Dr. Gheorghe Macovei

În toate timpurile activității economice a întreprinzătorilor puteau fi generate situații în care persoana ca rezultat al anumitor circumstanțe, fie obiective, fie în urma neglijenței personale, rămînea în imposibilitatea, fie absolută, fie temporară, de satisfacere a creanțelor creditorilor săi.

În mod normal originea insolvabilității o putem urmări din cele mai vechi timpuri începînd cu perioada prestatală, atunci cînd negustorii ajungeau în situația în care nu mai puteau plăti datoriile sale, pentru mărfuri, servicii, etc.

De menționat că la origini insolvabilitatea are un sens mai restrîns, aceasta  nu este privită ca o instituție complexă menită a asigura satisfacerea creanțelor creditorilor debitorului insolvabil sub supravegherea unei autorităților statale folosind ca alternative metoda lichidării masei debitoare sau restabilirii solvabilității debitorului.

La început insolvabilitatea era restrînsă la instituția clasică a falimentului, în sensul unei proceduri forțate de lichidare a patrimoniului debitorului insolvabil și lichidare a datoriilor acestuia. Însă etimologia cuvîntului faliment este mult mai tîrzie procedurilor propriu-zise, acesta fiind de origine latină, înseamnă în traducere din latina vulgară fallire – a eșua, dar și a înșela. În acest sens la origini faliment, falit erau noțiuni aplicabile celor ce au ajuns la incapacitatea de plată prin aceasta fraudînd interesele creditorilor, acționînd contrar acestora. [1]

În ce privește referințele timpurii despre institutul falimentului, anumite trăsături le putem găsi în perioada antichității la popoarele ebraice. Legile acestora prevedeau o așa  numită ”descărcare periodică a datoriilor” în așa mod ca comerciantul să poată porni o nouă afacere fără greutatea fostelor datorii. În acest sens, deja, se conturaseră anumite reguli privind insolvabilitatea contemporană rolul primordial al căreia, în prezent, rămîne păstrarea entității comerciale aflate în insolvabilitate prin restructurare, reorganizare și doar în caz de eșec total, purcederea la satisfacere creanțelor prin lichidarea acesteia și împărțirea produsului rezultat.

O reglementare mai conturată privind instituția falimentului o găsim la greci și romani. Spre deosebire de regulile ebraice, acestea nu încercau să găsească anumite remedii pentru debitor. Această perioadă este guvernată de prezumția caracterului fraudulos, intenționat, al celui ce rămînea în incapacitate de plată.

Persoana incapabilă de ași onora plățile era considerată infamă. Anume în această perioadă apare termenul de bancrută (bankruptcy), care provine de la sintagma latină banca rotta – banca ruptă, ce semnifică acțiunea negustorilor creditori de a strica public tejgheaua negustorului incapabil de plată, demonstrîndu-se insolvabilitatea acestuia.

Prima procedură colectivă în favoarea creditorilor prin care bunurile erau transmise în posesia acestora o întilnim în dreptul roman, așa numita misio in possesionem – în urma căreia avea loc vînzarea bunurilor (venditio bonorum), iar prețul acestora urma să fie transmis creditorilor.

În acest sens găsim o primă amintire despre anumite metode mai democratice în încercarea soluționării diferendelor apărute în legătură cu incapacitatea de plată a comercianților.

Anume procedura venditio bonorum este considerată de unii[2] ca origine a procedurii falimentului clasic, care la rîndul sau a fost precedată de așa numita procedură manus inectio, consacrată în Legea celor XII Table, potrivit căreia debitorul putea fi vîndut ca scalv, omorît, în caz în care terții nu manifestau intenția de ai plăti sumele datorate, fie ca alternativă, creditorul putea ține debitorul să muncească pentru sine, pînă își răscumpără datoria.

În general perioada antichității este guvernată de un aspect negativist pentru cei care rămîneau datori,î special incapabili de plată, și în general prin lipsa supravegherii statale sau cel puțin din partea unui terț privat a raporturilor apărute între creditori și debitori, în legătură cu incapacitatea de plată a ultimului, acest fapt fiind justificat prin darea debitorului la libera dispunere a voinței creditorilor săi.

În esență dreptului roman i se datorează în mare parte înlocuirea justiției private cu cele publice pe de o parte, iar pe de altă parte măsurile primitive de răsplată personală, vindere ca sclav a debitorului, etc.

Procedura vendittio bonorum prevedea punerea sub sechestru a bunurilor debitorului, iar creditorii erau trimiși pentru a supraveghea bunurile și a împiedica  debitorul să-și mărească datoriile. În continuarea procedurii se organiza vînzarea bunurilor acestuia, cu transmiterea sumelor obținute către creditori. Ca rezultat al desfășurării procedurii date debitorul era degradat din punct de vedere social și devenea o persană fără demnitate și onoare socială, fiind numită persoană infamă.  În acest sens el devenea o persoană fără onoare civilă, dacă nu purcedea la cesio in bonorum care consta în cedarea bunurilor către creditori în valoarea creanțelor deținute.

Evul mediu cunoaște o nouă etapă în evoluția instituții insolvabilității. În acest sens, unii autori [3] consideră că instituția insolvabilității se dezvoltă în direcția a două coordonate distincte, care pot fi regăsite de fapt și în prezent în legislațiile contemporane.

Astfel se disting pe de o parte legile de sorginte anglo-saxonă care au preluat și au dezvoltat conceptul mozaic, combinînd remediile acordate debitorului cu protecția debitorului în vederea descărcării acestuia de datorii și supraviețuirii afacerii.

Pe de altă parte avem legile de sorginte latină care acordă atenție prioritară protecției creditorilor, iar pe lîngă recuperarea creanțelor, legea prevede pentru debitor și sancțiuni cu caracter nepatrimonial, interdicții și decăderi de natură de al exclude pe acesta din circuitul civil. Cu toate acestea se făcea distincție dintre debitorul de bună credință și cel de rea credință, în primul caz răspunderea fiind atenuată de faptul survenirii involuntare a stării de insolvabilitate permițîndu-se în această măsură și descărcarea de datorii.

Propriu-zisa dezvoltarea a falimentului are loc în secolele XI-XII, unde în mare parte datoriră dezvoltării relațiilor comerciale, aplicării dreptului roman față de acestea, se intensifică și apare necesitatea reglementarii situației celor faliți. [4]  Fiind preluată în această perioadă, instituția falimentului a redobîndit caracterul represiv. Faliții erau tratați cu multă asprime impunându-lise penalități dezonorate. Spre deosebire de perioada antică, procedurii de faliment erau supuși numai negustorii. Negustorii din aceeași ramură se uneau în corporații pentru ași proteja și apăra interesele comune, corporația era condusă de către un comitet în frunte cu un consul, care la rîndul său aveau atribuții administrative și jurisdicționale. Litigiile inclusiv încasarea datoriilor de la debitori, apărute între negustori, membrii ai aceleiași corporații, erau examinate de acest comitet și se terminau cu decizii obligatorii pentru părți. Deciziile acestor comitete au și constituit primele culegeri de statute, ca, de exemplu, Statutele din Florența 1312, 1324, 1399,  Statul din Roma 1317, Statutul din Verona din 1380, etc.

În unele din statutele orașelor italiene au fost găsite o serie de elemente a instituției falimentului clasic, inclusiv, starea de încetare a plăților, desesizarea, concordatul, nulitatea actelor frauduloase, în aceeași perioadă au avut loc și primele procese de faliment de proporții. Potrivit cercetătorilor falimentului erau supuși nu numai micii comercianți, dar și societățile mari ale căror insolvabilitate erau comparată cu pagubele cauzate de război, deoarece puteau fi atinse interese unor orașe întregi. [5]

Astfel, începînd cu anul 1300 companiile din nordul Italiei devin tot mai mari și mai puternice. Aici menționăm așa nume ca: Scali, Amieri, Bardi, Peruzzi, Acciaioli. Adevărate companii multinaționale capabile „de a face afaceri cu tot ceea ce ar putea fi schimbat pe capital greu și în măsură să stabilească reprezentanții lor în toate locurile strategice ale activității economice”, din Bari spre Marsilia, de la Paris la Bruges, de la Londra la Barcelona, Constantinopol, Cipru, Rodos, Ierusalim. Bogăția societății ”Bardi” este descrisă astfel: „În 1318, într-una dintre perioadele cele mai prospere din istoria sa, închide bugetul anual cu o cifră de afaceri de 873.638 florini, egal cu 3.089 kg de aur (ceea ce ar însemna în echivalent bănesc, în prezent, suma de aproximativ 121 050 187 Euro. în valoare de trei ori mai mare decât bugetul din 1341 a unui oraș important, Lucca, în mărime de 250 000 florini.

De la începutul anilor treizeci ai sec. XIV profiturile au început să scadă, iar economia a scăzut semnificativ după 1340, atunci când a devenit clar faptul că regele englez Edward III nu este capabil să se întoarcă bancherilor din Florenţa 1.365.000 florini – acordate pentru a acoperi costurile militare împotriva Franței. Suplimentar are loc răcirea relaţiilor cu conducătorii Florenţei, Napoli şi intensificarea unui climat de suspiciune care a determinat deponenţii de la companiile florentine la retragerea resurselor sale. Astfel a urmat de o reacție în lanț de neoprit. La sfârşitul anului 1341 Acciaioli a declarat faliment, împreună cu Bonaccorsi, Cocchi, Antellesi, Corsini, Uzzano, Perendoli. În 1343 a eşuat în Peruzzi şi Bardi. Falimentarea marilor companii a afectat astfel aproape întreaga Europă. [6]

De menționat că în această perioadă are loc diferențierea debitorilor insolvabili în faliți și bancrutieri. În acest sens faliți erau considerați debitorii insolvabili de bună credință, adică persoana care din cauza administrării nepricepute a averii ajungea în imposibilitatea de ași onora obligațiile. Bancrutierii erau debitorii necinstiți care cu bună știință săvîrșeau fapte nedemne, în detrimentul creditorilor. Ei erau tratați mult mai dur decît faliții. Aceste două categorii de debitori sau păstrat și în legislațiile moderne ulterior fiind preluate, de exemplu, în Franța, prin Ordonanța lui Colbert privind   Comerțul terestru din 1673, în Codul Comercial francez din 1807, în Codul comercial italian din 1882, etc.

Perioada modernă în evoluția insolvabilității se caracterizează prin adoptarea unor reglementări normative codificate esențiale în domeniul reglementării relațiilor comerciale inclusiv în ceea ce privește falimentul.

Astfel o primă reglementarea a falimentului în epoca modernă o găsim prin legea britanică privind falimentul din 1732, deși prima lege de reglementare a falimentului a fost adoptată în 1543, avînd un caracter aprofundat penal care se referea în deosebi la debitorii insolvabili de rea credință, cei bancrutieri. Abia în 1914 este adoptat actul de baza privind falimentul numit Bankruptcy Act. De asemenea putem vorbi de adoptarea Codului Francez din 1807, în care Franța preia duritatea instituției falimentului adoptată anterior în Ordonanța lui Colbert, instituind reglementări noi în domeniu acesteia.

În această perioadă falimentul și în general insolvabilității abia că îi poate fi atribuită o natură civilă, fiindcă falimentul era pedepsit cu închisoarea și era văzut ca un mijloc de lichidarea financiară a companiilor debitoare cu atribuirea mijloacelor creditorilor. O materializare clasică în acest sens o putem găsi în reglementările franceze, astfel aceasta urma realizarea a două scopuri. Primul constînd în asigurarea plăților creanțelor creditorului și pedepsirea falitului, iar altul viza asanarea activității comerciale, însă urmînd tradiția evului mediu, falitul putea fi închis, reținut pe tot timpul procedurii, iar dacă se constata că este vinovat de bancrută, era sancționat penal.

Din alte reglementări contemporane celor franceze putem evidenția Statutul Concursual  din 1877 Germania, care reglementa procedura insolvabilității, ulterior acesta a fost coroborat cu Codul civil și Comercial din 1897. În Statele Unite reglementarea insolvabilității cunoaște primă reglementarea prin adoptarea Legii din 1898, care a rămas în vigoare pînă la adoptarea noilor reglementări din 1978.

În literatura română se afirma că, în țara vecină primele elemente care semnifică prezența instituției falimentului putem să le observăm în sec. XVIII, dar reglementări au fost consacrate abia în Codul Caragea și Codul Calimah ambele din1817 fiind, de fapt, inspirate din Codul Civil francez și Codul Civil austriac. În 1887 a fost elaborat și pus în aplicare Codul Comercial român, instituția falimentului fiind reglementată în cartea a III Despre faliment, art. 595 888.  În acest sens avem o reglementare destul de amplă a instituției falimentului. Falimentul era o procedură de executare silită fiind caracterizată prin caracterul unitar, colectiv, concursual și egalitar vizînd bunurile debitorului pentru satisfacerea intereselor legale ale creditorilor. Pentru declararea falimentului era necesară îndeplinirea calității de comerciant, naturii comerciale a datoriilor și încetării stării de efectuare a plăților. Declarare falimentului se făcea prin hotărîre judecătorească. Protagoniștii procedurii erau judecătorul sindic, creditorii și tribunalul. [7]

În Rusia, autorii ruși, consideră că instituția insolvabilității își are originea în izvorul de drept Rusckaia Pravda, [8] care deja făcea diferență dintre debitorii de rea credință și cei de bună credință, mai tîrziu norme cu privire la faliment apar în Sobornoie Ulojenie (1649), care stabilea prioritatea creditelor și trezoreriei, în ce privește executarea datoriilor. Ulterior în Rusia apar norme codificate privind falimentul și anume Statutul privind falimentul din 1740 și Statutul privind faliții din 1800. [9] Faliții erau împărțiți în trei categorii, faliți prin forța majoră, faliți neglijenți și faliți de rea credință. În legislația Rusiei de pînă la 1917 existau și o serie de norme cu caracter penal, conform căreia aceștia erau pedepsiți pentru bancruta frauduloasă. În perioadă sovietică, de asemenea, au existat norme cu privire la faliment, însă datorită economiei planificate, majoritatea problemelor legate de faliment erau soluționate pe căi administrative.  Avînd în vedere proprietatea statului și existența întreprinderilor în proprietatea și administrarea acestuia, întreprinderilor de stat, cooperativelor, colhozurilor, li se iertau datoriile sau aveau loc restructurarea ce ducea la fuziunea acestora la întreprinderile solvabile. De asemenea existau plăți subsidiare, din partea statutului, realizate cu scopul lichidării stării de insolvabilitate.

Vorbind despre epoca contemporană, aceasta include perioada începînd cu a două jumătate a sec XX, în această perioadă legislația majorității statelor își modifică scopul îndreptîdu-se spre păstrarea debitorului în dificultate ca întreprinzător și nu lichidarea, pedepsirea acestuia.

Respectiv în această perioadă apar o serie de modifică menite de a restructura debitorul, schimba managementul acestora, coraportul pe categorii de creanțe, toate avînd ca scop asanarea activității debitorului insolvabil.

Tot atunci pornește un val esențial de reforme în privința modificării instituției insolvabilității începînd cu modificarea esențială a cap. XI din Legea federală americană cu privire la insolvabilitate din 1978, continuînd cu modificarea legislație din Italie (1979), Franța (1985), Marea Britanie (1986), Noua Zeelandă (1989), etc. [10]

În țările post comuniste inclusiv Moldova, modificări apar abia după 1990, conform băncii mondiale vîrsta medie a legislației falimentului în țările cu cea mai bună practică în domeniu – Belgia, Canada Finlanda, Irlanda, Japonia – este de numai 6 ani. [11]

La moment deși scopurile pentru realizarea si desfășurarea procedurii de insolvabilitate ramîn aceleași, totuși reglementările, concrete diferă de la o legislație la alta. Astfel este recunoscută diferențierea cîtorva tipologii a legislațiilor privind falimentul. In primul rînd cea britanica din care fac partea Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă și SUA, cea franceza din care fac parte  jumătate din statele membre UE (Franța, Spania, Belgia, Grecia, etc.), cea germanica din care face parte Germania, Austria, Japonia și cea scandinava sau nordică (Finlanda, Norvegia, Danemarca, etc.). Ca rezultat legislația falimentului în statele membre ale Uniunii Europene are origini si reprezentanți în toate aceste tipologii, nefiind o unitate în reglementări. [12]

Menționăm în același timp că legislația de sorginte britanica oferă cea mai buna soluție pentru creditori, 72 % din tările care o aplică nu îngheață automat activele la momentul declanșării procedurii, se garantează că primii plătiți vor fi creditorii garantați, excepție în acest sens face SUA, cu legislație, mai degrabă, anti creditori, ce presupune înghețarea activelor, declanșarea unilaterală a procedurii de faliment și păstrarea membrilor debitorului la conducere. [13]

În ce privește evoluția și tendințele moderne în Republica Moldova, menționăm că instituția insolvabilității, ca de fapt și serie de alte reglementări specifice economiei de piață, are o evoluție destul de scurtă în spațiu național. Prima  încercare de a reglementa relațiile apărute în legătură cu incapacitatea de plată s-au materializat prin Legea cu privire la faliment nr. 851 din 03.01.1992. [14] Pe parcursul a doar 31 de articole s-a încercat a concentra la maxim pornirea și desfășurarea procedurii legate de incapacitatea unui subiect de drept.

Esența procedurii date era definită ca totalitate a reglementărilor referitoare la răspunderea proprietarului de eficiența gospodăririi și administrării întreprinderii, fiind aplicabile persoanelor juridice sau persoana fizice care în urma unei activități economice nereușite nu erau în stare să-și achite creanțele al căror termen a expirat.

Un moment aparte, era reglementare privind faptul că, procesul de faliment se intenta în cazul în care debitorul nu era în stare sau refuza să îndeplinească în termen obligațiile rezultate din creanțe, ceea ce de fapt nu ține de esența procedurii de insolvabilitate clasice, unde esențial este acea stare de fapt ce ține de incapacitatea de plată a subiectului concret, dorința acestuia nu are importanță, atît timp cît incapacitate de plată este o stare obiectivă, rezultată din cauza cel puțin a lipsei lichidităților.

Din punct de vedere a competenței asupra soluționării cauzelor de faliment se stabilea că asupra persoanelor juridice era de competent arbitrajul, iar asupra persoanelor fizice doar instanța de judecată.

Din punct de vedere a caracteristicilor definitorii a procedurii de faliment sau creat mai multe reglementări specifice ca, de exemplu, încetarea tuturor cauzelor aflate pe rol de la data intentării procedurii de faliment, în același timp nefiind specificat efectele încetării pentru procesele aflate pe rol și drepturilor creditorilor în cadrul procesului propriu-zis. Un alt exemplu ar fi, prezumția că de la intentarea procedurii de faliment debitorul își continuă activitatea economică fără nici o limitare, totodată fiind scutit de plata a orice dividende, dobînzi, rentă sau chirie.

O atenție aparte merită a fi acordată statutul procesual al adunării creditorilor, competența căreia era limitată la maxim, voința creditorilor fiind substituită cel mai des de cea a instanței de judecată. Printre atribuțiile acesteia erau în mare parte doar cele ce țin de supraveghere și soluționarea unor chestiuni tehnice.

Printre participanții la proces se număra așa numitul procurist și comisia de lichidare care acționa sub conducerea lui. Procuristul îndeplinea funcțiile de conducător a unității sau după caz de revizor, cum era definit în legea respectivă, dar atunci cînd debitorul nu era înlăturat de la conducerea întreprinderii. Comisia de lichidare la rîndul ei era însărcinată cu toate atribuțiile ce țin de administrarea bunurilor, starea acestora, creanțele existente, etc.

Printre trăsăturile specifice putem menționa existența unei perioade de șase luni pentru restabilirea solvabilității, iar în caz de eșec a acesteia debitorul se declara falit. Cît și existența unei proceduri de reorganizare propusă și condusă de comisia de lichidare.

Din punct de vedere practic reglementarea falimentului din 1992 mai mult seama a un rezumat, o schiță a unei proceduri falimentare ceea ce de fapt a și dus la inaplicabilitatea acesteia în practică.

O următoare etapă în evoluția instituției insolvabilității moldave o constituie Legea cu privire la faliment nr. 786 din 26 martie 1996, [15] care pe parcursul a 38 de articole a încercat a repara neajunsurile reglementărilor din 1992.

În cadrul acesteia pentru prima dată apare noțiunea de insolvabilitate – ca stare de facto fiind accentuata anume ideea incapacității satisfacerii creanțelor și nu a ne dorinței de plată. Deja se accentuează că debitor insolvabil poate fi doar persoanele juridice și fizice ce practică activitate de întreprinzător.

Noutatea reglementării constă în apariția a o serie de noțiuni progresiste, ce au anticipat aplicabilitatea acestora așa ca faliment principal, faliment secundar, centru intereselor principale, ca rezultat putem evidenția o evoluție esențiala în comparație cu reglementările anteriore. Ulterior aceste categorii juridice au fost fundamentate în Regulamentul Consiliului Europei privind insolvența din 29 mai 2000. [16]

Alte momente specifice legii respective sunt: exceptarea de la procedura de faliment a instituțiilor financiare, competenta exclusivă a instanțelor de judecata la judecarea cauzelor de insolvabilitate, categorisirea pricinilor de insolvabilitate ca acțiuni privind falimentul, ceea ce în termenii contemporani ar însemna desfășurarea unei proceduri contencioase, acordarea unui loc special pentru procuror printre subiecții cu drept de solicitare a deschiderii procedurii de faliment.

O altă noutatea a legii respective o constituie prevederea privind garanțiile debitorului insolvabil în special cauțiunea necesara a fi depusă de creditori în cazul în care li se va refuza in intentarea procedurii de insolvabilitate, sumă care nu putea fi mai mare de 20% din suma creanței.

În mare parte reglementarea din 1996 era asemănătoare celei din prezent. Astfel exista o etapă premergătoare intentării procedurii de faliment în cadrul căreia instanța de judecată numea desfășurarea unui audit, audia părțile și constatînd existența temeiului de insolvabilitate declara debitorul în stare de insolvabilitate, fie respingea cererea în cazul lipsei acestuia.

Spre deosebire de reglementarea anterioară procesele civile în curs de desfășurare se suspendau și se indica asupra faptului că toate pretențiile patrimoniale urmau a fi examinate în cadrul procesului de faliment

Asemănător reglementării prezente era prevăzută procedura alternativa de reorganizare cu posibilitatea adoptării unui plan de reorganizare, în caz de eșuare sau de imposibilitate de aplicare a acestuia se trecea la procedura de lichidare care presupunea obligatoriu preluarea activității de la debitor și numirea administratorului procedurii de lichidare.

Cu părere de rău reglementare din 1996 nu a mers prea departe în ce privește acordarea împuternicirilor depline organelor creditorilor astfel adunarea creditorilor avea competente minime doar în ce privește supravegherea fără putere decizionala.

Un specific aparte a reglementării date este și apariția unui participant nou cu statut procesual separat numit reprezentantul angajaților debitorului, reglementarea minuțioasă a structurii desfășurate a creanțelor ce urmau a fi satisfăcute în cadrul procedurii de faliment cît și reglementarea așa numitei proceduri simplificate de lichidare condiționate de existenta temeiurilor incontestabile de insolvabilitate și lipsa patrimoniului, o procedură care a fost reînviată odată cu adoptarea Legii insolvabilității din 2012.

Următoare și cea mai longeviva, din punct de vedere a aplicării acesteia, rămîne a fi Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001. [17] În varianta inițiala legea includea așa numita procedura de restructurare aplicată asupra întreprinderilor în proces de restructurare, indiferent de tipul lor de proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în Republica Moldova. Începînd cu 14 iulie 2006 sa statuat ca insolvabilitatea întreprinderilor se depășește doar în cadrul unui proces judiciar, iar inspectoratele fiscale urmau să preia toate dosare privind întreprinderile ce activau în proces de restructurare în baza acordurilor—memorandum încheiate.

Începînd cu iulie 2006 Legea insolvabilității delimitează clar așa numitul proces de insolvabilitate care se desfășura în două forme – procedura planului și procedura de lichidare a patrimoniului. Are loc o fundamentare esențială a poziției administratorului insolvabilității și adunării creditorilor, o limitare a voinței instanței și acordare doar a împuternicirilor de supraveghere și control și decizionale ce ar substitui voința creditorilor.

Soarta debitorului deja se hotărăște de adunarea creditorilor care vine a dispune fie calea alternativa de păstrare a entității juridice cu aplicarea procedurii planului, fie lichidarea categorica. Întreaga procedura de lichidare ține de persoana administratorului sub supravegherea strictă a creditorilor și instanței de judecată. Specific este reglementarea minuțioasă a validării creanțelor, contestării acestora, rezervării masei debitoare pentru creanțele contestat. Apar o serie de reglementări privind valorificarea masei debitoare, modalitățile de valorificare, distribuirea a produsului obținut si încetarea a procedurii de insolvabilitate.

Ulterior evoluția sistemului național privind insolvabilitatea a continuat cu Legea Insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012. [18] Apariția noii legi a fost generată de o serie de probleme legate de practica aplicării legii din 2001, în special ne referim la:

– puterea limitate a creditorilor, care de fapt ar trebui sa decidă soarta debitorului insolvabil ca rezultat a propriilor creanțe. Deseori în practică este substituită voința creditorilor prin decizia instanței de judecat.
– lipsa unor limite procedurale în privința tipului si timpului contestărilor operate în cadrul procedurii ceea ce duce la tergiversarea iraționala a procedurii respective.
– interesul slab pentru aplicarea procedurii alternative și controlul minor a creditorilor în cadrul acestora.
– poziția ambigua și deseori confuză a administratorului.

Noua legea vine a fi mai corelată realităților economice si cadrului legal existent. Astfel deja clar se delimitează ca există o unică procedura de insolvabilitate aplicabilă care poate lua forma fie a falimentului, fie a procedurii de restructurare. Ca rezultat se încearcă a ordona consecutivitatea acțiunilor desfășurate și măsura în care instanța de judecata se poate implica în desfășurarea procesului de insolvabilitate.

Tot odată una din cauzele modificărilor aprobate în privința reglementărilor privind insolvabilitatea se datorează confuziilor privind rolul instanței de judecată în cadrul procedurii de insolvabilitate și coraportului acestuia cu atribuțiile organelor de conducere a creditorilor și administratorul insolvabilității.

Reieșind din nota informativa prezentat la proiectul legii nr. 149 din 29.06.2012  ”O problemă majoră existentă în implementarea sistemului de insolvabilitate în Moldova constă în delimitarea nu întotdeauna clară a rolurilor şi obligaţiunilor respective ale judecătorilor, administratorilor, companiei-debitoare şi creditorilor. Aşadar, judecătorii reiterează că sunt obligaţi să întreprindă prea multe proceduri şi sarcini în cadrul fiecărui dosar de insolvabilitate; administratorii indică că deseori se află în stare de imposibilitate de realizarea sarcinilor impuse, datorită incertitudinii statutului profesiei lor, iar creditorii garantaţi ai companiei insolvente (în marea majoritate bănci) indică că ei sunt implicaţi insuficient în procesul de luare a deciziilor şi nu li se acordă posibilitatea să voteze anumite întrebări (…)”. [19]

Făcînd o sinteză a noilor reglementări putem să ne referim la următoarele:

– introducerea așa numitei perioade de observație;
– introducerea procedurii simplificate de faliment prin care un debitor, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii de insolvabilitate, fie după o perioadă de observaţie de maximum 90 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele incapacităţii de plată a debitorului.
– introducerea unei reglementări mai detaliate şi mai clare a esenţei redresării solvabilităţii debitorului prin aplicarea în privinţa lui a procedurii de reorganizare judiciară, reglementarea tipurilor de restructurări şi căile de realizare a acestora.
– concretizarea expresă şi clară a atribuţiilor administratorului insolvabilităţii, drepturilor şi obligaţiilor acestuia, precum şi pîrghiile de influenţă asupra debitorului, în cazul în care acesta acţionează în detrimentul creditorilor sau nu respectă planul de restructurare.
– introducerea cu titlu de novaţie a unei proceduri noi, numită „procedura accelerată”, prin intermediul căreia faţă de debitor va putea fi aplicată procedura de restructurare într-un termen ce nu va depăşi 60 de zile.
– reglementarea strictă a procedurii de contestare a actelor în cadrul procedurii de insolvabilitate, în special – termenul maxim de examinare a unei căi de atac, în cadrul unui proces de insolvabilitate, nu poate fi depăşi 30 de zile, concomitent, pe durata examinării căii de atac, dosarul rămîne în cadrul instanţei de fond, ceea ce optimizează desfăşurarea actelor procesuale şi, respectiv, va micşora timpul necesar soluționării întregii proceduri.

Ca rezultat putem concluziona cu certitudine că Republica Moldova merge ferm în rînd cu majoritatea țărilor europene în ce privește reglementările ce țin de insolvabilitate și procedura acesteia. Minimizarea voinței statutului cu protejarea la maxim a intereselor creditorilor și asigurarea unui control riguros din partea acestora asupra menținerii și valorificării masei debitoare formează fundamentul unei proceduri eficiente de insolvabilitate ce ar maximiza procentul plăților creditorilor și ar reduce eventualele pierderi a masei debitoare.

Astfel obținem o procedură concursuală rezultatele căreia depind în cea mai mare măsură de creditorii debitorului insolvabil, instanța de judecată avînd doar un rol de supraveghere asigurînd echilibrul între drepturile creditorilor și statutul debitorului insolvabil.

*Acest articol a fost publicat în: Materialele Conferinței ”Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relațiilor economice: tradiții, actualitate și perspective”, Chișinău, CEP USM, 2014, pag. 254.

Referințe bibliografice:

[1] Roșca Nicolae, Noțiunea de insolvabilitate prin prisma legii insolvabilității nr. 632/2001, Buletinul Curții de Apel Economice și Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanțelor, 2006, nr. 5, pag. 15.
[2] Roșca Nicolae, Insolvabilitatea în dreptul Republicii Moldova – o instituţie modernizată a procedurii „vendetio bonorum” din dreptul roman, Revista de științe juridice, nr. 4, 2007, Universitatea din Craiova, pag. 71.
[3] scritube.com, Scurt istoric al reglementărilor privind insolvența, accesat la 15.02.2013.
[4] dejure.md, Staver Natalia, Istoricul apariție procesului de insolvabilitate și dreptul aplicabil contractului comercial de vînzare-cumpărare internaționala, accesat la 15.02.2013.
[5] Idem.
[6] http://www.ilgiornale.it/news/cultura/storia-medioevo-ci-insegna-capire-crisi-oggi.html, Istoria din Evul Mediu ne învață să înțelegem criza de astăzi, accesat la 15.02.2013.
[7] dejure.md, Staver Natalia, Istoricul apariție procesului de insolvabilitate și dreptul aplicabil contractului comercial de vînzare-cumpărare internaționala, accesat la 15.02.2013.
[8] Шершеневич Г. Ф., Курс торгового права, Русское право, Т. IV: Торговый процесс. Конкурсный процесс, § 188.
[9] Idem.
[10] Aspecte ale falimentului în economia românească, Studiul nr.8, Institutul European din România, București, 2004, pag. 15.
[11] Banca Mondială (2004), Global Insolvency Law Database – Insolvency Overview – Germany, France, United Kingdom.
[12] Aspecte ale falimentului în economia românească, Studiul nr.8, Institutul European din România, București, 2004, pag. 17.
[13] Idem.
[14] Legea cu privire la faliment, nr. 851 din 03.01.1992, Monitorul Oficial nr.1/10 din 1992.
[15] Legea cu privire la faliment, nr. 786 din 26.03.1996, Monitorul Oficial nr. 58/583 din 05.09.1996.
[16] Regulamentul Consiliului (EC) 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate.
[17] Legea insolvabilității, nr. 632 din 14.11.2001, Monitorul Oficial nr. 139-140/1082 din 15.11.2001.
[18] Legea insolvabilității, nr. 149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial nr. 193-197/663 din 14.09.2012.
[19] Ministerul Economiei, Notă informativă la proiectul Legii insolvabilității în redacție nouă, nr. 2576 din 23.11.2011.