Dr. hab. Alexandru Arseni

„… fără unire emanciparea naţională nu este posibilă, iar fără emancipare naţională nici drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi asigurate ”
(Federaliştii americani)

Unitatea naţională şi teritorială a românilor a fost şi este o temă de cercetare abordată pe parcursul îndeosebi al secolelor XVIII-XX, continuând să rămână actuală în zilele noastre. Problema a fost expusă şi argumentată pe plan istoric, juridic, diplomatic şi chiar moral.

Începând cu ocupaţia din 1940 (reluată în 1944) până la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi în zilele noastre s-au conturat două mişcări diametral opuse: Una naturală şi divină – reîntregirea cu Patria-Mamă – România şi cealaltă exportată şi explicată de Rusia – „statalitatea”.

Pe marginea acestei dispute în urma unui studiu complex al actelor juridice (ceea ce nu înseamnă că neglijăm celelalte studii proreîntregire), în articolul de faţă, împărtăşind pe deplin eternul adevăr de unitate naţională şi teritorială a românilor, ca unic popor european, divizat încă în două state, argumentăm acest adevăr prin prisma dreptului constituţional şi al dreptului internaţional, prin prisma principiului legitimităţii juridice pe fundalul tuturor celorlalte domenii ale existenţei şi prosperării unei naţiuni, inclusiv a celei române.

Contrar acestui fenomen natural şi organic, încercările de a demonstra contrariul, adică existenţa şi prosperarea unei părţi a naţiunii într-un stat independent, se soldează cu eşec şi deznaţionalizare. Or, unitatea naţională şi teritorială a românilor în cadrul României constituită la 1918 şi până în 1940 a demonstrat evoluţie şi progres.

Aşadar, suportul material şi spiritual al emancipării, progresului şi democraţiei într-un stat de drept este unitatea naţională şi teritorială a fiecărei naţiuni şi, respectiv, a naţiunii române.

Ţara Moldovei şi consecinţele războiului ruso-turc din 1806-1812

La acea etapă, formele de guvernământ se încadrau în clasificarea dată de N.Machiavelli, potrivit că ruia „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate” [12, p.13].

La 1812 Ţara Moldovei era principat, cu statut de suzeranitate. „Suzeranitatea” în general prevede drep tul unui stat asupra altui stat, care are guvern propriu, dar nu are autoguvernare [7]. Sub acest statut domnitorilor „li s-a lăsat toată slobozenia şi aproape toată puterea de odinioară de a face legi, de a-i pedepsi pe supuşi, de a căftăni sau a lua boieria, de a pune biruri, de a pune episcopii” [2, p.45]. Chiar dacă nu dispunea de autonomie, integritatea teritorială era asigurată.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 imperiul rus urmărea doar un singur şi veşnic scop – cucerirea de noi teritorii şi subjugarea popoarelor. Această intenţie o demonstrează rescriptul secret al ţarului Alexandru I către comandantul armatei ruse feldmareşalul M.I. Kutuzov din 22 martie 1812: „V samoi je krainosti dozvoleaiu vam zakliuciti mir, poloja Prut, po vpadenii v Dunai, graniţei. No sie dozvolenie vvereaiu licino vaşei otvetstvennosti, trebuiu neobhodimo, citobi ni odno liţo, bez izeatiia, ne bilo isvestno o siom do samogo ceasu podpisaniiu” (cursivul nostru – A.A.) [23, p.851].

Această politică a fost clar apreciată şi de Rusia. „Ţarii”, – scria V.I. Lenin – promovau o politică de anexii, folosind mijloace grosolane, schimbând un popor cu altul, potrivit unor înţelegeri cu alţi monahi (împărţirea Poloniei, tranzacţia încheiată cu Napoleon în ceea ce priveşte Finlanda ş.a.), aşa cum moşierii făceau între ei schimb de ţărani şerbi [24, p.7].

Ilegalitatea şi ilegitimitatea raptului Basarabiei din Principatul Moldovei au fost subiect de abordare şi în teoria marxistă: „Turcia, – scria K.Marx, – nu poate ceda ceea ce nu-i mai aparţine, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i conferă decât un drept de suzeranitate” [13, p.106].

Acest Tratat de la 1812 a fost calificat, la 2 octombrie 1812, de către 14 înalţi demnitari ai Ţării Moldovei, membri ai Divanului (forul suprem de stat) drept „ruperea din trupul Moldovei” a teritoriului istoric de la răsărit de Prut, considerat de moldoveni „grânarul şi imaşul Principatului” [21, p.345-346].

Oricum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia formau împreună un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţii Otomane. În această situaţiune Basarabia a fost în 1812, în actul „oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul ei proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către cei ce nu aveau drept s-o cedeze la cel ce nu avea drept s-o ia, …” [14, p.16].

„Lupta patrioţilor români din teritoriile de la răsărit de Prut întru apărarea izvoarelor dreptului Principatului Moldova a permis menţinerea, cel puţin parţială, a populaţiei autohtone basarabene şi transnistrene în cadrul sferei juridice a poporului român” [9, p.94].

Aşadar, prin pacea de la Bucureşti din 1812 Basarabia, incontestabil, a fost anexată la Imperiul Rus. In dreptul international, anexiunea caracterizează acţiunile de „încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu ce aparţine altui stat”.

Însăşi noua putere rusă din 1917 afirma că prin anexarea ori contopirea unor teritorii străine „… guvernul înţelege orice alipire a unei naţionalităţi mici ori slabe la un stat mare ori puternic fără consimţământul şi dorinţa acestei naţionalităţi, exprimată precis, limpede şi de bunăvoie, fără a ţine seama de faptul când a fost săvârşită această alipire forţată” (cursivul nostru – A.A.), fără a ţine seama şi de faptul cât de dezvoltată ori înapoiată este naţia alipită cu forţa sau reţinută cu forţa în graniţele statului dat [5, p.14].

Dezvoltând această idee, în Decret se mai stipulează: „Dacă o naţiune oarecare este reţinută cu forţa în graniţele unui stat, dacă acestei naţiuni, contrar dorinţei exprimate de ea – indiferent dacă această dorinţă este exprimată în presă, prin adunări populare (ex.: Basarabiei – Soroca etc.), prin hotărâri ale partidelor sau prin proteste şi răscoale împotriva asupririi naţionale – nu i se acordă dreptul de a soluţiona fară cea mai mică constrângere, prin vot liber, problema privind formele existenţei sale ca stat, cu condiţia retragerii complete a trupelor naţiunii anexate sau în general ale naţiunii mai puternice, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică o cotropire şi o violenţă” [26, p.27].

Marea revoluţie franceză a dat naştere unui nou proces istoric de organizare şi funcţionare a statelor în baza principiilor naţiunilor, concept şi temei juridic constituţional valabil şi astăzi.

Doctrinar, naţiunea este „forma superioară de comunitate umană şi este a) produsul unui îndelungat proces istoric având la bază b) comunitatea de origine etnică; c) de limbă; d) de cultură; e) de religie; f) de factură psihică; g) de viaţă; h) de tradiţii şi i) de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi de voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei” [6, p.13].

Anume acest principiu a stat la baza Convenţiei de la Paris care s-a soldat cu Unirea (din 4 ianuarie şi 24 ianuarie 1859) a Principatelor române într-un stat unitar naţional român.

Ulterior Principatele unite s-au prevalat de actele Congresului de la Paris din 1856 referitoare la principiul naţionalităţilor recunoscut astăzi cu titlul de autodeterminare naţională. Anume la 5 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman. În fapt şi de drept a aplicat regula international, potrivit căreia „orice comunitate umană legată printr-o identitate de aspiraţii şi interese, de limbă, obiceiuri, caractere şi tradiţii are dreptul de a se elibera din agresiunea unui guvern străin şi de a se întrupa într-un stat propriu”[1; 8, p.128].

Primul Război Mondial (1914-1918), pe lângă toate grozăviile, s-a soldat şi cu căderea a trei imperii: Otoman, Rus şi Austriac. Din nou, în prim-plan s-a impus principiul naţionalităţilor, al autodeterminării naţionale. Astfel, în luna februarie 1917 în Rusia are loc revoluţia burghezo-democratică, iar la 26 octombrie 1917 Revoluţia bolşevică. În vâltoarea evenimentelor, noua putere adoptă Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia de la 2(15) noiembrie 1917, prin care proclamă oficial „dreptul popoarelor din Rusia la libera autodeterminare până la separare şi formarea unui stat independent” [26, p.36].

Dezvoltând acest act, pentru realizarea dreptului naţiunilor la autodeterminare Guvernul bolşevic (Consiliul Comisarilor Poporului) considera necesară, respectarea anumitor condiţii, printre care „c) crearea în regiunea respectivă a unei conduceri provizoriu, alcătuite din reprezentanţi aleşi în mod democratic ai naţiei, care se autodetermină” (cursivul nostru – A.A.) [25, p.130-131].

Sentimentul naţional al românilor basarabeni s-a resimţit imediat. Astfel, în zilele de 20-27 octombrie (2-9 noiembrie) 1917, care îşi desfaşura în lucrările Congresul II ostăşesc moldovenesc, la 22 octombrie 1917 Congresul proclamă:

• autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, pornind de la principiul revoluţiei că fiecare popor are dreptul să-şi hotărască singur soarta;
• alegerea biroului pentru organizarea parlamentului – Sfatul Ţării dintr-un număr de 120 deputaţi + 10 moldoveni de peste Nistru [11, p.73-74].

Realizând rezoluţiile Congresului, la 21 noiembrie 1917 are loc şedinţa de constituire a Sfatului Ţării, [17] iar la 2 decembrie 1917 este proclamată Repu- blica Democratică Moldovenească. Ulterior, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă Independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti [18].

Procesul emancipării naţionale triumfa la 27 martie 1918 prin adoptarea de către Sfatul Ţării a Actului unirii pe veci cu Patria-Mamă – România. Pe această cale legală Basarabia anexată de către Rusia la 1812 revine la matca naturală naţională şi teritorială.

Acest proces de unificare naţională şi dreptul la autodeterminare au fost subliniate de către preşedintele SUA Woodrow Wilson care a reiterat că „viitoarea aşezare internaţională postbelică să aibă la bază ideea că fiecare popor are dreptul să-şi aleagă suveranitatea sub care este chemat să trăiască” [8, p.130].

Poporul român a realizat din plin acest drept. Astfel, căderea imperiului habsburgic este reflectată în „Manifestul imperial către popoarele Austriei” din 16 octombrie 1918 prin care împăratul decretează că fiecare popor pe ţinutul în care locuieşte să formeze un stat propriu şi că împăratul … va garanta fiecărui stat naţional neatârnarea sa …” [20].

Misiunea de a înfăptui acest act a fost încredinţată „sfaturilor (consiliilor) naţionale formate din deputaţii parlamentari ai fiecărei naţiuni .”. In acest context la 17 octombrie 1918 împăratul emite un ordin către armată şi flotă în care4 printre altele se arată că se lasă cale liberă pentru dezvoltarea nestingherită a fiecărui popor spre binele lui .”. In baza acestor reglementări Congresul General al Bucovinei (Dieta) la 15 noiembrie 1918 a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş Colacin şi Nistru cu regatul Românesc”.

Unirea Transilvaniei se realizează prin altă procedură legală. Astfel Consiliul Central Naţional Român prin circularele din 2/15 noiembrie 1918 convoacă Marea Adunare Naţională Română. În acelaşi timp Garda Naţională Română depune jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român.

La 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională Română a Tuturor Românilor din Transilvania Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

De menţionat că toate cele trei acte de unire cu România (27 martie 1918, 3 noiembrie 19188 şi 1 decembrie 1918) au fost ratificate prin decrete-legi şi, respectiv de către Rege.

Pe această cale în baza principiului dreptului internaţional al autodeterminării naţionale şi a actelor enunţate în ansamblu s-a încheiat procesul istoric de unificare naţională şi teritorială a românilor într-un stat modern legal şi legitim constituit. Pe bună dreptate „Ţara este Statul închegat care conţine în sine atât naţiunea4 cât şi solul. Statul organizat aşezat şi paşnic care stăruie pe drumul hotărât de soartă. Statul născut în mod natural din pământul plămădit cu sânge iar nu o simplă creatură juridică de moment a unor interese şi acorduri internaţionale” [9, p.263].

Sub aspect al dreptului international public Conferinţa de pace de la Paris din 3 martie 1920 recunoaşte unitatea statului român şi implicit unirea Basarabiei cu România. Iar la 28 octombrie 1920 reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi ai Germaniei pe de o parte şi ai României pe de altă parte au semnat la Paris tratatul prin care se recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Acest tratat este ratificat în aprilie 1920 de Parlamentul României. La 19 mai 1922 tratatul a fost ratificat de Marea Britanie iar mai apoi la 13 mai 1924 – de către Parlamentul Franţei [4].

Doar Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România ignorânduşi în stil specific propriile acte normative valabile (indicate anterior). De remarcat contrariul civilizat al Austriei care nu a pus la îndoială integritatea României.

Rusia sovietică stabilind la 9 iunie 1934 relaţii diplomatice cu România de jure a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Dar de fact0 ca şi în cazul Finlandei şi al Poloniei a reocupat teritorii din Finlanda (războiul ruso-fin), România, Polonia şi Ţările Baltice în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.

Consecinţa pactului: Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost anexate la URSS la 28 iunie 1940. Mai apoi Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei sunt transmise în componenţa Ucrainei, iar din restul teritoriului şi o parte din fosta RASS Moldovenească la 2 august 1940 la Moscova, contrar tuturor normelor dreptului internaţional şi chiar intern al URSS, a fost creată RSS Moldovenească. Situaţia s-a păstrat şi după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul de la 28 iunie 1940 analizat „prin prisma criteriilor fundamentale ale actelor legislative sovietice din 1917 şi a normelor de drept internaţional se prezintă ca o anexiune. Mai mult decât atât, demnitarii sovietici au tins să fundamenteze acest act nelegitim prin nelegiuirea comisă faţă de statul Moldovenesc la 1812” [304 p.38].

De remarcat că şi poporul german a avut de suferit groaznic în urma Pactului Ribbentrop-Molotv fiind divizat în două state.

Abia în 1989 Parlamentul URSS – Congresul Deputaţilor a condamnat Pactul Ribentrop-Molotov. Republica Moldova, în calitate de Stat Suveran prin avizul adoptat de către Parlament la 23 iunie 1990 la fel condamnă pactul şi consecinţele lui asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei [22].

Această poziţie juridică este reconfirmată în Declaraţia Independenţei din 27 august 1991, subliniindu-se ca parlamentele multor state au declarat Pactul din 23 august 1939 nul şi neavenit şi cer lichidarea consecinţelor pentru Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutului Herţa.

În calitate de stat suveran, Republica Moldova, prin Hotărârea Parlamentului din 28 iulie 1990 aderă la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În aceeaşi zi ratifică Pactele din 1966 în care se declară: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală” (art.3) [15 p.30; 16 p.38].

Ulterior, Republica Moldova a aderat la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, fiind admisă cu drepturi egale în OSCE. Semnificativă este Carta de la Paris, în care, pe lângă celelalte principii ale dreptului international, se stabileşte încă unul, şi anume: cel al „unităţii naţionale”. Astfel, textul Carta stipulează: „Reafirmăm egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare, conform Cartei O.N.U. şi normelor pertinente ale dreptului international în acest domeniu, inclusiv ale celor referitoare la integritatea teritorială a statelor”. Totodată prevede: „Luăm act cu mare satisfacţie de Tratatul privind reglementarea definitivă cu privire la Germania, semnat la Moscova, la 12 septembrie 1990, şi salutăm sincer faptul că poporul german (sublinierea noastră) s-a reunit într-un singur stat conform principiilor Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în deplin acord cu vecinii săi. Realizarea unităţii naţionale (sublinierea noastră) a Germaniei este o contribuţie importantă la instaurarea unei ordini de pace justă şi durabilă în Europa unită, democratică şi conştientă de responsabilitatea sa în domeniul stabilităţii, păcii şi cooperării [3, p.304].

Luând în calcul aceste stipulări, urmând spiritul şi duhul Cartei de la Paris, constatăm, cu regret, că o singură naţiune, şi, anume, cea română nu este unificată şi reunită într-un singur stat până în prezent. Iar practica unităţii naţionale germane şi reunificarea Germaniei serveşte nouă, românilor, exemplu de urmat, având în acest plan şi reglementările de rigoare.

Mai mult ca atât, întru dezvoltarea spiritului Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, Parlamentul European, prin Rezoluţia din 19 septembrie 2019, condamnă actele de agresiune, crimele împotriva umanităţii şi violarea drepturilor omului comise de regimurile totalitare – nazist şi comunist – subliniind totodată faptul că cel de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul imediat al Pactului Ribbentrop-Molotov.

În acest context, Rezoluţia Parlamentului European invită „toate statele-membre ale UE să efectueze o evaluare clară şi principială a crimelor şi actelor de agresiune comise de regimurile totalitare comuniste şi de regimul nazist”. Or, România tocmai este jertfă a acestui Pact, prin care i-au fost răpite Basarabia (astăzi Republica Moldova), Ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei, aceste teritorii fiind ocupate la 28 iunie 1940 de către Uniunea Sovietică prin ultimatul din 26 iunie 1940.

Rezoluţia încurajează România să iniţieze o evaluare deplină a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov pentru Republica Moldova, Ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei înlăturarea lor prin reîntregirea acestor teritorii cu România – consecinţă legală şi legitimă din punct de vedere juridic şi al Adevărului Divin.

Studiul efectuat în materia unităţii naţionale şi statale a românilor în baza normelor şi principiilor dreptului international ne permit să formulăm următoarele concluzii.

1. Raptul Basarabiei la 1812 din corpul Principatului Moldav şi cel din 28 iunie 1940 din corpul statului naţional, unitar – România constituie acte de anexe, condamnate de normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
2. Spiritul unităţii naţionale este inerent societăţii umane evoluate la calitate de naţiune, fapt demonstrat în istoria omenirii. Statele nord americane după proclamarea independenţei s-au unificat într-o singură naţiune. Polonia a fost divizată de trei ori, dar nu şi-a creat state, ci s-a unificat.
3. Unirea principatelor din 4-24 ianuarie 1859 este legală şi legitimă, fiind săvârşită în baza principiului naţionalităţilor.
4. Formarea statului Român la 1 decembrie 1918 prin Unirea Basarabiei la 27 martie 1918, a Bucovinei la 1 noiembrie 1918 şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului la 1 decembrie 1918 constituie un proces firesc legal şi legitim confirmat şi de normele şi principiile dreptului constituţional şi ale dreptului internaţional.
5. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi ratificarea Acordului cu Uniunea Europeană este un pas firesc, legal şi legitim de integrare în UE şi de reîntregire naţională a poporului român.
6. Pornind de la normele şi principiile dreptului internaţional şi, în special, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, poporul Republicii Moldova ca parte a Naţiunii Române, la fel ca şi poporul german, are dreptul la unitate naţională – drept fundamental al Naţiunilor Unite libere şi prospere.

Considerăm că realizarea acestui drept este legală şi legitimă pentru Republica Moldova, pornind de la principiul unităţii popoarelor stabilit în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, el urmează să-şi găsească exprimare prin acceptarea necondiţionată şi în mod prioritar a Republicii Moldova în cadrul UE ca forma juridică de reintegrare şi reunificare cu România. Acesta va fi triumful adevărului.

Referințe bibliografice:

[1] Acest principiu va sta şi la baza proclamării independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 2018.
[2] Cantemir Dimitrie. Descrierea Moldovei. Chişinău: Hyperion, 1992.
[3] Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21 no- iembrie 1990. Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.707-XII din 10 septembrie 1991. Publicat în „Tratate internaţionale”. Edifie oficială, 1998, vol.1.
[4] Cojocaru Gh. Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. În: Cugetul, nr.4, 1991.
[5] Decretul despre pace din 26 octombrie (8 noiem- brie) 1917. Ленин В.И., ПСС, том
[6] Deleanu I. Drept constitutional şi instituţii politice: Bucureşti: Europa Nova. 1996, vol.2, p.13.
[7] Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 2016.
[8] Drăganu T. Drept constitutional şi institutii politice. 1. Cluj-Napoca, 2000,
[9] Grama D. Destin românesc. În: Revistă de istorie şi cultură, 1994, nr.1.
[10] Grama D. Anexarea Basarabiei la URSS în 1940 – consecintă a sfârtecării statului Moldovenesc în 1812. În: Cugetul. Revistă de istorie şi ştiinţe umanistice, 1992, nr.2.
[11] Halippa P. Intâiul Congres al ostaşilor şi ofiterilor moldoveni din Chişinău. În: Politica, 1991 nr.4.
[12] Machiavelli Nicolo. Bucureşti: Mondero, 2008.
[13] Marx K. Insemnări despre români. Bucureşti, 1964.
[14] Mihai Eminescu şi Basarabia. SRL, Verba, 1991.
[15] Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990, Publicat în „Tratate internaţionale”. Ediţie oficială, 1998, vol. 1.
[16] Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990, Publicat în „Tratate internaţionale”. Ediţie oficială, 1998, vol. 1.
[17] Patrimoniu, 1990, nr.1.
[18] Patrimoniu, 1991, nr.3.
[19] Teodorescu A. Valoarea juridică a unui cuvânt românesc. În: Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorie. Seria III. Tomul XXVIII, memoria 11. Mihai T.Oroveanu. Istoria dreptului românesc şi evoluțla instituțiilor constitutionale. Bucureşti: Cerma, 1992.
[20] Foaie bisericească politică. Anul XXVIII, nr.65, 23 octombrie 1918.
[21] Uricariul, vol.IV, Iaşi, 1857.
[22] Veştile Sovietului Suprem 1990, nr.6, 7, art.186.
[23] Кутузов М.И. Сборник документов. Москва, 1952, т.3.
[24] Ленин В.И. Полное собрание сочинений, том 32.
[25] Ленин В.И. Полное собрание сочинений, том 35.
[26] Сборник законов СССР и указов Президиума Верховного Совета СССР, 1938-1967. Том 1. Москва, 1968.