.

Codul de procedură civilă (art. 123) indică doar hotărârile ca acte ce pot degreva de probațiune, fără a atribui un asemenea efect încheierilor sau ordonanțelor judecătorești.

Alături de actul care degrevează de probațiune, relevante pentru această instituție sunt limitele raportului prejudicial care, sunt cele subiective şi obiective.

Limitele subiective rezultă din art.123 alin. (2) CPC „…la  care  participă aceleași persoane.”  Precizăm că trebuie de avut în vedere identitatea juridică a părţilor, dar nu cea fizică. Astfel, deşi reprezentantul contractual  al persoanei fizice a participat la judecată, nu se va putea prevala de efectul prejudicial al lucrului judecat într-o cauză viitoare cu oricare din participanţii din proces, după cum  nici acestuia nu-i vor putea opune efectul lucrului judecat.  În schimb,  par­tea care nu a participat personal la judecată, dar a fost reprezentată, deşi nu a apărut în faţa instanţei în mod fizic se va putea prevala sau, după caz,  i se va putea opune efectul prejudicial.

Menţionăm  că în toate cazurile, nu este determinantă participarea efectivă a persoanelor în proces, ci atragerea lor, cu alte cuvinte, participarea în sens procesual. Pentru a argumenta poziţia facem referire la art.69 CPC, potrivit căruia dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile. În caz de examinare a cauzei fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului. În proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul stabilit de lege, îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.

În acest context prezintă interes şi prejudicialitatea în cazul înaintării acțiunilor pentru apărarea drepturilor şi intereselor unui număr nedeterminat de persoane, deoarece la momentul soluționării cauzei nu se cunoaşte numărul şi identitatea persoanelor în favoarea cărora se înaintează această acțiune. Soluția trebuie să permită degrevarea de probațiune ori de câte ori într-o cauză ulterioară se va examina un raport juridic sau un fapt ce are conexiune obiectiva cu cele stabilite într-un asemenea proces, dacă va participa același pârât şi orice persoană în interesele căruia s-a înaintat acțiunea.

Concomitent cu limitele subiective, există şi limite obiective, grație cărora sunt clarificate circumstanțele care, odată stabilite, ulterior nu vor necesita probare. La limitele obiective se referă faptele şi  raporturile juridice stabilite în hotărârea judecătorească anterioară. În argumentarea acestei teze enunțăm art.123 alin. (2) şi art. 254 alin. (3) CPC care stabilesc că părţile şi ceilalţi participanţi  la  proces, precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să conteste în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea judecătorească irevocabilă.

Prejudicialitatea  faptelor semnifică importanţă juridică a unui fapt  pentru două sau mai multe raporturi juridice. Dacă într-un proces  acest fapt a fost constatat, la soluţionarea altei cauze, care rezultă dintr-un alt raport juridic, instanţa nu va mai cere probarea lui, dar se va folosi de  rezultatele din procesul anterior. Ca exemplu, pot fi faptele stabilite în hotărârea iniţială  pentru acţiunile de regres.

Prejudicialitatea raporturilor juridice presupune că hotărârea instanței va fi  obligatorie nu numai în vederea faptelor constatate, dar şi pentru concluziile instanței în temeiul acestor fapte, referitor la drepturile şi obligațiile părților [6, p.164].

În doctrină sunt opinii diferite în privința soluției care trebuie optată în cazul în care limitele obiective ale prejudicialităţii intră în contradicție cu materialele dosarului şi cu intima convingere a judecătorului. Legislația procesuală nu indică cum trebuie să procedeze judecătorul în acest caz. Unii procesualişti consideră că aceste fapte nu fac parte din obiectul probațiunii şi respectiv sunt prezumate ca fiind adevărate [1, p.16-17]. Alții însă, susțin că dacă judecătorul are dubii în privința veridicității unui asemenea fapt, el este în drept să-l examineze, [7, p.30-35]căci această soluție ar fi un mod de înlăturare a greșelilor şi ar preveni „lanțul” hotărârilor ilegale şi netemeinice. Cu toate acestea nu putem fi de acord cu poziția care permite adoptarea deciziilor ce se contrazic pentru cazuri care au elemente comune. Legiuitorul moldav a optat pentru prima soluție.

Faptele constatate printr-un act al autorității publice nu au putere de lucru judecat pentru instanţă şi pot fi contestate în condițiile legii.

    Efectul prejudicial al sentinței penale. Legislația procesuală prevede că sentința pronunțată  de instanța judecătorească  într-o cauză penală este obligatorie pentru instanța chemată să se pronunțe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunțat sentința sau hotărârea numai dacă aceste acte au  avut  loc şi numai în măsura  în  care  au  fost săvârșite de persoana în cauză (art. 123 alin. (3) CPC).

Pentru ca sentința penală să degreveze de probațiune în examinarea cauzelor civile, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) sentința pronunțata să aparțină unei instanțe penale. Această cerință poate fi dedusă în mod neîndoielnic chiar din dispozițiile art. 123 alin. (3) CPC;

b)sentința instanței  penale  să  fi  rămas  irevocabilă. Condiția este întru totul firească, căci numai aşa se poate impune autoritatea soluției pronunțate  de către instanță penală. Aici menționăm că sentința poate fi atât de condamnare, cât şi de achitare. Bunăoară, achitarea inculpatului în procesul penal nu atrage neapărat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile în despăgubiri îndreptată împotriva sa. Astfel, acțiunea civilă este admisibilă când achitarea s-a dispus pe motiv că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, ori există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii etc. Dacă însă sentința de achitare are ca temei inexistența faptei sau, deşi fapta există, nu a fost săvârşită de inculpat, cererea în despăgubiri  pornită de partea vătămată împotriva sa se va respinge  ca neîntemeiată;

c) sentinţa penală să fie anterioară hotărârii civile. Este o condiţie evidentă. În realitate se pot distinge următoarele situaţii: instanţa penală şi instanţa civilă au fost sesizate concomitent, cea dintâi pentru soluţionarea cauzei penale, iar cea de-a doua pentru soluţionarea acţiunii civile; înainte de a fi fost pusă în mişcare cauza penală, partea vătămată s-a adresat instanţei civile, ulterior pornindu-se şi cauza penală; pentru asemenea cazuri art. 261 alin. (1) lit. h) CPC stabileşte un caz de suspendare facultativă a judecăţii civile „când pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei altei pricini conexe”.

Cauza de suspendare facultativă este de asemenea aplicabilă, atunci când :

– numai instanţa penală a fost sesizată, cu soluţionarea laturii penale, cât priveşte latura civilă, partea vătămată optează pentru o acţiune separată, introdusă la instanţa civilă.

Probabil, cea mai controversată discuţie referitor la această instituţie vizează limitele obiective şi subiective ale sentinţei. Legea prevede expres limite mult mai restrânse sentinţei penale în raport cu hotărârea civilă anterioară, rezumându-se  la faptul dacă infracțiunea a  avut  loc şi numai în măsura  în  care  au  fost săvârșite de o anumita persoană. Degrevarea de probațiune se manifestă pentru aceste chestiuni, celelalte fapte însă necesită a fi stabilite  în ordine generală. Inclusiv şi în cazul în care instanţa penală s-a referit şi la alte momente, în special la mărimea prejudiciului, când acesta este necesar pentru calificarea infracțiunii. În procedură civilă se va  mai constata încă odată acest fapt cu posibilitatea evaluării unui cuantum diferit, deoarece procesul de probație cu toate elementele sale în procesul penal este diferit de cel civil.

Unii autori consideră  ca limitele indicate în Codul de Procedură Civilă sunt nejustificate şi că şi de la regula nominalizată în lege sunt posibile excepții, în cazul în care în procesul penal s-a  soluționat şi litigiul civil prin acțiune civilă (art.219-226 Cod de procedură penală). Și asta, dacă  raportul juridic civil astfel constatat va avea tangențe într-o altă cauză civilă, atunci efect prejudicial vor avea toate faptele constatate prin sentință, [8, p.65-66] nu doar cele prevăzute de art. 123 alin.(2) CPC.

Referitor la limitele subiective auto­ritatea de lucru judecat a sentinței penale referitoare la aceste elemente are efecte erga omnes, chiar şi pentru persoanele care nu au participat la proces. Deci, interesează numai identitatea persoanei  inculpatului.

Recunoaşterea faptelor de către una din părţi. Literatura de specialitate apreciază  recunoaşterea de către una din părţi a unui fapt pe care cealaltă îşi întemeiază pretențiile sale ca fiind de natură să producă efecte probatorii împotriva celei ce a făcut-o, scutind cealaltă parte de prezentarea probelor pentru dovedirea acestuia.

Recunoaşterea îşi pierde valabilitatea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedește că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul  unei erori. În cazul când instanța judecătorească are îndoieli referitor la recunoașterea  efectuată,  constatând  că  s-a  procedat  astfel  pentru tăinuirea   circumstanțelor   reale  ale  cauzei ori  în  urma   unei  înșelăciuni,  violențe,  ameninţări sau erori, ea va respinge  printr-o încheiere recunoașterea. În acest caz, faptele ce au fost recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale. Recunoașterea faptelor efectuată în primă instanţă îşi păstrează veridicitatea şi în instanțele ierarhic superioare (art. 131 CPC).

Deşi, recunoașterea nu mai este considerată, ca în trecut, „regină a probelor” (probanto probatissima), îşi păstrează şi în prezent utilitatea practică. Forța sa este în însuși actul de voință al părţii, căci dacă partea face unele declarații potrivnice propriilor sale interese, explicația unei atare atitudini rezidă în faptul că ea corespunde, cel mai adesea, realității.

Recunoașterea nu trebuie privită sub raportul consecințelor ce le determină exclusiv ca un act de voință, adică nici ca renunțare, nici ca dispoziție. Ea este un mijloc de probă, întocmai ca și înscrisurile, care constituie în fapt o mărturisire anticipată sau ca depozițiile martorilor [9, p. 169].

Dacă examinăm natura juridică a acestui temei ce eliberează de probare, observăm că recunoașterea faptelor nu este necondiționată și obligatorie pentru instanța de judecată. Dimpotrivă, e particulară și relativă, căci de fapt dacă judecătorul va avea temeiuri pentru a considera că ea se face având ca scop ascunderea realității sau asupra părții s-a exercitat presiune sau aceasta a fost indusă în eroare, atunci faptul recunoscut va fi probat în ordine generală. Deci, natura sa va depinde în principiu de voința judecătorului, bazată pe intima convingere. Unii autori afirmau în acest context, că recunoașterea nu cere ulterior confirmarea faptelor prin probe, dar ea nu înlătură probele anterioare. Cu alte cuvinte, dacă mărturisirea vine în contradicție cu materialele din dosar, atunci ea nu obliga instanța şi se apreciază ca și celelalte mijloace de probă.

În dreptul nostru recunoaşterea faptului nu are o valoare probatorie absolută. Prin urmare, este lăsată la libera apreciere a judecătorului. Acesta este în drept să evalueze recunoaşterea făcută de parte şi să o reţină în întregime sau numai în parte.

Caracterizând multiaspectual recunoaşterea, remarcăm că este acea explicaţie care constă în recunoaşterea sau încuviinţarea de către o parte a circumstanţelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, având ca rezultate liberarea de obligaţia dovedirii lor. Deşi am examinat recunoașterea faptului în contextul temeiurilor de degrevare de probațiune, trebuie să menționăm că:

– este un act unilateral de voinţă, în principiu, irevocabil;

– este un act personal, săvârşit de titularul dreptului material;

– trebuie să provină de la o persoană capabilă şi conştientă, declarantul ştiind că făcând mărturisirea, aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa;

– voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, adevărată şi neviciată. În cazul în care instanţa are îndoieli referitor la recunoaşterea făcută, constatând că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări, ea va respinge printr-o încheiere recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale (art.131 alin. (6) CPC);

– în principiu, recunoaşterea trebuie să fie expresă, să provină dintr-o voinţă explicit exprimată, tocmai în scopul de a face mărturisirea. [9, p. 169]

La rândul său, recunoaşterea poate fi clasificată în funcție de volumul faptelor recunoscute în: totală – când sunt recunoscute toate faptele pe care se întemeiază acțiunea şi parțială– când partea recunoaşte doar câteva fapte importante pentru soluționarea justă a cauzei, iar celelalte necesită a fi probate.

După structură, îndoctrină se disting trei feluri de mărturisiri: mărturisirea simplă sau fără rezerve (exemplu: la întrebarea dacă a primit 500 lei ca împrumut partea răspunde: Da, recunosc); mărturisirea calificată (exemplu: la întrebarea  de mai sus se răspunde: Da, am primit, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unei cărţi pe care i-am vândut-o); mărturisirea complexă (exemplu: la aceeaşi întrebare, se răspunde: Da, am primit, dari-am restituit),  prin care se recunoaşte de către pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a unui alt fapt, ulterior, care îl anihilează pe primul.

Existența în legislație și aplicarea în practică a temeiurilor ce degrevează de probațiune facilitează procesul de constatare a faptelor care au importanță pentru soluționarea justă a cauzei și favorizează soluționarea în termen rezonabil al litigiilor civile.

Referințe bibliografice:

[1] Мохов А. А. Подлежат ли доказыванию, факты не подлежащие доказыванию. În: Арбитражный и гражданский процесс, nr. 5, 2002.
[2] Афанасьев С.Ф., Зайцев А.И. Гражданский процесс. Москва: Норма,
[3] Юдельсон К. С. Проблемы доказывания в советской гражданском процессе. Москва:Госюриздат, 1951.
[4] Olin Guy Wellborn III, CasesandMaterials on The Rules of Evidence, FourthEdition,Hardcover, Thomson West, 2007.
[5] Безруков А. Преюдициальная связь судебных актов. Автореферат,
[6] Гурвич M.A. Судебное решение. Mосква:Юридическая литература,1976.
[7] Папкова О. А. Судебное доказывание и усмотрение суда в гражданском процессе. În: Государство и право, Nr. 2, 2000.
[8] Березий А, Мусин В. О преюдиции судебных актов. În: Вестник Вывшего Арбитражного Суда РФ, nr. 6, 2001.
[9] Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Vol.I. Arad: Servo-Sat, 2000.