Particularităţile activităţii infracţionale neconsumate ale infracțiunii de răpire a unei persoane

Săvârşirea infracţiunii, dar deopotrivă a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară de regulă în timp şi spaţiu, putând consta din una sau mai multe fapte prejudiciabile.

Ca şi orice altă infracţiune, răpirea unei persoane poate parcurge mai multe momente sau faze în vederea realizării elementului material, şi anume:

 – perioada internă: conceperea ideii de a săvârşi fapta de răpire a unei persoane; momentul deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Însă, conducându-ne de adagiului latin nuda cogitatio – gândul criminal nu se pedepseşte, aceste trei faze rămân în afara unei punibilităţi;

– perioada externă: faza actelor preparatorii (se pregăteşte săvârşirea infracţiunii); faza acţiunii de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza urmărilor (producerea rezultatului). Spre deosebire de perioada internă, acestea capată relevanţă juridico-penală. În acest studiu însă, ne vom referi doar la formele infracţiunii neconsumate, după fazele de desfăşurare a infracţiunii de răpire a unei persoane, şi anume la pregătire şi la tentativă.

În ştiinţa dreptului penal sunt denumite acte preparatorii toate actele prin care se pregăteşte săvârşirea faptei prejudiciabile ce constituie elementul material al infracţiunii. Caracteristic pentru aceste acte este deci faptul că ele intervin înainte de executare şi că teologic vizează să asigure buna desfăşurare a acesteia, prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare înfăptuirii infracţionale [1].

Spre deosebire de legile penale ale altor state, precum: România [2], Germania [3], Franţa [4], Elveţia [5], Argentina [6], Australia [7], Republica San-Marino [8] etc., Codul penal al Republicii Moldova defineşte noţiunea de pregătire de infracţiune. Astfel, în conformitate cu art.26 CP RM, se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. Mai mult ca atât, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte sfera de aplicabilitate a răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune, excluzând din sfera de incidenţă a punibilităţii doar pregătirea infracţiunii uşoare. Astfel, actul preparator vizează, pe de o parte, numai o anumită categorie de infracţiuni, iar pe de altă parte, sfera sa de cuprindere include atât trăsăturile subiective (vinovăţia), cât şi cele obiective (procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, cât şi crearea intenţionată, de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii). Avându-se în vedere că legiuitorul a calificat fapta de răpire a unei persoane în varianta-tip (alin.(1) art.164 CP RM) şi în varianta agravată de la alin.(2) art.164 CP RM drept infracţiune gravă, iar în varianta agravată de la alin.(3) art.164 CP RM drept infracţiune deosebit de gravă, pregătirea de răpire a unei persoane va fi supusă răspunderii şi pedepsei penale în toate cazurile. Astfel privite lucrurile, se face simţită necesitatea investigării particularităţilor pregătirii infracţiunii de răpire a unei persoane pentru o justă şi corectă calificare a faptelor determinate săvârşite de făptuitor.

Ab initio vom supune investigării semnele obiective ale pregătirii infracţiunii de răpire a unei persoane, investigaţie care va plana asupra modalităţilor normative prevăzute de legea penală, care, în ansamblu sau fiecare în parte, crează condiţii propice facilitării săvârşirii infracţiunii de răpire a unei persoane.

Prima modalitate normativă a pregătirii de infracţiune înscrisă în prevederea de la art.26 CP RM este înţelegerea prealabilă de a săvârşi infracţiunea. În esenţă, această modalitate constă în luarea deciziilor de către două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin una să posede semnele subiectului infracţiunii [9] asupra activităţilor de înfăptuire a faptei prejudiciabile de răpire a unei persoane, precum: împărţirea rolurilor (rolul de a captura victima, de a o transporta, de a o priva de libertate etc.); stabilirea locului (de capturare şi / sau de privare ilegală de libertate); stabilirea timpului (când va fi săvârşită infracţiunea, cât timp va dura privarea de libertate); ascunderea urmelor (să nu fie identificat când şi unde a fost răpită victima, mijlocul de transport cu care a fost deplasată aceasta, unde a fost privată de libertate etc.) etc. În cele mai frecvente cazuri, infracţiunea de răpire a unei persoane este săvârşită în coautorat, fapt ce amplifică şansele  de atingere a intenţiei infracţionale.

Pentru evidenţierea acestei modalităţi de pregătire a infracţiunii de răpire a unei persoane, exprimată în împărţirea rolurilor, propunem cu titlu de exemplu declaraţiile lui C.O. date în cadrul urmăririi penale: … În luna aprilie 2010, el (adică, cu C.O. – n.a.) s-a întâlnit cu B.M., prietenul ei L.A. şi C.N., au urcat într-o maşină de modelul „Nissan” de culoare roşie şi în drum spre Aeroport au discutat detaliile acţiunilor care urmau să le săvârşească în privinţa unui cetăţean italian cu care B.M. discuta prin reţeaua INTERNET, şi anume: B.M. urma să-l întâlnească pe italian la aeroport şi să-l transporte cu ajutorul lui  C.N. la o oprire unde erau aşteptaţi de alte persoane, iar rolul lui C.O. se rezuma la simpla prezenţă la locul capturării şi în caz de opunere de rezistenţă din partea victimei de a o imobiliza pe aceasta [10]. Aşadar, din cauze independente de voinţa făptuitorilor, infracţiunea nu şi-a produs efectul. Şi mai relevant este exemplul pe care-l regăsim în practica judiciară a Federaţiei Ruse vis-à-vis de modalitatea abordată: V. a fost recunoscut vinovat de pregătire de infracţiune de răpire a persoanei, deoarece el a participat la înţelegerea prealabilă, la discutarea şi planificarea capturării, dar nu s-a prezentat la săvârşirea infracţiunii din motive independente de voinţa sa (era în stare alcoolică) [11].

O altă modalitate normativă a pregătirii este procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor pentru a săvârşi infracţiunea.

Prin procurare se înţelege dobândirea, obţinerea prin orice modalitate a mijloacelor şi instrumentelor, pe care subiectul intenţionează în viitor să le utilizeze pentru atingerea scopului infracţional [12]. Metodele de procurare a mijloacelor ori a instrumentelor în cazul pregătirii infracţiunii răpirii unei persoane pot fi atât legale (cumpărare, luare în folosinţă temporară, schimb etc.), cât şi ilegale (sustragere, răpirea mijlocului de transport etc.).

Fabricarea constă în procesul tehnologic de creare a instrumentelor şi mijloacelor infracţiunii, iar adaptarea se manifestă în aducerea lor într-o stare care ar face posibilă sau ar înlesni utilizarea lor în procesul săvârşirii infracţiunii. Spre deosebire de adaptare, în cazul fabricării instrumentele şi mijloacele sunt create din nou, fiind necesar ca intenţia făptuitorului de a le utiliza în scopuri infracţionale să anticipeze procesul de fabricare [13].

În literatura de specialitate prin instrumente de săvârşire a infracţiunii se înţelege obiectele utilizate nemijlocit de către autorul infracţiunii pentru săvârşirea acţiunilor ce formează componenţa de infracţiune [14]. Obiectele folosite în calitate de instrumente pentru comiterea răpirii unei persoane sunt diverse: cătuşele sau funia cu care victima este privată de libertate; mijlocul de transport în care persoana este privată de libertate; arma sau alte obiecte folosite în calitate de armă (lit.g) alin.(2) art.164 CP RM); substanţe narcotice sau psihotrope, cu ajutorul cărora victima este adusă într-o stare de imposibilitate de a se apăra sau de a opune rezistenţă (lit.c) alin.(2) art.164 CP RM) etc. Altfel spus, instrumentele sunt obiectele cu ajutorul cărora autorul infracţiunii realizează latura obiectivă a infracţiunii, în concret: capturează, ia şi deplasează victima şi o reţine cu privarea deplină de libertate.

Mijloacele săvârşirii infracţiunii sunt obiectele şi dispozitivele necesare pentru săvârşirea infracţiunii sau care, cel puţin uşurează (simplifică) procedura şi acordă posibilitatea realizării intenţiei infracţionale [15]. Mijloacele săvârşirii infracţiunii pot avea nu numai formă materială, ci şi imaterială [16]. Nu putem să nu fim de acord cu această aserţiune; or, în calitate de mijloace ale săvârşirii infracţiunii de răpire a unei persoane pot fi orice entităţi indiferent de natura acestora – corporale sau incorporale. Pentru a fi expliciţi vom uza de exemplul comportamentului dolosiv al făptuitorului ca una dintre modalităţile de  facilitare de comitere a capturării victimei. Dacă acest comportament viclean constă în invitaţia verbală falsă a victimei la o petrecere, pentru a aduce victima la locul destinat caturării, atunci invitaţia fiind lipsită de corporalitate, va avea rolul de mijloc imaterial de comitere a infracţiunii. Dacă însă invitaţia ia forma unui înscris, atunci trebuie să recunoaştem că aceasta în virtutea materialităţii sale va evolua în calitate de mijloc corporal (material) de comitere a infracţiunii de răpire a unei persoane.

În alt context, în calitate de modalitate normativă a pregătirii apare crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. Aceasta se poate manifesta printr-o diversitate de acţiuni (inacţiuni), necesare pentru realizarea infracţiunii în viitor [17]. Legiuitorul introducând această formă de pregătire, denotă că lista acţiunilor (inacţiunilor) de pregătire nu este exhaustivă, iar modalităţile comportamentale care crează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii şi spre obţinerea rezultatului infracţional pot fi multiple. La drept vorbind, această formă poate include în sine şi procurarea, şi adaptarea mijloacelor ori instrumentelor săvârşirii infracţiunii [18].

Crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii de răpire a unei persoane poate fi configurată de: acţiuni (culegerea de informaţii cu privire la traseul de deplasare a victimei, programul de activitate a acesteia sau paza victimei; culegerea de date şi informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; pregătirea locului de reţinere a victimei; luarea de măsuri pentru crearea obstacolelor descoperirii faptei care se va comite; luarea de măsuri în vederea asigurării folosului material rezultat din infracţiune (lit.f) alin.(2) art.164 CP RM) etc. şi inacţiuni (lăsarea fără grijă (supraveghere) a victimei de către persoana responsabilă; omisiunea de a porni sistemul de alarmă etc.).

Evaluând practica judiciară, propunem următorul caz de răpire a unei persoane care, după părerea noastră, elucidează modalitatea analizată: La sfârşitul lunii decembrie 2004, L.K. s-a întâlnit cu M.C. în or.Londra (Marea Britanie) şi s-au înţeles „să-l scoată” pe A.D. în Moldova pentru rezolvarea întoarcerea datoriei. L-au convins pe A.D. să se deplaseze în Republica Moldova, spunându-i că în or.Chişinău are o rudă care îi este dator cu 30 000 dolari SUA şi-l vor ajuta cu deschiderea afacerii [19]. În această situaţie P.K. prin înşelăciune îl aduce pe A.D. în Republica Moldova, astfel creând condiţii pentru răpirea victimei. În acest context, se impune delimitarea dintre înşelăciunea, ca o modalitate faptică de creare a condiţiilor de comitere a infracţiunii, pe de o parte, şi înşelăciunea, ca acţiune adiacentă a răpirii unei persoane, pe de altă parte. Această delimitare este una de principiu; or, doar printr-o apreciere exactă a rolului pe care îl imprimă înşelăciunea se va putea constata care anume etapă a activităţii infracţionale neconsumate a fost comisă – pregătirea sau tentativa de infracţiune. Relevăm că, dacă înşelăciunea a fost utilizată pentru a aduce victima la locul reţinerii cu privarea deplină de libertate a ei, deplasarea asigurându-se în afara concursului fizic al făptuitorului, atunci trebuie să recunoaştem că o astfel de înşelăciune este concepută ca element asigurator al reţinerii şi, prin urmare, săvârşirea înşelăciunii în asemnea circumstanţă reprezintă tentativă de infracţiune. În contrast, când înşelăciunea este utilizată de făptuitor pentru a aduce victima la locul destinat capturării (prima etapă a variantei clasice de răpire a unei persoane) şi din cauze independente de voinţa făptuitorului, victima nu s-a prerzentat la locul şi ora indicată, atunci înşelăciunea apare pe post de modalitate de creare a condiţiilor de comitere a infracţiunii, deci suntem în prezenţa pregătirii de răpire a unei persoane.

În cazul participaţiei nereuşite, când autorul infracţiunii nu reuşeşte să acţioneze din motive independente de voinţa lui, sau în cazul renunţării benevole de la săvârşirea infracţiunii, considerăm că, organizatorul, instigatorul sau complicele au creat condiţiile necesare pentru săvârşirea infracţiunii şi deci, suntem de asemenea prezenţi în forma sus-menţionată de pregătire a infracţiunii.

Cu referire la semnele subiective ale pregătirii de infracţiune, s-a stabilit concepţia [20] potrivit căreia pregătirea de infracţiune poate fi săvârşită doar cu intenţie directă, adică subiectul îşi dă seama că prin acţiunile sale crează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii, doreşte crearea acestor condiţii, prevede urmările prejudiciabile ale infracţiunii care doreşte să o săvârşească, şi tinde spre realizarea rezultatului infracţional. În doctrină există opinii [21], care atribuie pregătirii infracţiunii şi intenţia indirectă în cazul atitudinii psihice indiferente ale făptuitorului asupra acţiunii (inacţiunii) care au dus la producerea altor urmări prejudiciabile sau la săvârşirea unei alte infracţiuni. Însă în cazul intenţiei indirecte, urmările prejudiciabile apărute reprezintă efectul secundar al acţiunii (inacţiunii) infracţionale şi nu a acţiunii (inacţiunii) de pregătire. După cum argumenteză şi A.V. Korneeva, actul infracţional nu este îndreptat spre realizarea intenţiei indirecte, de aceea în cazul intenţiei indirecte întemeiată este calificarea faptei în dependenţă de urmările prejudiciabile real survenite [22]. Ţinem să menţionăm că în literatura de specialitate [23] este unanim acceptată opinia că din punct de vedere al laturii subiective, pregătirea presupune un scop bine determinat, şi anume scopul de a săvârşi infracţiunea. Deci, datorită acestei particularităţi – scopul este un semn obligatoriu – în cazul pregătirii de infracţiune se exclude intenţia indirectă. În aşa mod concluzionăm că, atitudinea psihică a făptuitorului în etapa pregătirii de infracţiunea de răpire a unei persoane este următoarea: îşi dă seama că prin acţiunile sale crează condiţii pentru capturarea, luarea, deplasarea şi  reţinerea persoanei, doreşte crearea acestor condiţii, prevede finalitatea activităţii infracţionale, adică lipsirea deplină de libertate a persoanei, şi aceste acţiuni sunt întreprinse în scopul săvârşirii infracţiunii de răpire a unei persoane.

În acest mod conchidem că, pentru ca acţiunile (inacţiunile) să fie considerate pregătire de infracţiunea prevăzută la art.164 CP RM, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) neîndoielnic, acţiunile (inacţiunile) să fie realizate în scopul săvârşirii infracţiunii, cu alte cuvinte să aibă un caracter univoc;

2) acţiunile (inacţiunile) să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru capturarea victimei, luarea şi deplasarea ei de la locul ei de habitate şi reţinerea cu privarea deplină de libertate;

3) acţiunile (inacţiunile) să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al laturii obiective, să nu facă parte din actele de executare (capturarea, luarea şi deplasarea şi reţinerea persoanei);

4) acţiunile (inacţiunile) să fie săvârşite cu intenţie directă.

Cu referire la cea de-a doua etapă a activităţii infracţionale – tentativa, relevăm că aceasta îşi găseşte existenţa între etapa de pregătire a infracţiunii şi infracţiunea consumată. Tentativa reprezintă acel segment al activităţii infracţionale care corespunde sensului generic de „încercare nereuşită” a săvârşirii infracţiunii, întrucât deşi are punct de plecare începutul executării infracţiunii (treapta inferioară a tentativei), punctul său terminus este fie întreruperea executării, fie neproducerea rezultatului ilicit (treapta superioară a tentativei) [24].

Potrivit prevederii de la art.27 CP RM, tentativa de infracţiune este definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Din această definiţie deducem condiţiile necesare pentru existenţa tentativei de infracţiune, care convenţional le putem împărţi în:

– condiţii referitoare la semnele obiective:

1. acţiunile (inacţiunile) făptuitorului să fie îndreptate spre săvârşirea unei infracţiuni –efectuarea unuia sau a mai multor acte prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei prevăzute în fiecare text incriminator din partea specială a Codului penal [25];
2. acţiunea (inacţiunea) a cărei executare a fost începută nu şi-a produs efectul – să existe momentul începerii executării faptei, dar fără să se producă rezultatul ce reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia, adică, se înţelege, nu situaţia în care lipseşte rezultatul prejudiciabil în general, dar situaţia absenţei rezultatului dorit de făptuitor;
3. producerea efectului infracţiunii este împiedicată de cauze independente de voinţa făptuitorului – întreruperea executării şi neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată, să fie datorate unor împrejurări (acestea pot fi diverse) independente de voinţa făptuitorului. Această condiţie permite delimitarea tentativei de renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.56 CP RM). Specificând această condiţie legiuitorul, trasează o linie de demarcare între întreruperea săvârşirii infracţiunii din motive independente de voinţa făptuitorului şi renunţarea de bună voie.

Pentru ilustrarea acestei condiţii, vom uza de următorul caz din practica judiciară: În luna inuarie 2009, G. l-ea propus lui I., O. şi V. să-l răpească pe N. pentru a primi pentru el răscumpărarea de 5 000 000 de ruble. Pe data de 22.01.2009, aproximativ la ora 22.00, G., I., O. şi K. au venit la casa de pe adreesa unde locuia victima.  În conformitate cu rolul atribuit, K. a rămas în maşină, în scopul de a preveni apariţia victimei. G., I. şi O., fiind mascaţi şi înarmaţi cu un electrocutant şi cătuşe, au intrat în scara casei pentru a-l aştepta pe N. Apariţia lui N. a fost anunţată de către K. prin telefon mobil lui G., I. şi O. Când N. a intrat în scara casei, G., I. şi O. l-au atacat şi l-au trântit la podea, i-au răsucit mâinile la spate. O. în scopul imobilizării lui N. i-a aplicat, de mai multe ori, lovituri cu electrocutantul, însă acesta era defectat. Intenţia de a captura victima de către G., I. şi O. a eşuat, din cauza că N. a opus rezistenţă activă atacatorilor: s-a apărat, a strigat, cerând ajutor. La strigătele lui N. au ieşit locatarii casei. Astfel, temându-se că vor fi reţinuţi (sublinierea ne aparţine – n.a.), făptuitorii au fugit de la locul faptei [26].

– condiţii referitoare la semnele subiective:

4. acţiunile (inacţiunile) să fie intenţionate – legiuitorul în mod expres exclude posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile săvârşite din imprudenţă. Cu referire la forma intenţiei, atât în doctrina penală, cu execepţia unor autori [27], cât şi în unele acte interpretative judiciare [28] în unanimitate se susţine că tentativa de infracţiune este săvârşită doar cu intenţie directă. A încerca săvârşirea unei infracţiuni înseamnă, aşadar, mai întâi să existe o hotărâre luată în acest sens şi în al doilea rând, această hotărâre să fie exteriorizată prin acte îndreptate spre realizarea hotărârii adoptate. Încercarea de a comite infracţiunea în viziunea legii penale, nu este un simplu efort mintal, o mobilizare a forţelor psihice şi a voinţei făptuitorului îndreptate spre obţinerea unui rezultat, ci pe lângă aceasta, ea presupune o exteriorizare a voinţei şi a hotărârii infracţionale, o materializare a acestora în acte de încercare efectivă de a produce rezultatul [29].

Spre deosebire de pregătirea de infracţiune, legiuitorul nu condiţionează tragerea la răspundere penală pentru tentativă de infracţiune în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. Deci tentativa de infracţiune este pedepsibilă fără rezerve, dar nu în toate cazurile posibilă, de exemplu în cazul intenţiei indirecte, fapt despre care am şi convenit mai sus. Totuşi, în legătură cu existenţa în literatura de specialitate sovietică a unei viziuni steriotipice, potrivit căreia nu toate infracţiunile sunt susceptibile de tentativă de infracţiune, în special cele cu componenţe formale [30], în cele ce urmează ne vom focaliza atenţia asupra soluţionării acestei dileme; or, componenţa infracţiunii prevăzută la art.164 CP RM este prin excelenţă una formală, pentru consumarea infracţiunii de răpire a unei persoane nefiind necesară survenirea unor consecinţe infracţionale.

Întâi de toate, considerăm prea categorică opinia excluderii tentativei în cazul infracţiunilor cu componenţe formale. Cel puţin, ar trebui să se lase loc anumitor excepţii. De aceea, nu putem să nu fim de acord cu opinia autorului А.А. Strukova, potrivit căruia nu există infracţiuni despre care s-ar putea spune că specificul laturii lor obiective ar exclude posibilitatea de tentativă de infracţiune [31]. Şi mai convingători sunt autorii [32] care susţin că infracţiunile cu componenţă formală se consideră că nu şi-au produs efectul, dacă subiectul nu a săvârşit toate actele ce constituie elementul material (sublinierea ne aparţine – n.a.) al laturii obiective a infracţiunii. Această viziune este cât se poate de potrivită subiectului abordat, deoarece fapta prejudiciabilă a infracţiunii de răpire a unei persoane are un caracter complex, deci pentru a fi realizată latura obiectivă este nevoie de comiterea ambelor acţiuni (principală şi adiacentă) reunite sub egida conceptului de răpire a unei persoane. Prin urmare, tentativa la infracţiunea de răpire a unei persoane este posibilă prin începerea executării uneia dintre acestea, de regulă a acţiunii adiacente (aplicarea violenţei, ameninţarea cu aplicarea violenţei, înşelăciunea etc.), dar în scopul săvârşirii şi a acţiunii principale. Însă, nu în toate ipotezele începerea săvârşirii acţiunii principale după realizarea uneia dintre acţiunile adiacente ale răpirii unei persoane situează infracţiunea la categoria activităţii infracţionale consumate. Aceasta deoarece, acţiunea principală a faptei prejudiciabile de răpire a unei persoane este susceptibilă de etape de realizare. Am şi susţinut într-un studiu anterior [33] că, etapele succesive, nu şi obligatorii, ce constituie partea integrantă a acţiunii principale din cadrul faptei prejudiciabile de răpire a unei persoane sunt: capturarea persoanei (pe ascuns, fie deschis); luarea şi deplasarea victimei în locul ce nu constituie locul aflării ei conform voinţei sale, necunoscut persoanelor apropiate ale celui răpit şi altor persoane cointeresate în eliberarea ei; reţinerea victimei (cu privarea deplină de libertate). Deci, tentativa la infracţiunea de răpire a unei persoane se va reţine întâi de toate la etapa de capturare. La această ipoteză, se referă următorul caz din practica judiciară: A.K. a hotărât s-o răpească pe ruda sa N. cu scopul extorcării de bani de la rudele lui. Cu acest scop A.K. s-a înţeles cu A.Ș. şi D.M. să-l ajute în schimbul sumei de 100 000 ruble. … A.Ș. şi D.M. au urcat în automobilul lui A.K. şi au început să-l urmărească pe N. În aceeaşi zi, aproximativ la orele 14.00, N. cu automobilul său … a plecat la vilă care se află la 8 km de şosea. Aşteptând lîngă şosea A.K.,  A.Ș. şi D.M. s-au înţeles că, A.K. cu automobilul său îi va întretăia calea lui N., iar A.Ș. şi D.M. îl vor bate pe N. până ce-şi va pierde cunoştinţa, apoi îl vor urca în automobilul lui A.K. care îl va duce într-un loc necunoscut, unde o să-l ţină până nu va primi răscumpărarea. În acelaşi timp, A.K. i-a transmis lui A.Ș. pentru evitarea diverselor situaţii un pistol de calibru 9 mm. Aproximativ la ora 15.40, când N. ieşea cu automobilul la şosea, A.K. i-a tăiat calea cu automobilul. D.M. s-a apropiat de N. şi a început să discute peste geamul deschis al automobilului. Văzând că N. este singur în maşină, A.Ș. s-a apropiat în fugă, şi prin geamul deschis a început să-i aplice lovituri peste cap şi faţă lui N. şi împreună cu D.M. au încercat să deschidă uşa automobilului pentru ca să-l scoată pe N. Însă N. a dat automobilul înapoi şi a început să tragă în atacatori cu arma pneumatică. A.Ș. a tras din armă câteva focuri îndreptate spre N. Convingându-se că, din motivul opunerii de rezistenţă, nu-l vor captura pe N., D.M. şi A.Ș. au urcat în automobilul lui A.K. şi au plecat de la locul faptei [34].

Considerând ca viabilă opinia potrivit căreia etapa tentativei este posibilă în cazul infracţiunilor cu componenţe formale dacă, între începutul infracţiunii şi consumarea ei, există un interval de timp [35], putem afirma fără rezervă că tentativa la infracţiunea de răpire a unei persoane va exista şi la etapa luării şi începutului deplasării victimei; or, tocmai această etapă constituie acel interval de timp dintre începutul executării faptei şi consumarea acesteia. Insistăm asupra formulei „începutul deplasării victimei”; or, nu putem face abstracţie de la faptul că deplasarea, ca etapă distinctă a acţiunii principale de răpire a unei persoane, este organic legată de reţinerea victimei, însă graţie faptului că nu există o privare deplină de libertate, infracţiunea nu poate încă fi considerată consumată. În argumentarea acestei alegaţii, aducem drept exemplu cauza penală din practica judiciară a Federaţiei Ruse, ce a fost calificată ca tentativă de răpire a unei persoane (alin.(3) art.30 alin.(1) art.126 CP FR): G.R.M. aproximativ la ora 21:00, fiind în stare de ebrietate, cu intenţia de a o răpi pe cet.T., în scopul de a o captura şi transporta la el acasă, cu automobilul a venit la magazinul unde cet.T. lucra în calitate de vânzătoare. A intrat în magazin, s-a apropiat de cet.T, şi acţionând cu intenţia criminală de răpire a cet.T, din interes personal exprimat prin dorinţa de a o duce la locul său de reşedinţă, apucând-o pe cet.T. cu mână de haine, a scos-o în stradă, unde a aşezat-o pe scaunul pasagerului din spate a automobilului său, fără numere de înregistrare, şi s-a îndreptat spre locul şoferului. Folosindu-se de acest moment, cet.T. a încercat să fugă. Văzând acest lucru, G.R.M. a ajuns-o pe T., a apucat-o de păr şi a lovit-o cu pumnul în faţă, după care a început s-o aducă cu forţa spre automobil. Cu toate acestea, intenţia criminală a lui G.R.M. a fost întreruptă de către cet.K, iar scopul răpirii cet.T., nu a fost dus până la capăt din circumstanţe independente de vinţa lui [36]. După cum se observă în cazul dat, victima a fost capturată, luată şi deplasată din locul său de habitare provizoriu, chiar a fost şi privată de libertate pe o perioadă scurtă de timp când a fost închisă în automobil pe scaunul pasagerului din spate, însă pe fundalul faptului că reţinerea victimei în automobil nu a fost suficientă privării depline de libertate, acţiunile lui G.R.M. corect au fost încadrate ca fiind tentativă de răpire a unei persoane.

Tot în acelaşi perimetru de cercetare se impune abordarea tentativei în cazul unor semne calificative ale răpirii unei persoane. Sub acest aspect prezintă interes ipoteza erorii asupra calităţii speciale a victimei cerute de lege. Asemenea calităţi speciale le surprindem la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM – „cu bună-ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei femei gravide ori profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor”. Astfel, eroarea în obiectul infracţiunii exprimată în necunoaşterea circumstanţelor care schimbă aprecierea socială şi de drept a obiectului infracţiunii impune soluţia tentativei de infracţiune (art.27 şi lit.c) alin.(2) art.164 CP RM) în cazul în care făptuitorul consideră eronat că răpeşte un minor, o femeie însărcinată sau o persoană aflată în stare de neputinţă, dar în realitate victima era majoră, nu era însărcinată şi, respectiv, nu se afla în stare e neputinţă. Pe fundalul faptului că nu este întrunită condiţia obiectivă (minoritatea, graviditatea, starea de neputinţă a victimei) nu putem vorbi despre consumarea infracţiunii de răpire în contextul semnului calificativ analizat. Conducându-ne de principiul incriminării subiective, trebuie să încadrăm cele comise în funcţie de intenţia făptuitorului care era direcţionată nu spre răpirea unei oarecare persoane, dar spre răpirea unui minor, a unei femei însărcinate ori aflate în stare de neputinţă, însă din cauze independente de voinţa făptuitorului, acţiunile comise nu şi-au produs efectul faţă de persoanele având calităţi speciale care intrau în intenţia lui, calităţi care influenţează încadrarea juridică a faptei.

În alt context, soluţia tentativei se impune şi în cazul circumstanţei agravante a infracţiunii de răpire a unei persoane prevăzute la lit.g) alin.(2) art.164 CP RM – „cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă” în ipoteza în care, făptuitorul nu reuşeşte să utilizeze arma din cauza unei defecţiuni despre care nu se cunoaştea, deci din cauze independente de voinţa lui. Aplicarea soluţiei tentativei de infracţiune se justifică în legătură cu lipsa materializării intenţiei făptuitorului de a utiliza, în contextul răpirii victimei, nu un oricare mijloc, dar anume o armă care constituie temei de agravare a răspunderii penale pentru răpirea unei persoane.

În concluzie la cele menţionate relevăm că, pregătirea se caracterizează prin desfăşu­rarea unor activităţi menite să pregătească executarea hotărârii infracţionale. În această etapă nu se execută acţiuni, activităţi ce intră în actul de conduită ce constituie elementul material al la­turii obiective, ci doar acele activităţi menite să pregătească executarea. La etapa tentativei se trece la executarea hotărârii infracţionale adică se îndeplinesc acţiuni, prin care sunt înfăptuite activităţi infracţionale prevăzute în norma penală, dar acţiunile prejudiciabile cerute de lege pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii să nu se realizeze integral. Aşadar, sub aspect cronologic, pregătirea de răpire a unei persoane (art.26 şi art.164 CP RM) este valabilă până la începerea săvârşirii uneia dintre acţiunile prejudiciabile (principale sau facultative), iar tentativa la infracţiunea de răpire a unei persoane (art.27 şi art.164 CP RM) demarează din momentul începerii uneia dintre acţiunile prejudiciabile (principale sau facultative), finalizându-se în momentul începerii deplasării victimei.

*Acest articol a fost publica în: Revista Studia Universitatis, Seria Ştiinţe Sociale, Chişinău, Anul VI, nr.3 (53), 2012, p.157-164.

Referințe bibliografie:

[1] Giurghiu N. Legea penală și infracțiunea. Legislație, doctrină, practică judiciară. – Iași: Gama, 1994, p.171.
[2] Codul penal român (Legea nr.286/2009). – București: Editura C.H.Beck, 2009.
[3] Уголовный Кодекс Федеративной Республики Германии. Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003.
[4] Уголовный Кодекс Франции: Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.
[5] Уголовный Кодекс Швейцарии: Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.
[6] Уголовный Кодекс Аргентины: Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003.
[7] Уголовный Кодекс Австралии: Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.
[8] Уголовный Кодекс Республики Сан-Марино: Законодательство зарубежных стран. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.
[9] Pct. 25 al Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28 iunie 2004.
[10] Rechizitoriul în cauza penală nr.2010018080 // Procuratura raionului Cimișlia.
[11] Пермский краевой суд, Дело № 2-19/2010 //actoscop.com.
[12] Botnaru S., Grama M., Șavga A. ş.a. Drept penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier Juridic, 2005, p.257.
[13] Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. Скуратова Ю.И., Лебедева В.М. – Москва: НОРМА – ИНФРА-М, 1998. p.52.
[14] Дурманов Н.Д. Стадии совершения преступления по советскому уголовному праву. – Москва: Госюриздат, 1955, p.65.
[15] Idem.
[16] Șavga A. Formele infracțiunii intenționate după fazele ei de desfășurare: Teză de doctor în drept. – Chișinău, 2002, p.54.
[17] Российскоу Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов. / Под ред. Комиссарова В.С. – Санкт-Петербург: Питер, 2005, р.235.
[18] Șavga A. Op.cit., p.54.
[19] Dosarul nr.1a-804/2009. Decizia Colegiului Penal al Curții de Apel Chișinău, mun.Chișinău.
[20] Кузнецова Н.Ф. Ответственность за приготовление к преступлению и покушение на преступление по советскому уголовному праву. – Москва: МГУ, 1958, p.49; Российскоу Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов. / Под ред. Комиссарова В.С. Москва: Эксимо, 2009 р.237; Наумов А.В. Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Том 1. 3-е издание. – Москва: Юридическая литература, 2004, р.276.
[21] Благов Е. Приготовление к преступлению // Законность, nr.1, 2005, p.20-21.
[22] Корнеева А.В. Теоретические основы квалификации преступлений. Учебное пособие. / Под ред. Рарога А.И. – Москва: Проспект, 2008, p.97.
[23] Редин М.П. Объективные и субъективные признаки приготовления к преступлению и покушение на преступление // Следователь, 2003, nr.9, p.6.
[24] Giurghiu N. Op.cit., p.177.
[25] Boroi Al. Drept penal. Partea generală. Curs universitar. – Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.169.
[26] Пермский краевой суд, Дело № 2-19/2010 //actoscop.com.
[27] Zolyneak М., Michinici М. Drept penal, partea generală. – Iaşi: Chemarea, 1999, p.153.
[28] Pct. 3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM, nr.9 din 15.11.1993 „Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat”// Culegere de hotărâri explicative ale Plenului CSJ (1974-1999). – Chişinău: Museum, 2000, p.235.
[29] Antoniu G. Tentativa (doctrina, jurisprudenţa, drept comparat). – Bucureşti: Tempus, 1996, p.21-22
[30] Советское уголовное право. Часть общая / Отв. ред. Чхиквадзе В.М. – Москва: Госюриздат, 1952, p.280-281.
[31] Струкова А.А. Невозвращение из-за границы средств в иностранной валюте. – Санкт-Петербург: Юриди­че­ский центр Пресс, 2002, р.105.
[32] Комиссарова В.С. Op. cit., p.238; Наумов А.В. Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Том 1. 3-е издание. – Москва: Юридическая литература, 2004, р. 140.
[33]Gurev D. Probleme de identificare a semnelor laturii obiective a infracțiunii de rapire a unei persoane // Revista Națională de Drept, nr.10-11, 2011, p.140.
[34] Президиум Верховного Суда Республики Дагестан, город Махачкала, 17 февраля 2011 г. // www.actoscop.com.
[35] Уголовное право Российской Федерации. Часть Общая и Особенная. Курс лекций. 2-е издание / Под ред. Рарога А.И. – Москва: Проспект, 2007, p.94
[36] Караидельский районный суд Республики Башкортостан, Дело № 1-99/2010 // www.actoscop.com. .