Dr. hab. Nicolae Sadovei

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

Generalităţi. Sub aspectul abordării lor ştiinţifice, şi viaţa, şi sănătatea sunt categorii pluridimensionale, înglobând elemente şi tangenţe în virtutea cărora pot fi plasate în diferite domenii ale interesului de cercetare academică. În acest sens atât sănătatea cât şi viaţa au un conţinut care nu ţine doar de domeniul medicinii ca şi domeniul al ştiinţelor, ci şi unul care ţine de domeniul dreptului. Mai mult ca atât: şi dreptul la ocrotirea sănătăţii persoanei, şi dreptul la viaţă al acesteia reprezintă categorii juridice protejate şi garantate constituţional. Potrivit prevederilor constituționale, statul garantează atât dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36 din Constituție), cât și dreptul fiecărui om la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art.24 din Constituție) [1].Așa cum se menționează în doctrina dreptului medical, dreptul la viață, fiind un drept fundamental al omului, include în mod adiacent și protejarea integrității fizice și psihice a persoanei, fiind creat un sistem de elemente menite să protejeze persoana în integritatea sa, fiind imposibilă scindarea – sub aspect juridic – a fizicului de psihicul uman [2, p.204].Sub aspectul conţinutului juridic și dreptul la viaţă, şi dreptul la ocrotirea sănătăţii reprezintă – prin natura lor – două drepturi de natură personală nepatrimonială, inerente persoanei fizice, fiind nu doar drepturi constituționale de interes și impact public incontestabil, dar și drepturi juridice civile. Suportul juridic general de natură civilă al acestor drepturi decurge din prevederile art.2 din Codul Civil, potrivit căruia legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale dintre subiectele raporturilor juridice civile [3].

Scurt istoric al reglementărilor dreptului persoanei fizice la ocrotirea sănătăţii în Codul Civil. Iniţial, la momentul adoptării, în conţinutul Codului Civil nu exista nici o normă consacrată direct reglementării dreptului la viaţă şi dreptului la ocrotirea sănătăţii al persoanelor fizice, deşi în proiectul publicat al Codului Civil erau incluse douăsprezece articole cu reglementări directe a acestor drepturi, inserate într-un compartiment aparte cu titlul „Dreptul la viață, sănătate și la integritate” [4]. Autorii proiectului Codului Civil propuneau un șir de reglementări ale acestor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi: «Garantarea dreptului la viață, sănătate și integritate» (art.43); «Inviolabilitatea corpului uman» (art.44); «Interzicerea eutanasiei» (art.45); «Restricții privind intervențiile medicale» (art.46); «Dreptul la viață al copilului conceput» (art.47); «Operațiuni asupra minorilor» (art.48); «Operațiuni în scop de cercetare» (art.49); «Încuviințarea de către instanță a operațiunilor» (art.50); «Dreptul la informația despre starea sănătății» (art.51); «Dreptul la secretul stării sănătății» (art.52); «Prelevarea organelor» (art.53); «Interzicerea torturilor și pedepselor» (art.54). Deşi lipsa din conţinutul iniţial al celui mai important act normativ în materia raporturilor de drept privat – Codul Civil – a unor reglementări concentrate privind aceste drepturi de natură personală nepatrimonială, a impietat cercetarea epistemologică şi aplicarea praxiologică în domeniu, totuşi nu le-a invalidat, deoarece au existat suficiente norme juridice concrete în acest domeniu care se conţineau şi se conţin în continuare într-un cadru normativ aparte, format majoritar din acte legislative.

Modificările în materie aduse de modernizarea Codului Civil. Modernizarea Codului Civil, efectuată prin Legea nr.133 din 15.11.2018 privind modernizarea Codului Civil și modificarea unor acte legislative [5], a adus un şir de schimbări în bine sub aspectul celor menţionate mai sus, în special prin introducerea în conţinutul legii-cadru în materie a două compartimente noi: a Secțiunii a 2-a “Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente” din Capitolul I, Titlul II, Cartea întâia, precum şi a Secțiunii a 6-a „Servicii de tratament” din Capitolul XI, Titlul II, Cartea a doua. Astfel, Secțiunea a 2-a “Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente” a venit cu un șir de reglementări generale ale acestor drepturi personale nepatrimoniale, şi anume: “Drepturi ale personalității” (art.43); “Interzicerea unor acte patrimoniale” (art.44); “Dreptul la propria imagine” (art.45);“Atingeri aduse vieţii private” (art.46); “Respectul datorat persoanei decedate” (art.48); iar Secțiunea a 6-a „Servicii de tratament”conţine unsprezece articole (art.1400 – art.1410), care au drept obiect de reglementare un şir de elemente ale spectrul juridic civil al prestării serviciilor de sănătate.

Aşadar, legislaţia în domeniul dreptului la ocrotirea sănătăţii a persoanei este variată şi considerăm că în timp aceasta va fi supusă unei sistematizări mai eficiente, în măsura în care vor fi legiferate toate subdomeniile care ţin de dreptul la ocrotirea sănătăţii în calitate de drept personal nepatrimonial al persoanei fizice.

Deficienţele reglementării serviciilor prestate pacienţilor. Totodată, însă, sunt necesare anumite intervenţii pentru a semnala unele deficienţe ale reglementărilor respective, în special în ceea ce ţine de compartimentul din conţinutul Codului Civil care reglementează prestarea serviciilor de sănătate, denumite de către legiuitor drept servicii de tratament. În opinia noastră, utilizarea sintagmei servicii de tratament este defectuoasă din mai multe considerente, atât de ordin medical, cât şi de ordin juridic. Astfel, potrivit diferitor surse explicative în materie de sănătate, termenul de tratament presupune un ansamblu de mijloace igienice, dietetice, medicamentoase, balneare, climaterice etc. cu care se tratează o boală. Legiuitorul nu a ţinut cont că legislaţia medicală din Republica Moldova deja operează cu o noţiune adecvată şi mult mai apropiată sensului celor avute în vedere de către autorii modificărilor Codului Civil, atunci când aceştia au propus utilizarea sintagmei servicii de tratament: cu noţiunea de servicii de sănătate.

Totuşi, trebuie să menţionăm că legislaţia în vigoare din Republica Moldova este destul de variată sub raportul încadrării terminologice a categoriei juridice care este cunoscută prin sintagma serviciu de sănătate. Legea-cadru în materie – Legea ocrotirii sănătăţii nr.411 din 28.03.1995 [6] – utilizează diferiţi termeni în acest sens: asistenţă medicală (art.2, lit.g); art.4, alin.(3); art.5, alin.(2); art.7, alin.(1); art.9¹, alin.(2); art.17, alin.(2); art.20, alin.(1); art.20, alin.(2), lit.b)-e); art.20, alin.(3); art.21, alin.(1), (2); art.24, alin.(1)-(3), (5), (9); art.25, alin.(1), (3);  art.33¹, alin.(2); art.35, alin.(1); art.36-39; art.40, alin.(3); art.41; art.42, alin.(1); art.43-45; art.49; art.50, alin.(1); servicii de sănătate (art.6, lit.e); art.33, alin.(1); art.51¹; servicii medicale(art.6, lit.e¹);art.9¹, alin.(1), lit.b); art.20, alin.(2), lit.a); art.21, alin.(1); art.33, alin. (2); art.35, alin.(2); art.41¹; servicii medico-sanitare (art.7, alin.(5); tratament medical (art.19, alin.(3); îngrijiri medicale (art.21, alin.(1); prestaţie medicală (art.23, alin.(1); asistenţă medico-sanitară (art.39, alin.(2); tratament (art.43). Astfel, Legea nr.411/1995 operează cu şapte unităţi normative cu sens delimitat care desemnează o noţiune proprie unui anumit domeniu de activitate pentru a descrie aceiaşi categorie juridică – prestarea unui serviciu de sănătate: asistenţă medicală, servicii de sănătate, servicii medicale, servicii medico-sanitare, tratament medical, îngrijiri medicale, prestaţie medicală şi asistenţă medico-sanitară. Prevalează net termenul de asistenţă medicală, care este utilizat de către legiuitor în cel puţin 24 de articole din totalul de 65, pe care le conţine legea-cadru în domeniul ocrotirii sănătăţii. Chiar dacă operează masiv cu termenul de asistenţă medicală, legea în cauză nu vine, sub nici o formă – fie prin reglementare directă, fie indirectă – şi cu o definiţie a asistenţei medicale. De altfel, nici celelalte categorii juridice cu care operează acest domeniu de activitate cu o accepţie specifică, nu sunt definite de Legea ocrotirii sănătăţii.

Singura lege care defineşte serviciile de sănătate este Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr.263 din 27.10.2005 [7], adoptarea căreia a urmărit, inter alia, şi scopul de a consolida drepturile fundamentale ale omului în sistemul serviciilor de sănătate, precum şi asigurarea respectării demnităţii şi integrităţii beneficiarului de servicii de sănătate. Sub aspectul utilizării categoriei juridice a serviciilor prestate pacientului de către prestator, Legea operează cu doi termeni – cu cel de servicii de sănătate şi cu cel de asistenţă medicală, predominând primul termen.

Potrivitprevederilorart.1, alin.(2) din Lege, serviciile de sănătate reprezintă un complex de măsuri orientate spre satisfacerea necesităţilor populaţiei în ocrotirea şi recuperarea sănătăţii, realizate cu folosirea cunoştinţelor profesionale medicale şi farmaceutice. Chiar dacă definiţia formulată de către legiuitor este opozabilă criticii, este important că acesta a oferit propria sa definiţie categoriei medicale, dar şi juridice care, până la momentul adoptării legii în cauză, era prezentă în legislaţie purtând diferite “haine” juridice, unele fiind chiar destul de “incomode”. Partea rea, însă, constă în faptul că atât legiuitorul, cât şi alte autorităţi, îndrituite cu sarcini de reglementare în domeniul raporturilor juridice medicale, continuă să utilizeze, în actele normative care au urmat Legii nr.263/2005, diferiţi termeni pentru a enunţa categoria juridică a serviciilor de sănătate.

În sensul celor stipulate în Legea nr.263/2005, serviciile de sănătate pot fi de mai multe feluri (categorii). După noi, serviciile de sănătate, în sensul celor avute în vedere de către autorii Legii, pot fi divizate în trei categorii: acte medicale, studii clinice şi servicii farmaceutice. Dacă serviciile farmaceutice nu fac obiectul direct al reglementării legii în cauză, acestea fiind menţionate doar în cadrul noţiunii serviciilor de sănătate, actele medicale şi studiile clinice sunt, la rândul lor, definite în Legeanr.263/2005. Potrivit legiuitorului, actul medical (sau intervenţia medicală) reprezintă orice examinare, tratament, cercetare clinică şi asistenţă sau altă acţiune aplicată pacientului cu scop profilactic, diagnostic, curativ (de tratament), de reabilitare sau de cercetare biomedicală şi executată de un medic sau alt lucrător medical. O altă componentă a serviciilor de sănătate o reprezintă studiul clinic (sau cercetarea biomedicală) cere este, în viziunea legiuitorului, cercetare ştiinţifică care are drept scop studierea parametrilor fiziologici, psihologici şi a altor stări ale organismului uman sub influenţa diferiţilor factori, precum şi testarea clinică a noilor metode de diagnostic, curativ-profilactice, de reabilitare, a medicamentelor sau a altor remedii, realizată pe un subiect uman.

Cu referinţă la încorporarea în conţinutul reglementărilor din legea-cadru în materie de drept civil a sintagmei servicii de tratament, se impune menţionarea faptului că textul Codului Civil, tradus în limba rusă şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în varianta în limba rusă, nu mai operează deja cu categoria de servicii de tratament («лечебные услуги»), ci cu cea de servicii medicale– «медицинские услуги» [8]. Potrivit prevederilor art.1400 alin.(1) din Codul Civil (varianta în limba rusă), «положения настоящей части в составе главы применяются к договорам, по которым одна сторона (поставщик медицинских услуг) обязуется оказывать медицинские услуги другой стороне (пациенту)». Formula «медицинские услуги» nu este identică după conţinut formulei «лечебные услуги»; prima reprezintă genul, iar cea de a doua – specia.

În materia dreptului internaţional al serviciilor de sănătate – oricare ar fi terminologia juridică aplicată acestora – serviciile respective nu sunt definite în mod identic, însă sursele respective nici nu operează cu noţiunea de servicii de tratament în sens de servicii de sănătate. Astfel, Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa, aprobată în anul 1994 de către Consultarea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra Drepturilor Pacienților (Amsterdam), utilizează sintagma îngrijiri medicale care reprezintă servicii medicale, de nursing sau servicii combinate acordate de furnizorii de servicii de sănătate şi de instituţiile de sănătate [9]. Un act normativ, obligatoriu pentru statele membre ale Uniunii Europene – Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere [10] – operează cu categoriile  de asistenţă medicală şi cea de servicii de sănătate. Astfel, potrivit art.3 al Directivei, „asistență medicală” înseamnă servicii de sănătate furnizate pacienților de către cadrele medicale pentru evaluarea, menținerea sau refacerea stării lor de sănătate, inclusiv prescrierea, eliberarea și furnizarea de medicamente și dispozitive medicale.

Concluzii. Compartimentul din Codul Civil modernizat, care conţine reglementări privind prestarea serviciilor de sănătate, denumite de către legiuitor impropriu drept servicii de tratament,necesită a fi modificat din cel puţin două considerente: a) serviciile de tratament sunt o specie a serviciilor de sănătate şi nu cuprind nici pe departe tot segmentul posibil al serviciilor de acest gen, solicitate de către pacienţi; b) varianta în limba rusă a reglementărilor respective operează cu un alt termen, diferit de cel utilizat în varianta în limba română – cu termenul de servicii medicale, dar nu cu cel de servicii de tratament.

Referinţe bibliografice:

[1] Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78 din 29.03.2016.
[2] Gheorghe Bălan, Diana Bulgari Iliescu, Răspunderea juridică medicală în România: malpraxisul și infracțiuni medicale, București, ed. Hamangiu, 2015, p.25, 204 p.
[3] Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107 din 06.06.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.66-75 din 01.03.2019
[4] Drept moldovean, 1/2002, Proiectul Codului Civil, editura „Cartier”, 2002, Chişinău, p.9-12, 464 p.
[5] Legea nr.133 din 15.11.2018 privind modernizarea Codului Civil și modificarea unor acte legislative, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.467-479 din 14.12.2018.
[6] Legea ocrotirii sănătăţii nr.411 din 28.03.1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34 din 22.06.1995.
[7] Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr.263 din 27.10.2005, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.176-181 din 30.12.2005
[8] Гражданский Кодекс Республики Молдовa №1107 от 06.2002, переопубликован в „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”№66-75от 01.03.2019.
[9] Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa, aprobată în anul 1994 de către Consultarea Europeană a Organizţaiei Mondiale a Sănătăţii asupra Drepturilor Pacienților (Amsterdam), publicată pe pagina web: http://www.sanatate.5stars.ro/download/Declaratia%20promovarii%20drepturilor%20pacientilor%20In%20Europa.pdf
[10] Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere, publicată pe pagina web: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:088:0045:0065:ro:PDF