Dr. Igor Hadîrca
Dr. Stanislav Copețchi
La calificarea faptelor infracționale potrivit legii penale, relevanță pot avea și dispozițiile normelor din Partea Generală a Codului penal. În acord cu principiul integralității calificării infracțiunilor, în cazul faptelor prejudiciabile săvârșite în participație la calificare trebuie reținută, pe lângă norma de incriminare din Partea Specială, și norma din Partea Generală a Codului penal care stabilește și definește participantul la infracțiune.
Calificarea infracțiunilor săvârșite în participație doar potrivit normei din Partea Specială fără trimitere la norma din Partea Generală a Codului penal este una parțială. Necesitatea unei asemenea alegații către norma generală este dictată de faptul că normele din Partea Specială a Codului penal incriminează, de fapt, comportamentul unei singure persoane. Prin urmare, atunci când la calificare se indică doar norma incriminatoare, de regulă, se prezumă că infracțiunea a fost comisă de o singură persoană. Per a contrario, atunci când fapta este săvârșită de mai multe persoane (care pot fi pasibile de răspundere penală pentru fapta comisă), este insuficientă reținerea la calificare doar a normei incriminatorii.
Alegația către norma de la art.42 CP RM (normă care definește fiecare participant la infracțiune și stabilește esența rolului acestuia) se face în strictă dependență de tipul participantului la infracțiune. Astfel, acțiunile organizatorului trebuie calificate atât potrivit normei care incriminează fapta infracţională comisă, cât şi conform normei de la alin.(3) art.42 CP RM. Spre exemplu, fapta de organizare a traficului de fiinţe umane în formă neagravată trebuie calificată potrivit alin.(3) art.42 şi alin.(1) art.165 CP RM. Acţiunile instigatorului trebuie încadrate conform normei care incriminează fapta infracţională comisă şi potrivit normei de la alin.(4) art.42 CP RM. Acţiunile/inacţiunile complicelui trebuie încadrate potrivit normei care incriminează fapta infracţională comisă şi potrivit normei de la alin.(5) art.42 CP RM.
În contrast, comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete ce sancţionează fapta prejudiciabilă comisă, fără a fi necesară trimiterea către norma de la alin.(2) art.42 CP RM. Invocarea suplimentară a normei de la alin.(2) art.42 CP RM nu ar face mai completă calificarea, ci, din contra, mai anevoioasă; or, este clar de la sine că, la adoptarea normei din Partea Specială a Codului penal, legiuitorul descrie comportamentul autorului. În context, în teoria dreptului penal se consemnează, pe bună dreptate, că autorul este persoana care a săvârşit de facto acea acţiune sau inacţiune, care formează elementele constitutive ale infracţiunii concrete prevăzute de unul dintre articolele din Partea Specială [1, p.57]. Tot aşa şi V.Berliba accentuează că, în cazul constatării unei participaţii penale (art.41 CP RM), acţiunile autorului sunt încadrate numai în baza normei de incriminare, fără trimitere la norma de extindere a incriminării, deoarece acesta realizează activitatea tipică descrisă în dispoziţia articolului din Partea Specială a Codului penal [2, p.237]. În acest sens, invocăm următoarea soluție de calificare din practica judiciară unde incorect s-a reținut la încadrare alin.(2) art.42 CP RM: prin sentința Judecătoriei Hâncești din 11 octombrie 2013, inculpatul B.I. a fost recunoscut vinovat și condamnat, inter alia, în baza art.42 alin.(2), 187 alin.(2) lit.b), c), e), f) și art.42 alin.(2), 188 alin.(3) lit.c) CP RM [3].
Dacă un participant îndeplineşte mai multe roluri juridice (cu excepţia autorului), la calificare trebuie invocate toate normele din cadrul art.42 CP RM care desemnează participantul respectiv. De exemplu, instigarea şi complicitatea la infracţiunea de furt neagravat trebuie calificate în acord cu alin.(4), (5) art.42, alin.(1) art.186 CP RM.
În aceeaşi ordine de idei, la calificarea acţiunilor organizatorului, instigatorului şi ale complicelui nu este suficientă indicarea în actul procesual-juridic a art.42 CP RM. Este necesară reflectarea alineatului concret din cadrul art.42 (alin.(3), (4) sau (5)). Lipsa alineatului corespunzător denotă prezenţa unei calificări neintegrale.
Pe de altă parte, este posibil ca autorul să îndeplinească suplimentar un alt rol juridic sau chiar mai multe. Nu este exclusă ipoteza în care autorul să cumuleze şi rolul juridic de instigator, complice sau chiar de organizator. În astfel de situații la calificare se va reţine doar norma din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională concretă ce a fost comisă, fără invocarea uneia din normele de la art.42 CP RM. De exemplu, dacă făptuitorul a jucat rolul de organizator şi autor la infracţiunea de răpire a unei persoane, la calificare se va reţine doar art.164 CP RM. O altă soluţie de calificare ar fi incorectă. Ar fi incorectă invocarea normei de la alin.(2) şi (3) art.42 CP RM, avându-se în vedere că norma de la alin.(2) art.42 CP RM în niciun caz nu poate fi reţinută la calificare din considerentele reliefate supra. Incorectă este şi invocarea doar a normei de la alin.(3) art.42 CP RM; or, reţinerea la calificare a respectivei norme ar duce la eronata concluzie că făptuitorul a îndeplinit doar rolul juridic de organizator. Prin urmare, conchidem că în situaţii de acest gen calificarea trebuie făcută doar în conformitate cu norma din Partea Specială a Codului penal, urmând ca în partea motivatoare a actului procedural emis să se specifice că făptuitorul, pe lângă rolul juridic de autor, a îndeplinit şi rolul de organizator, respectiv, de instigator sau complice. Această regulă nu a fost respectată în următoarea speță din practica judiciară: prin sentinţa Judecătoriei Comrat din 28 mai 2010, T.V. a fost condamnat în baza art.42 alin.(2) şi (3), art.287 alin.(2) CP RM. În fapt, T.V. împreună cu Z.A. şi cu alte persoane în privinţa cărora cauza a fost disjungată în procedură separată, la data de 24 mai 2004, aproximativ la ora 20.00, au agitat locuitorii s. Cotovscoe, din r-nul Comrat, să se îndrepte spre domiciliulcet.T.F. din acelaşi sat, situate pe str. Molodiojnaia 152, şi să se răfuiască cu el fizic, pentru faptul că acesta a luat trei tractoare de la brigada de tractoare. În aceeaşi zi, aproximativ la ora 21.00, lângă domiciliul lui T.F. s-au adunat T.V., Z.A., şi alte persoane agitate de aceştia, care, fiind în stare de ebrietate, au deschis porţile, au intrat în ogradă şi i-au maltratat pe T.S., T.F., T.D., T.I. şi S.I., cauzându-le leziuni corporale [4]. În primul rând, din speța enunțată nu rezultă cu certitudine că T.V., pe lângă rolul de autor, a îndeplinit și rolul de organizator; or, din speță reiese că T.V. doar a agitat la săvârșirea infracțiunii, iar agitația în sine constituie o formă a instigării. În al doilea rând, îndeplinind și rolul de autor, la calificarea acțiunilor acestuia nu trebuia invocat art.42 CP RM.
Deci, specificul infracţiunilor săvârşite în participaţie constă în faptul că semnele acestora sunt prevăzute atât în dispoziţiile normelor din Partea Specială a Codului penal, cât şi în cadrul normelor din Partea Generală a Codului penal. Respectiv, la calificare sunt invocate atât normele din Partea Specială, cât şi cele din Partea Generală ale Codului penal.
În același context, în virtutea regulii accesorietății în cadrul instituției participației penale, acțiunile tuturor participanților trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal ce incriminează fapta infracțională comisă de autor. Deci, calificarea acțiunilor/inacțiunilor organizatorului, instigatorului și ale complicelui se află în strictă dependență de calificarea acțiunilor/inacțiunilor autorului. Respectiva regulă de calificare rezultă explicit din norma de la art.83 CP RM, regulă ce instituie sistemul parificării pedepsei penale, în acord cu care organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Comparativ cu legislațiile penale ale unor state străine, legea penală autohtonă nu conține norme menite să incrimineze separat organizarea, instigarea sau complicitatea la săvârșirea infracțiunii. Tocmai de aceea, organizarea, instigarea sau complicitatea la săvârșirea unei infracțiuni cade sub incidența normei în baza căreia sunt calificate acțiunile autorului. Iar pentru evidențierea rolului fiecărui participant la infracțiune, pe lângă norma reținută autorului trebuie invocată și norma suplimentară necesară din Partea Generală a Codului penal care stabilește tipul participantului la infracțiune. Ilustrativă în acest sens este următoarea soluție de calificare desprinsă din analiza practicii judiciare: prin sentința Judecătoriei Botanica, mun. Chișinău, din 24.12.2012, acțiunile lui C.M. au fost încadrate în conformitate cu prevederile art.42 alin.(3), 190 alin.(5) CP RM (organizare la săvârșirea escrocheriei în proporții deosebit de mari), iar acțiunile lui Z.Z. au fost încadrate potrivit art.42 alin.(5), 190 alin.(5) CP RM (complicitate la săvârșirea escrocheriei în proporții deosebit de mari) [5].
De la regula accesorietății există și unele excepții, atunci când acțiunile organizatorului, instigatorului și ale complicelui sunt încadrate potrivit altei norme decât celei în conformitate cu care au fost calificate acțiunile/inacțiunile autorului. Susținem poziția lui V.Stati care remarcă: „Teoria accesorietăţii participaţiei este o teorie aplicabilă în majoritatea ipotezelor de calificare, dar nu în toate. Ea nu este o teorie universală. Există excepţii care scapă incidenţei acestei teorii. Una dintre aceste excepţii este tocmai cazul când la lipsirea de viaţă a copilului nou-născut iau parte două sau mai multe persoane, printre care şi mama victimei. În acest caz, acţiunile tuturor celorlalte persoane (altele decât mama victimei) nu vor avea un caracter dependent în raport cu cea a autorului” [6]. Pe cale de consecință, contribuția mamei victimei și contribuția celorlalte persoane trebuie disociate, constituind infracțiuni de sine stătătoare [7, p.327]. Într-adevăr, unele infracțiuni sunt comise in propria persona, contribuția celorlalți participanți urmând a fi calificată de sine stătător. În conjunctura faptei de pruncucidere, X.Ulianovschi semnalează că fapta inculpatului de a fi ajutat-o pe mamă la uciderea copilului nou-născut constituie complicitate materială la omor calificat, şi nu la pruncucidere, deoarece circumstanţa de care beneficiază mama, având caracter personal, nu se extinde asupra participanţilor [8, p.159].
O altă excepție este cazul excesului de autor când ceilalți participanți la infracțiune nu vor răspunde pentru infracțiunea comisă în exces.
În altă privință, Codul penal, ca și excepție, incriminează drept infracțiuni distincte faptele de organizare, instigare sau complicitate la săvârșirea unor infracțiuni concrete. Este cazul așa-numitelor „organizări calificate”, „instigări calificate” sau „complicități calificate”. Spre exemplu, complicitatea la infracțiunea de spălare a banilor este incriminată de legiuitor drept infracțiune distinctă. Pentru calificarea unei astfel de fapte nu trebuie efectuată alegația către norma de la alin.(5) art.42 CP RM, la încadrare fiind necesară reținerea doar a lit.d) alin.(1) art.243 CP RM. La fel, fapta de organizare a consumului ilegal de substanțe narcotice sau psihotrope trebuie calificată doar potrivit alin.(2) art.2175 CP RM, fără invocarea suplimentară a normei de la alin.(3) art.42 CP RM. Precizăm că, deşi latura obiectivă a unor astfel de componenţe de infracţiune se exprimă prin organizarea, instigarea sau complicitatea la săvârşirea unor infracţiuni concrete, totuşi, făptuitorii îndeplinesc rolul de autor. Astfel, persoana care organizează consumul ilegal de substanțe narcotice sau psihotrope nu îndeplineşte rolul de organizator al infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.2175 CP RM, ci de autor. Tocmai din aceste raţiuni, la calificare nu trebuie reţinută norma de la alin.(3) art.42 CP RM. Deci, în cazul organizării, instigării sau complicității calificate, nu trebuie invocată la calificare vreuna din normele de la art.42 CP RM.
Nu este exclusă, însă, ipoteza unei contribuţii, de exemplu, din partea unei persoane la săvârşirea faptei de organizare a consumului ilegal de substanţe narcotice sau psihotrope. Comportamentul unei astfel de persoane trebuie calificat potrivit normei de la alin.(2) art.2175 cu invocarea alin.(5) art.42 CP RM.
În cazul în care activitatea infracţională a autorului a fost întreruptă la etapa tentativei sau pregătirii, această împrejurare trebuie reflectată şi la calificarea acţiunilor celorlalţi participanţi la infracţiune. În context ilustrativă este următoarea soluţie de calificare desprinsă din analiza practicii judiciare: prin sentinţa Judecătoriei Buiucani din 23.12.2013, B.A. a fost condamnat, inter alia, în baza alin.(1) art.26, alin.(3) art.42, lit.b), d), i), k), p) alin.(2) art.145 CP RM [9].
În cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra evidențierii specificului fiecărui participant la infracțiune stabilit de legislația penală a Republicii Moldova, precum și asupra relevării regulilor de calificare a acțiunilor/inacțiunilor participanților la infracțiune.
Legea penală a Republicii Moldova evidențiază patru tipuri de participanți la infracțiune:
- a) autorul; b) organizatorul; c) instigatorul; d)
Preliminar, menționăm că determinarea esenţei rolului juridic al fiecărui participant la infracţiune este foarte importantă la calificarea infracţiunilor. Pentru calificarea juridică exactă a contribuţiei fiecărui participant, trebuie avut în vedere rolul efectiv jucat de fiecare şi modul cum s-au împărţit rolurile. Nu în puţine cazuri, cei abilitaţi cu aplicarea legii penale confundă rolurile juridice îndeplinite de participanţii la infracţiune. Este incorect să calificăm acţiunile complicelui drept autorat, şi invers, sau acţiunile instigatorului drept organizare, şi invers. Iată un exemplu din practica judiciară când acţiunile participantului la infracţiune eronat au fost calificate: V.I. a fost condamnat în baza art.42 alin.(5), art.186 alin.(2) lit.b), d) şi art.208 alin.(3) lit.a) CP RM, iar minora V.D. a fost condamnată în baza art.27, art.186 alin.(2) lit.b), d) CP RM. În fapt, s-a constatat că V.I., acţionând cu intenţie directă şi urmărind scopul de a obţine profit, la data de 21.05.2010 i-a indicat fiicei sale minore, V.D., să sustragă un viţel de pe imaşul satului. Când însă minora V.D. a refuzat să execute indicaţia, V.I. a ameninţat-o cu răfuiala fizică. Drept urmare, minora V.D., în aceeaşi zi de 21.05.2010, aproximativ la ora 10.00, instigată de tatăl ei, V.I., a sustras de pe imaşul satului Cihoreni, r-nul Orhei, un viţel care aparţinea cet. P.S. Însă, V.D. nu a reuşit să-şi ducă intenţia până la capăt şi a încetat realizarea sustragerii, abandonând viţelul, deoarece a fost descoperită de consăteanul F.M [10]. Observăm că incorect au fost încadrate acţiunile lui V.I., în special în ceea ce ţine de complicitate la infracţiunea de furt. Persoana care determină, prin orice metodă, o altă persoană să săvârşească o infracţiune are calitatea de instigator, dar nu de complice. În speţă, V.I., instigând minora V.D., prin ameninţare cu aplicarea violenţei, la sustragerea pe ascuns a unui viţel, a îndeplinit rolul de instigator la infracţiunea de furt, dar nu cel de complice, aşa cum s-a indicat în sentinţă.
Autorul. Potrivit alin.(2) art.42 CP RM, se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de cod.
Din definiția precitată rezultă următoarele forme ale autoratului:
- a) săvârșirea nemijlocită a infracțiunii (autorat imediat);
- b) săvârșirea mijlocită a infracțiunii (autorat mediat).
Săvârșirea nemijlocită a infracțiunii (autoratul imediat) este forma tipică și cea mai răspândită a autoratului. Pentru această formă este caracteristic faptul comiterii nemijlocite (imediate, directe) a infracțiunii. Plus la aceasta, latura obiectivă a infracțiunii este realizată nemijlocit de o singură persoană (un singur autor).
Sub aspectul laturii subiective, autorul conștientizează că săvârșește acțiuni/inacțiuni socialmente periculoase prin care se realizează intenția tuturor participanților, prevede rezultatul infracțional comun și dorește survenirea acestuia [11, p.209].
Săvârșirea mijlocită a infracțiunii (autoratul mediat) presupune comiterea infracțiunii prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de legea penală (de exemplu, erorii de fapt, constrângerii fizice sau psihice căreia nu i s-a putut rezista etc.). În acest context, I.Macari specifică: „Atragerea la comiterea infracţiunii a persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală (a persoanelor care nu au atins vârsta majoratului, a celor iresponsabile etc.) înseamnă că componenţa de infracţiune este executată de organizator sau instigator, care în mod automat devin autori” [12, p.206-207].
Prin urmare, autor este considerată și persoana care recurge la săvârșirea infracțiunii prin intermediul unei alte persoane, care, grație faptului că nu posedă semnele subiectului infracțiunii sau din alte motive nu poate fi supusă răspunderii penale, fiind considerată un mijloc (instrument) de comitere a infracțiunii. Prin instituirea respectivei ficțiuni juridice legiuitorul a încercat să evite posibilitatea eludării de la răspunderea penală cuvenită a persoanelor care comit infracțiuni folosindu-se de energia străină a altor persoane, acțiunile cărora, din diverse motive, nu pot fi calificate potrivit legii penale. În așa fel, comportamentul unor atare persoane, exprimat prin uzul energiei persoanelor străine, urmează a fi încadrat în conformitate cu norma din legea penală ce incriminează fapta prejudiciabilă comisă de persoana care a servit drept instrument.
Instituţia autoratului mediat este consecinţa includerii de către legiuitor în legea penală a prevederii, potrivit căreia participanţii la infracţiune trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii. Tocmai din aceste motive, pentru infracţiunea săvârşită de persoana care nu este pasibilă răspunderii penale din cauza vârstei, iresponsabilităţii etc., va răspunde persoana care a instigat sau a organizat săvârşirea infracţiunii prin intermediul primei.
Dacă infracţiunea este comisă de un minor care nu are vârsta răspunderii penale pentru infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat sau dacă acesta este iresponsabil, iar cel care a uzat de energia acestuia este o persoană adultă, atunci acesta din urmă va răspunde atât pentru fapta infracţională comisă de minor (în calitate de autor mediat), cât şi pentru fapta infracţională prevăzută la art.208 CP RM (atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale).
De la instituția autoratului mediat există și unele excepții. Nu putem absolutiza soluția de calificare indicată mai sus. Excepţia de la regula autoratului mediat va fi valabilă ori de câte ori va exista un raport specific între subiectul şi victima infracţiunii (excepție despre care am pomenit supra, în legătură cu fapta de pruncucidere), ori când persoana care nemijlocit comite infracţiunea, dar care nu poate fi supusă răspunderii penale, are statut de subiect special al infracţiunii comise, iar persoana care a determinat-o pe prima să săvârşească infracţiunea nu are calităţile speciale necesare cerute de norma de incriminare. În acest sens vom aduce un exemplu, ipotetic: persoana X, care nu are statut de militar, instigă persoana Z, care este militar, să distrugă intenţionat careva bunuri din patrimoniul militar. Deşi Z este militar, având deci calitatea necesară cerută de lege pentru a fi subiect al faptei comise, acesta totuşi nu va putea fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută la art.379 CP RM, din cauza unor împrejurări, cum ar fi, de exemplu, faptul că a fost supus unei constrângeri psihice căreia nu i-a putut rezista. Persoana X, neavând statut de militar, dar care a comis infracţiunea de distrugere intenţionată a patrimoniului militar prin intermediul persoanei Z, contrar regulilor autorului mediat, va fi considerată instigator la infracţiunea specificată la art.379 CP RM. Cu toate că la prima vedere s-ar părea că s-a încălcat „regula de aur” aplicabilă infracţiunilor comise în participaţie, potrivit căreia nu există infracţiune fără autor, pentru a nu admite nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului penal, inclusiv a principiul legalităţii, o asemenea soluţie de calificare este binevenită.
În același context, împărtăşim întru totul poziţia susţinută de S.Brînza şi V.Stati reliefată în legătură cu calificarea acţiunilor unei persoane de gen feminin care instigă la săvârşirea unui viol un minor de gen masculin care nu are vârsta răspunderii penale sau care este iresponsabil: „Având aceeaşi apartenenţă sexuală cu victima, ea (a se citi – persoana de gen feminin – n.a.) nu poate fi considerată autor mijlocit (mediat) al violului. În acest caz, este inaplicabilă teoria autorului mediat. În caz contrar, am fi în prezenţa situaţiei când autorul violului şi victima violului ar avea aceeaşi apartenenţă sexuală. Cu alte cuvinte, s-ar dezindividualiza esenţa infracţiunii de viol în raport cu esenţa infracţiunii prevăzute la art.172 CP RM” [13, p.14]. Despre paradoxul creat în eventuala apreciere a acţiunilor persoanei de sex feminin drept autorat mediat la infracţiunea de viol indică şi alţi autori [14, p.18].
În alt registru, deși din definiția legală dată autorului nu rezultă acest lucru, totuși, atât doctrina, cât și practica demonstrează existența și celei de-a treia formă a autoratului, și anume: coautoratul. Comparativ cu legislația penală a Republicii Moldova, în cea a Federației Ruse, în cadrul definiției legale date autorului ca participant la infracțiune este prevăzut și coautoratul ca formă a autoratului.
Coautorul este participantul la infracțiune care, nemijlocit, realizează parțial sau integral latura obiectivă a infracțiunii. Coautorul este participantul care realizează latura obiectivă a infracțiunii împreună cu încă cel puțin un coautor. Deci, pentru a fi în prezența coautoratului este necesară existența a cel puțin doi autori care, împreună, să săvârșească fapta prevăzută de legea penală.
Prezența la locul săvârșirii infracțiunii nu constituie o trăsătură obligatorie a coautoratului (ca și a participației, în general) [15, p.7].
Coautorul poate îndeplini integral latura obiectivă a infracțiunii (spre exemplu, în contextul infracțiunii de viol făptuitorul aplică violență și întreține un raport sexual cu victima) sau poate îndeplini doar parțial latura obiectivă a infracțiunii (unul din autori aplică violența, iar celălalt întreține raportul sexual).
Activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiași obiect juridic. Dacă activitatea acestora lezează valori sociale diferite, se exclude participația penală. Dacă unul din făptuitori intenționează să lipsească de viață o persoană prin incendierea casei acesteia, iar celălalt făptuitor intenționează să distrugă casa victimei prin incendierea acesteia, fiecare din făptuitori va răspunde potrivit intenției avute. În orice caz, acțiunile acestora nu vor fi calificate potrivit regulilor participației penale.
În același timp, vom fi în prezența coautoratului chiar dacă contribuția coautorilor la săvârșirea infracțiunii este diferită după gradul de participare sau după intensitate. Chiar și cea mai nesemnificativă cooperare poate avea valoare de act cu caracter de executare. Relevant e ca toți coautorii să dorească săvârșirea aceleiași fapte infracționale, indiferent de faptul dacă acțiunea unuia sau altuia a fost determinantă în survenirea urmării prejudiciabile. În acest sens, în contextul faptei de omor intenționat comis de două sau mai multe persoane (art.145 alin.(2) lit.i) CP RM), Plenul Curții Supreme de Justiție, în pct.5.8 s-a expus că în cazul în care două sau mai multe persoane, acţionând cu intenţia de a omorî persoana, aplică fiecare numeroase lovituri victimei şi chiar dacă numai una din aceste lovituri s-a dovedit a fi mortală, toate aceste persoane trebuie considerate coautori la infracţiunea de omor.
Coautoratul poate fi concomitent sau succesiv, cu înțelegere prealabilă sau fără înțelegere prealabilă.
În cazul coautoratului concomitent autorii simultan săvârșesc infracțiunea (de exemplu, coautorii în același timp aplică lovituri victimei în vederea lipsirii acesteia de viață). În cazul coautoratului succesiv autorii săvârșesc infracțiunea pe etape (de exemplu, în cazul omorului săvârşit asupra a două sau mai multe persoane (lit.g) alin.(2) art.145 CP RM) unul din autori lipseşte de viaţă o victimă, iar celălalt autor – cealaltă victimă). Deci, pot fi considerați coautori nu doar persoanele care s-au aflat împreună în același loc, la comiterea infracțiunii, ci și cei care au executat părți ale acțiunii constitutive în locuri și în momente diferite.
Suntem în prezenţa coautoratului cu înţelegere prealabilă atunci când coautorii s-au înţeles în prealabil să săvârşească o infracţiune. Coautoratul fără înţelegere prealabilă presupune faptul că intenţia făptuitorilor de a coopera apare în procesul săvârşirii infracţiunii.
Dacă infracțiunea a fost comisă în coautorat și articolul din Partea Specială a Codului penal conține semnul calificativ „de două sau mai multe persoane”, acesta trebuie reținut coautorilor la calificare.
În cazul infracțiunilor prelungite va exista coautorat atât atunci când toți coautorii au participat la realizarea fiecărui episod infracțional, cât și atunci când fiecare coautor realizează episoade infracționale distincte.
În cazul infracțiunilor complexe atunci când latura obiectivă este complexă, coautoratul, de regulă, se exprimă prin faptul că unul dintre coautori realizează acțiunea principală, iar celălalt – acțiunea adiacentă.
Organizatorul. Potrivit alin.(3) art.42 CP RM, se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
De esența activității organizatorului ține unificarea acțiunilor celorlalți participanți la infracțiune la faza actelor preparatorii și executorii. Acțiunile sale apar în calitate de condiție necesară pentru acțiunile celorlalți participanți la infracțiune și de aceea sunt în legătură cauzală cu acțiunile fiecărui participant.
Din definiția enunțată supra sunt desprinse formele de manifestare a activității organizatorului:
- a) organizarea săvârșirii infracțiunii;
- b) dirijarea realizării infracțiunii;
- c) crearea grupului criminal organizat sau a organizației criminale;
- d) dirijarea activității grupului criminal organizat sau a organizației criminale.
Pentru calificarea acțiunilor drept organizare este necesar și suficient ca persoana să fi îndeplinit cel puțin una din activitățile enumerate mai sus. În același timp, realizarea mai multor activități nu are relevanță la calificare, ci doar, eventual, la aplicarea pedepsei.
În scopul aprecierii corecte a unui comportament infracțional drept organizare, se impune analiza formelor de manifestare a activității organizatorului.
Organizarea săvârșirii infracțiunii – activitatea infracţională a organizatorului de pregătire temeinică a săvârşirii infracţiunii prin elaborarea planului infracțional, asigurarea participanților la infracțiune cu instrumente necesare pentru săvârșirea infracțiunii, recrutarea participanților și repartizarea rolurilor acestora etc.
Dirijarea realizării infracțiunii – activitatea infracţională a organizatorului întreprinsă la etapa actelor de executare manifestată prin conducerea, reglarea, îndrumarea activităţii infracţionale a tuturor participanţilor la infracţiune.
Crearea grupului criminal organizat sau a organizației criminale – activitatea infracţională a organizatorului exprimată fie prin constituirea unei reuniuni stabile de persoane în scopul săvârşirii unor infracţiuni, fie prin constituirea unei reuniuni de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.
Dirijarea activității grupului criminal organizat sau a organizației criminale – activitatea infracţională a organizatorului exprimată prin conducerea, reglarea, îndrumarea activităţii membrilor grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale create.
Reiterăm că în cazurile în care organizatorul nu participă nemijlocit la realizarea laturii obiective a infracţiunii, acţiunile acestuia trebuie calificate potrivit normei incriminatoare corespunzătoare cu trimitere la norma de la alin.(3) art.42 CP RM. În același timp, acţiunile organizatorului infracţiunii comise de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală trebuie calificate doar potrivit normei corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal, fără trimitere la articolul care stabileşte participanţii la infracţiune [16, p.45]. Aceasta deoarece normele de la art.42 CP RM urmează a fi invocate doar în ipoteza comiterii infracţiunii în participaţie complexă.
Astfel, alta va fi soluția de calificare în ipoteza în care infracțiunea este săvârșită de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală. În astfel de situații, deja nu se va mai reține la calificare alin.(3) art.42 CP RM. Dacă articolul din Partea Specială a Codului penal conține semnul calificativ „de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală”, atunci calificarea se va face în corespundere cu semnul dat. Dacă articolul nu conține un atare semn, atunci la calificare, pe lângă norma incriminatoare, se va reține suplimentar art.46 sau, după caz, art.47 CP RM.
Instigatorul. Potrivit alin.(4) art.42 CP RM, instigator se consideră persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârșească o infracțiune.
Iată un exemplu din practica judiciară unde acţiunile infracţionale au fost calificate drept instigare la săvârşirea infracţiunii: prin sentinţa Judecătoriei Criuleni din 14.12.2012, B.O. a fost condamnată în baza alin.(4) art.42, lit.a), b), i) şi j) alin.(2) art.145 CP RM. În fapt, instanţa a reţinut că B.O., în luna iunie 2003, având scopul de a-l omorî pe V.M., pentru a nu-i restitui datoria în sumă de aproximativ 11 000 dolari SUA, adică din interes material, împreună şi după o înţelegere prealabilă cu concubinul său, I.B., i-a determinat pe I.A. şi V.G. să săvârşească omorul lui V.M., promiţându-le suma de 1700 dolari SUA [17].
Instigatorul este iniţiatorul săvârşirii infracţiunii. El este participantul la infracţiune care nu participă nemijlocit la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, ci vine doar cu iniţiativa, transferând intenţia sa infracţională instigatului.
În cazul instigării, instigatorul, având o intenţie infracţională, o transmite unei alte persoane, o implantează în conştiinţa ultimei, prin diverse căi, astfel ca aceasta să săvârşească fapta prevăzută de legea penală. Indiferent de metoda de instigare, fie că determinarea la săvârşirea infracţiunii se face prin aplicarea violenţei, fie prin promisiune sau chiar propunere, instigatorul, prin acţiunile sale, efectuează un transfer psihic al intenţiei sale infracţionale în mintea autorului. Astfel, instigarea la săvârşirea unei infracţiuni reprezintă în esenţă o acţiune de natură a influenţa psihicul persoanei.
Instigatorul nu organizează săvârşirea infracţiunii, nu dirijează acţiunile participanţilor, rolul acestuia limitându-se la a determina persoana la săvârşirea infracţiunii [16, p.47].
Instigarea la săvârşirea infracţiunilor poate să se exprime în diverse forme, în dependenţă de mijloacele (metodele) de instigare folosite, şi anume: verbal, în scris, prin acţiuni concludente, gesturi, mimică. Unii autori indică: „Determinarea poate fi realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar prin gesturi sau semne cu o semnificaţie neîndoielnică” [18, p.365].
Instigator şi instigat pot fi doar persoanele care întrunesc condiţiile necesare pentru a fi subiecţi ai infracţiunii (vârsta, responsabilitatea). Cât priveşte instigatul, acesta trebuie să fi atins vârsta răspunderii penale pentru infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat. În caz contrar, instigatul nu va răspunde penal, iar acţiunile persoanei care a instigat nu vor fi catalogate drept instigare în sensul alin.(4) art.42 CP RM, urmând să răspundă în calitate de autor mediat, la calificare nefiind invocată norma din Partea Generală a Codului penal care defineşte instigatorul.
Instigator poate fi şi persoana care determină la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect special, aceasta deoarece pentru a fi instigator nu este necesară întrunirea calităţii speciale cerute de lege pentru autor.
În calitate de instigat poate fi atât persoana care nemijlocit comite infracţiunea, cât şi cea care săvârşeşte mijlocit infracţiunea. Este cert că, în cele mai dese cazuri, în postura de instigat apare autorul, dar nu este exclus ca acesta să fie organizatorul, complicele, chiar şi instigatorul.
În context, А.В. Галахова consideră că, în afară de autor, instigatorul poate determina la săvârşirea infracţiunii şi complicele [19, p.92]. А.П. Козлов susţine că în cazul participaţiei nu este exclusă şi instigarea la organizarea infracţiunii [20, p.35]. Tot aşa şi A.Borodac susţine că dacă persoana a determinat o altă persoană să efectueze acţiuni organizatorice, atunci este vorba despre instigarea organizatorului [21, p.316]. Alţi autori menţionează: „Instigarea la infracţiune se manifestă prin acţiuni active îndreptate spre îndemnarea autorului sau a altor participanţi (sublinierea ne aparţine – n.a.) la săvârşirea unei infracţiuni concrete” [12, p.209].
Astfel, instigat poate fi nu doar autorul sau coautorul la infracţiunea concretă, ci şi complicele, organizatorul sau chiar instigatorul; or, în înţelesul legii penale, pe lângă autor, şi ceilalţi participanţi săvârşesc infracţiunea, numai că în calitate de complice, instigator şi de organizator.
Cu alte cuvinte, este posibilă instigarea la organizare, instigarea la complicitate şi instigarea la instigare (instigarea mediată). De exemplu, M.Grama opinează: „Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală prin acte de contribuţie de orice fel” [1, p.95]. În accepţiunea lui X.Ulianovschi, instigarea este mediată când cel care a conceput ideea infracţională recurge la o altă persoană, pentru ca aceasta să-l determine pe instigat la săvârşirea infracţiunii [8, p.81]. De exemplu, persoana X determină persoana Y ca aceasta, la rândul său, să determine persoana Z la săvârşirea infracţiunii. În acest caz, în acţiunile persoanei X este prezentă instigarea la instigare la infracţiunea comisă (instigare mediată), în acţiunile persoanei Y – instigare la infracţiunea comisă (instigare imediată), iar în acţiunile persoanei Z – autorat la infracţiunea comisă. Acţiunile persoanelor X şi Y, pe lângă articolul concret care incriminează fapta infracţională comisă de autor, vor fi calificate în corespundere cu alin.(4) art.42 CP RM. Deci, nu există careva deosebiri sub aspectul calificării acţiunilor infracţionale ale acestora. Faptul îndeplinirii rolului de instigator mediat sau imediat, cel mai probabil, va avea relevanţă în planul individualizării pedepsei penale.
În alt context, dacă în postura de instigat apare un minor pasibil de a fi supus răspunderii şi pedepsei penale, iar în calitate de instigator figurează o persoană adultă (care a atins vârsta de 18 ani), acţiunile infracţionale ale ultimei trebuie calificate suplimentar potrivit art.208 CP RM. În acest caz vom fi în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni atunci când făptuitorul, prin intermediul unei acţiuni, comite două infracţiuni. Iar soluţia respectivă este rezultatul voinţei legiuitorului de a criminaliza drept infracţiune concretă fapta persoanei, care a atins vârsta de 18 ani, de instigare a minorilor la săvârşirea infracţiunii, datorită specificului pe care-l comportă minorul în calitate de subiect al relaţiilor sociale.
Astfel, în ipoteza în care adultul exercită o influenţă asupra unui minor pasibil de a fi supus răspunderii penale pentru comiterea eventualei fapte prevăzute de legea penală şi minorul a comis, dar singur, fără participarea adultului, infracţiunea gândită de făptuitor, intenţia infracţională fiind dusă până la capăt, atunci:
- a) persoana care a atins vârsta de 18 ani şi l-a determinat pe minor să săvârşească infracţiunea va purta răspundere în conformitate cu art.208 CP RM şi potrivit normei ce sancţionează comportamentul infracţional la care a recurs minorul, cu trimitere la norma din Codul penal care reglementează instigatorul ca participant la infracţiune, şi anume – art.42 alin.(4) CP RM;
- b) minorul, în calitate de victimă a infracţiunii prevăzute la art.208 CP RM, va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea propriu-zisă săvârşită ca rezultat al influenţei exercitate de către adult.
În situaţia în care infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat minorul a fost săvârşită împreună cu persoana care a atins vârsta de 18 ani şi minorul este pasibil de a fi supus răspunderii şi pedepsei penale, atunci:
- a) adultul va purta răspundere penală atât în baza art.208 CP RM, cât şi pentru coautorat la infracţiunea comisă împreună cu minorul;
- b) minorul va fi sancţionat pentru coautorat la infracţiunea comisă împreună cu adultul.
În alt registru, în teorie se discută despre posibilitatea instigării săvârşite de către mai multe persoane, care determină, simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni [18, p.364].
Dacă două sau mai multe persoane, având la bază o înţelegere, determină, concomitent sau succesiv, o altă persoană la săvârşirea infracţiunii, atunci va fi prezentă coinstigarea la infracţiunea concretă comisă de autor. Dacă între instigatori nu a existat nicio înţelegere prealabilă şi dacă ambele influenţe exercitate au determinat comiterea aceleiaşi infracţiuni, vom fi în prezenţa concursului de instigări, când ambii instigatori vor răspunde separat pentru instigare la infracţiunea concretă comisă.
Deoarece instigarea presupune determinarea la săvârşirea infracţiunii a unei persoane concrete, determinarea unui grup nedeterminat de persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu va constitui instigare în sensul normei de la alin.(4) art.42 CP RM. Astfel de comportamente, în anumite condiţii, pot forma componenţe de infracţiuni distincte.
Cât priveşte metodele de determinare la săvârşirea infracţiunii, deşi acestea nu sunt stipulate expres în dispoziţia normei de incriminare, identificarea lor este imperioasă la calificare.
Metodele prin care se realizează determinarea pot fi dintre cele mai variate, începând cu cele mai simple şi terminând cu cele calificate. Acestea pot fi: propunerea, rugămintea, convingerea, diverse insinuări, promisiunea, coruperea, constrângerea etc.
Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat de instigator şi se întregeşte prin determinarea efectivă a instigatului la săvârşirea infracţiunii, iar, dacă este necesar, chiar prin a recurge la constrângerea fizică sau psihică. Totodată, simplul îndemn nu poate constitui metodă de influenţare asupra psihicului instigatului, acesta presupunând doar stimularea interesului acestuia de a săvârşi o infracţiune, nefiind necesară luarea hotărârii de a trece la săvârşirea infracţiunii. Or, în sensul instigării, este necesar ca activitatea instigatorului să fi dus la determinarea instigatului de a săvârşi infracţiunea. În teoria dreptului penal se remarcă, pe bună dreptate, că această condiţie va fi realizată atunci când hotărârea de a săvârşi o infracţune luată de instigator a fost însuşită de către instigat, care apoi trece la executarea ei [1, p.83]. În doctrină se menţionează că, deşi se apropie de noţiunea de instigare, îndemnul este un act de influenţare pentru existenţa căruia nu este necesară determinarea persoanei îndemnate, adică obţinerea consimţământului acesteia (sublinierea ne aparţine – n.a.), determinare care condiţionează, dimpotrivă, existenţa instigării [22, p.658].
Pentru a ne convinge de justeţea afirmaţiilor făcute, vom face trimitere la art.220 CP RM – „Proxenetismul”. Una din acţiunile prejudiciabile ale infracţiunii de proxenetism (pe lângă acţiunea de determinare la proxenetism) consistă în îndemnul la practicarea prostituţiei, iar pentru a fi în prezenţa elementului material este necesar şi suficient a stabili faptul că făptuitorul a îndemnat (incitat) victima la prostituţie, indiferent dacă îndemnul făcut a avut sau nu ca efect determinarea victimei la practicarea prostituţiei.
În altă ordine de idei, dacă metoda de influenţare constituie în sine o infracţiune distinctă, atunci la calificare, pe lângă norma incriminatoare care sancţionează fapta comisă de instigat cu trimiterea la norma de la alin.(4) art.42 CP RM, se va reţine suplimentar şi norma care incriminează fapta infracţională ce a constituit metoda de determinare a instigatului la săvârşirea infracţiunii. De exemplu, în ipoteza determinării la săvârşirea infracţiunii de jaf neagravat (alin.(1) art.187 CP RM), atunci când instigatorul, în calitate de metodă de influenţare asupra psihicului instigatului, aplică violenţă concretizată în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile instigatorului trebuie încadrate atât potrivit alin.(4) art.42, alin.(1) art.187 CP RM, cât şi potrivit art.152 CP RM.
Dacă în rezultatul violenţei sau ameninţării cu aplicarea violenţei este paralizată aptitudinea instigatului de a-şi determina în mod liber actele de conduită, fiind impus, datorită energiei străine exercitate asupra fizicului sau psihicului, să săvârşească o infracţiune, acesta nu va putea fi tras la răspundere penală pentru cele comise, în virtutea lipsei aspectului volitiv al intenţiei. Altfel spus, cele săvârşite de instigat nu-i vor fi imputate acestuia, cauza fiind constrângerea psihică exercitată asupra lui, căreia nu i s-a putut rezista, din care considerente nu a putut să-şi dirijeze acţiunile. De altfel, în acord cu art.39 CP RM, constrângerea fizică şi psihică sunt instituite de către legiuitor drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei. În literatura de specialitate română se susţine, cu drept cuvânt, că, în cazul constrângerii psihice, persoana aflată în această stare se găseşte în faţa unei alternative de a suporta răul cu care este ameninţată sau de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală ce i se cere de către cel care exercită acţiunea de ameninţare [23, p.279].
De aici şi concluzia: dacă persoana constrânsă a avut posibilitatea de a alege comportamentul, de a săvârşi sau nu infracţiunea la a cărei comitere a fost instigată, aceasta se va face responsabilă de acţiunile comise. În alţi termeni, deşi instigatul putea rezista constrângerii psihice exercitate, dar acesta totuşi a recurs la săvârşirea infracţiunii, cele comise nu vor exclude caracterul penal al faptei, deoarece voinţa acestuia nu a fost în totalitate anihilată. Evident, pentru a opera constrângerea psihică drept cauză menită să excludă caracterul penal al faptei, trebuie întrunită şi condiţia ca persoana ameninţată să fie expusă unui pericol grav. Aceasta deoarece doar o persoană expusă unui pericol grav este pusă în situaţia de a alege între două comportamente: unul îndreptat spre săvârşirea infracţiunii şi altul constând în abţinerea de a săvârşi infracţiunea. Pericolul va fi grav în cazul ameninţării cu lezarea valorilor sociale inerente persoanei, ca: viaţa, sănătatea, integritatea corporală etc. De aceea, este întemeiată opinia exprimată în doctrină [24, p.68], potrivit căreia doar valorile sociale expuse mai sus, asupra cărora este îndreptată ameninţarea, sunt susceptibile să creeze o puternică presiune psihică şi să paralizeze voinţa subiectului. Totodată, pentru cele comise de instigat responsabilă va fi persoana care a determinat la săvârşirea infracţiunii, aceasta urmând să răspundă pentru infracţiunea concretă comisă de instigat, dar în calitate de autor mediat, nu însă de instigator.
În altă privinţă, în ipoteza instigării neizbutite, atunci când instigatorului nu-i reuşeşte determinarea instigatului la săvârşirea infracţiunii, nereuşindu-i nici măcar să inoculeze intenţia criminală în conştiinţa instigatului, acţiunile instigatorului nu vor constitui infracţiune. De la regula sus-indicată există o excepţie. Dacă în toate cazurile instigarea neizbutită nu va constitui infracţiune, apoi, în situaţia în care se încearcă determinarea unui minor la săvârşirea infracţiunii de către o persoană adultă, va fi angajată răspunderea penală pentru tentativă la infracţiunea prevăzută la art.208 CP RM.
Astfel de faptă, conform legislaţiei penale a Federaţiei Ruse, suplimentar va genera răspunderea penală şi pentru pregătire la infracţiunea concretă la a cărei comitere s-a încercat a fi determinat instigatul. În acest sens, în acord cu ultima propoziţie de la alin.(5) art.34 CP FR, pentru pregătire la infracţiune poartă răspundere penală persoana, care, în virtutea anumitor circumstanţe independente de voinţa sa, nu a reuşit să determine alte persoane la săvârşirea infracţiunii.
Complicele. Potrivit alin.(5) art.42 CP RM, se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.
Complicele este persoana care, prin orice mod, ajută la săvârşirea infracţiunii. Respectiv, ceea ce caracterizează activitatea complicelui este caracterul acestuia de ajutorare, contribuţie, înlesnire la săvârşirea infracţiunii. Complicitatea reprezintă o activitate secundară pe lângă activitatea autorului.
Л.Д. Гаухман arată că complicitatea se deosebeşte de coautorat prin faptul că complicele nu realizează acţiuni ce formează latura obiectivă a infracţiunii comise în participaţie şi nu participă nemijlocit la săvârşirea infracţiunii [11, p.222-223].
Complicele se deosebeşte de autor prin faptul că el nu săvârşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii, dar, în procesul pregătirii de infracţiune sau în etapa săvârşirii ei, acordă ajutor autorului prin crearea posibilităţii reale de a duce infracţiunea până la capăt sau poate favoriza infracţiunea şi infractorul chiar şi după comiterea faptei socialmente periculoase, dacă favorizarea nu a fost promisă din timp [1, p.89].
Întrucât pentru existenţa calităţii de complice este suficientă doar prezenţa condiţiilor generale pentru a fi subiect al infracţiunii, de principiu, orice persoană poate săvârşi acte de ajutorare şi înlesnire la săvârşirea oricărui gen de infracţiuni [25, p.296]. Prin urmare, pentru a fi complice la o infracţiune cu subiect special, nu este necesară cumularea calităţii speciale cerute de lege pentru autorul infracţiunii.
Există posibilitatea ca actele de complicitate să se raporteze mediat actelor de executare, ajutând sau înlesnind activitatea altor acte de complicitate cu caracter direct: deci, poate exista şi complicitatea la complicitate care reprezintă doar o submodalitate a complicităţii, după cum nu este exclusă posibilitatea săvârşirii unor acte de complicitate pe lângă o activitate de instigare [26, p.297]. Mai mult, nu este exclusă ipoteza complicităţii la organizare.
Pentru calificarea faptei complicelui este necesar ca participantul să fi beneficiat de ajutorul acordat de complice. În caz contrar, actele de contribuţie ale complicelui nu vor cădea sub incidenţa legii penale din motivul lipsei cooperării la săvârşirea infracţiunii; or, cooperarea presupune condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor la infracţiune.
Din norma de la alin.(5) art.42 CP RM rezultă că activitatea infracţională a complicelui poate fi divizată în: a) intelectuală şi b) materială.
Complicitatea intelectuală – constă în contribuţia morală a complicelui exprimată prin acordarea de sfaturi, indicaţii, prestarea de informaţii sau promiterea dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori promiterea din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. Complicitatea intelectuală presupune exercitarea unei influenţe asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii prin întărirea hotărârii de a săvârşi infracţiunea.
Complicitatea intelectuală trebuie delimitată de instigare, aceasta fiindcă şi într-un caz, şi în altul făptuitorul exercită o influenţă de natură psihică asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii. Diferenţa rezidă în faptul că complicele în niciun caz nu este generatorul ideii de a săvârşi infracţiunea, comparativ cu instigatorul, care este persoana ce transferă instigatului ideea de a săvârşi infracţiunea. Complicele vine doar să susţină intenţia infracţională luată de autor sau de un alt participant la infracţiune.
În acelaşi timp, activitatea de persuadare care intervine după momentul luării sau adoptării hotărârii infracţionale de către o anume persoană (fie în calitate de instigator, fie de autor ori complice), nemaiputând avea caracter determinant (tocmai prin caracterul ei tardiv), nu se poate constitui într-o activitate de instigare, dobândind caracteristici de complicitate morală (prin susţinerea unei hotărâri infracţionale deja constituite) [27, p.293].
Complicitatea materială – constă în ajutorul complicelui exprimat prin acordarea de mijloace sau instrumente pentru săvârşirea infracţiunii ori prin înlăturarea de obstacole, activitate care, în cele mai dese cazuri, se manifestă prin acţiuni. Nu este exclusă complicitatea materială prin inacţiune. În acest caz trebuie de stabilit că complicele nu şi-a îndeplinit obligaţia de a acţiona având o astfel de posibilitate.
În unele cazuri apar probleme la delimitarea complicității materiale de coautorat. Delimitarea acestora are importanță la calificare. Susținem poziția expusă în doctrină, potrivit căreia: „Pentru a deosebi actele de coautorat de cele de complicitate trebuie întreprinse următoarele:
– iniţial este necesar să se stabilească, raportat la textul incriminator, care sunt acţiunile constitutive ale infracţiunii săvârşite;
– în faza următoare trebuie stabilit dacă actele comise de fiecare participant se încadrează în latura obiectivă a infracţiunii;
– în sfârşit, se va stabili dacă participantul a atribuit actelor sale valoarea unor acte de executare sau, dimpotrivă, a înţeles numai să înlesnească sau să ajute în orice mod pe autor.
Coroborarea activităţii materiale cu poziţia subiectivă a participantului este esenţialmente necesară pentru calificarea faptei ca fiind coautorat sau complicitate” [28, p.99].
Complicele poate contribui la săvârşirea infracţiunii atât la faza actelor preparatorii şi a celor executorii, cât şi ulterior consumării faptei infracţionale comise. În acest din urmă caz este vorba despre favorizarea promisă din timp.
În urma studiului întreprins formulăm următoarele concluzii:
1) În acord cu principiul integralității calificării infracțiunilor, în cazul faptelor prejudiciabile săvârșite în participație la calificare trebuie reținută, pe lângă norma de incriminare din Partea Specială, și norma din Partea Generală a Codului penal care stabilește și definește participantul la infracțiune. Deci, specificul infracţiunilor săvârşite în participaţie constă în faptul că semnele acestora sunt prevăzute atât în dispoziţiile normelor din Partea Specială a Codului penal, cât şi în cadrul normelor din Partea Generală a Codului penal.
2) Calificarea infracțiunilor săvârșite în participație este determinată de contribuția fiecărui participant și esența rolului juridic îndeplinit de acesta.
3) În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, comportamentul organizatorului, instigatorului sau a complicelui trebuie încadrat potrivit normei incriminatoare și potrivit normei de la alin.(3) art.42, alin.(4) art.42 și, respectiv, alin.(5) art.42 CP RM. În același timp, comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete ce sancţionează fapta prejudiciabilă comisă, fără a fi necesară trimiterea către norma de la alin.(2) art.42 CP RM.
4) În virtutea regulii accesorietății în cadrul instituției participației penale, acțiunile tuturor participanților trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal ce incriminează fapta infracțională comisă de autor.
5) În cazul așa-numitelor „organizări calificate”, „instigări calificate” sau „complicități calificate”, la încadrarea juridico-penală a faptelor socialmente periculoase, nu trebuie efectuată alegația către normele de la art.42 CP RM.
*Acest articol a fost publicat în Revista Naţională de Drept, 2015, nr.12, p.35-44.
Referințe bibliografice:
[1] Grama M., Participanţii la infracţiune şi particularităţile răspunderii lor, CEP USM, Chişinău, 2003.
[2] Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V., ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentat. Adnotat, Sarmis, Chişinău, 2009.
[3] Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 februarie 2015. Dosarul nr.1ra-150/15 http://www.csj.md (vizitat 15.06.2015).
[4] Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 decembrie 2014. Dosarul nr.1ra-1729/14 http://www.csj.md (vizitat 15.06.2015).
[5] Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2015. Dosarul nr.1ra-389/2015 http://www.csj.md (vizitat 18.06.2015).
[6] Stati V., Probleme actuale ale apărării penale a vieții copilului nou-născut, în Revista Institutului Național al Justiției, 2007, nr.1-3.
[7] Brînza S., Stati V., Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.I., Tipografia Centrală, Chișinău, 2015.
[8] Ulianovschi X., Participaţia penală, Garuda-Art, Chișinău, 2000.
[9] Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 august 2014. Dosarul nr.1r-arest-6/14 http://www.csj.md (vizitat 15.06.2015).
[10] Sentinţa Judecătoriei Orhei din 09 decembrie 2010. Dosarul nr.1-240/2010. http://www.jor.justice.md (vizitat 15.06.2015).
[11] Гаухман Л.Д., Квалификация преступлений: закон, теория, практика, АО „Центр ЮрИнфоР”, Москва, 2001.
[12] Macari I., Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea Generală, CE USM, Chişinău, 2002.
[13] Brînza S., Stati V., Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise, în Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4.
[14]Гонтарь И., Посредственное исполнение: теория и проблемы судебной практики, în Уголовное право, 2004, nr.2.
[15] Пудовочкин Ю.Е., Судебная практика квалификаций преступлений, совершенных в соучастии, în Криминологический журнал, 2001, 2(16).
[16] Аветисян С.С., Соучастие в преступлениях со специяльным составом, Юнити, Москва, 2004.
[17] Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 decembrie 2014. Dosarul nr.1ra-1440/2014 http://www.csj.md (vizitat 15.06.2015).
[18] Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I., ş.a. Drept penal. Partea Generală, Europa Nova, Bucureşti, 1999.
[19] Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. В.М. Лебедева, Юрайт, Москва, 2004.
[20] Козлов А.П., Соучастие: традиции и реальность, Юридический центр Пресс, Москва, 2001.
[21] Borodac A., Manual de drept penal. Partea Generală, Tipografia Centrală, Chişinău, 2005.
[22] Dongoroz V., Iosif F., Kahane S., ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea Specială. Vol.IV, ALL Beck, Bucureşti, 2003.
[23] Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal. Partea Generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999.
[24] Dragomir E., Paliță O., Drept penal, Nomina Lex, București, 2009.
[25] Giurgiu N., Legea penală şi infracţiunea (doctrină, legislaţie, practică judiciară), Gama, Iaşi, 1996.
[26] 26. Ibidem, p.297.
[27] Ibidem, p.293.
[28] Butiuc C., Infracţiunea complexă, ALL Beck, Bucureşti, 1999.