Limitele rolului judecătorului în cadrul procesul civil

Pentru a rezuma rolul judecătorului în cadrul procesului civil, probabil cea mai adecvată definiţie rămâne cea incipientă, din dreptul privat roman, care se nuanțează la scopul de „jurisdictio”, la necesitatea judecătorului de „a spune dreptul”, altfel spus, de a traduce în aspecte juridice, realitățile obiective (da mihi factum, dabo tibi jus). Calea de la adevărul obiectiv și absolut la adevărul judiciar este una problematică, care de cele mai multe ori pune în sarcina judecătorului o decizie prea grea. Iată de ce asumarea unui rol activ în aflarea adevărului judiciar pentru a-l apropia de adevărul obiectiv este una din prioritățile ce urmează a fi transpuse în legi și jurisprudență.

În cadrul procesului civil, aplicând-se principiul disponibilităţii, puterea de dispoziţie a părţilor în îndeplinirea actelor de procedură este foarte largă. Reclamantul și pârâtul fiind cei ce decid limitele extensive ale adevărului judiciar reflectat de judecător în hotărâre.

Astfel, potrivit art.9 Cod de procedură civilă,  „instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sunt stabilite de prezentul cod şi de alte legi. …pune în discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează alte acţiuni prevăzute de lege” [1].

Până la momentul actual, în practica instanțelor naționale, judecătorii totuși se ”eludează” de a aplica sintagma „pune în discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept” și, respectiv ”discuția” dintre judecător și părți se rezumă exclusiv la aprecierea probelor prezentate de părți, fără ca instanța prin aplicarea per se a rolului său activ să stabilească toate circumstanțele de fapt și de drept pe care ar trebui să se întemeieze o hotărâre cât mai aproape de adevărul absolut. Aici, trebuie să remarcăm, că nu neapărat instanța nu dorește să pună în discuție orice aspect important pentru stabilirea situației faptice, dar anume pentru conștiința formată și consolidată a justițiarilor că orice clarificare din partea instanței denotă imparțialitatea acelui magistrat.

Spre deosebire de principiul rolului diriguitor al judecătorului reflectat de legiuitorul național și perceput de judecători ca un rol semi-activ și exclusiv diriguitor, legiuitorul român în cuprinsul art. 22 C. proc. civ. al României [2] consacră în mod expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin.2 din acelaşi articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale, mijloacele legale puse la dispoziţia judecătorului în acest sens, ce îşi găsesc aplicarea, sunt:

1. posibilitatea judecătorului de a solicita lămuriri şi explicaţii părţilor, în scris sau oral, cu privire la starea de fapt şi motivarea în drept pe care îşi întemeiază susţinerile şi de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în cerere sau întâmpinare;
2. posibilitatea judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, sau de a lua orice alte măsuri legale, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție [3] s-a statuat, că „formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea situației de fapt, pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea pronunțată, atârnă de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate. De aceste elemente depinde temeinicia și însăși legalitatea hotărârilor judecătorești. Administrarea probelor, în cadrul procesului civil, este strâns legată de realizarea principiului fundamental al „aflării adevărului”, iar acest obiectiv procesual se reflectă perfect în „sistemul probatoriu” instituit prin Codul de procedură civilă care conține reguli pertinente referitoare la „rolul activ al judecătorului” și la „sarcina probei”.

În ceea ce privește rolul activ/diriguitor al judecătorului, acesta nu se substituie voinței părților, fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor legitime or, judecătorul trebuie să pronunțe o hotărâre legală și întemeiată, motiv din care nu poate fi ținut doar în aria de disponibilitate a părților.

În Republica Moldova odată cu adoptarea Codului administrativ nr.116  din 19.07.2018, publicat la data de 17.08.2018 în Monitorul Oficial al RM nr. 309-320 [4], rolul judecătorului a primit în mod expres o conotație nouă, astfel la art.202 alin.(2) din Codul administrativ, se prevede că  nu este un motiv pentru suspiciuni de părtinire indicațiile verbale ale judecătorului, în cadrul unei discuții juridice, sau scrise asupra situației de drept.

Concomitent, în cuprinsul art.116 alin.(1) lit.b) și c) din Codul administrativ [4], legiuitorul indică că, pentru pregătirea dezbaterilor judiciare, judecătorul sau, în cazul instanței colegiale, judecătorul raportor  clarifică circumstanțele ce trebuie probate și indică probele suplimentare care trebuie prezentate de către participanți în termenul stabilit expres de instanța de judecată; solicită, la cerere sau din oficiu, probele necesare examinării complete și soluționării juste a cauzei de contencios administrativ printr-o încheiere în care este stabilit termenul-limită de prezentare a acestora.

Reieșind din faptul că limitele extensive ale principiului rolului activ al judecătorului în procedura civilă urmează să se coroboreze cu principiul disponibilității părților în drepturile lor procedurale, este necesar de stabilit până unde judecătorul poate avea un rol activ.

Sub acest aspect, prin metoda comparativă, reflectăm jurisprundența română. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o hotărâre a sa (Decizia nr. 2049 din 23 mai 2013 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiunea unui contract) [5] a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (art. 22 NCPC), cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare. Sub acest aspect, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, chiar dacă prin petitul acţiunii reclamantul a solicitat „să se constate că a operat rezoluţiunea de drept”, era necesar ca instanţa să analizeze întregul conţinut al acţiunii şi să dea denumirea legală cererii intitulată greşit, dar fundamentată corect, în raport de situaţia de fapt”. 

Deși, în mare parte judecătorii naționali se limitează la rolul diriguitor, fără a aplica per se un rol activ, legislaţia procedurală civilă națională remarcă totuși elementele rolului activ al judecătorului și în procesul civil, inclusiv la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Rolul activ al judecătorului fiind acel principiu care instituie regula, potrivit căreia, pentru aflarea adevărului în pricina cercetată, în desfăşurarea procesului civil, magistratul nu trebuie să adopte o poziţie pasivă, să asiste neputincios la desfăşurarea acestuia, primează și trebuie să-și găsească reflectare legislativă expresă.

Principalele aspecte sub care se manifestă rolul activ al judecătorului în procesul civil se disting prin dispoziţia art. 9 CPC, care determină rolul diriguitor al instanţelor judecătoreşti în proces. Din conţinutul acestui articol, se observă că, de rând cu alte acţiuni necesare pe care urmează să le întreprindă judecătorul în limitele legii, pentru aflarea adevărului, judecătorul, va pune în discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept; va ordona, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate, competențe care de fapt reies nemijlocit din spiritul rolului activ mai mult decât din simplul rol diriguitor.

Aşadar, pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare include în sine, un şir de acte procedurale ale judecătorului, care se află într-o corelaţie strânsă cu un rol activ. Actele de procedură privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare reprezintă mijloacele juridice specifice puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată, prin prisma art. 185 CPC, întru realizarea sarcinilor etapei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare stipulate de 183 alin. (2) CPC (ex. precizarea legii care urmează a fi aplicată la caz, îndeplinirea diverselor acte procedurale prevăzute de legislaţie atât de instanţa de judecată, cât şi de participanţii la proces, înaintarea demersurilor, trimiterea citaţiilor etc.).

În cazul în care probele prezentate nu sunt suficiente întru confirmarea pretenţiilor reclamantului sau obiecţiile pârâtului nu conţin date suficiente care ar infirma pretenţiile reclamantului, în raport cu normele de drept material ce urmează a fi aplicate, instanţa judecătorească (judecătorul), în conformitate cu art. 118 alin. (5) CPC, este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.

Reflectând aspectele învederate, putem observa că până la momentul actual instanțele naționale se raportează doar la principiul rolului diriguitor al judecătorului, rol pe care îl delimitează esențial de rolul activ promovat în spațiul european, deși, după cum am observat judecătorii au pârghiile legale chiar și în redacția actuală a art.9 din Codul de procedură civilă de a-și asuma un rol activ fără a-i fi imputată părtinirea.

La nivel european, Comisia Europeană încă în anul 2006 prin Compendiul de «cele mai bune practici» privind managementul timpului în cazul procedurilor judiciare (Strasbourg, 8 decembrie 2006, CEPEJ(2006)13) [6], a stabilit că, „Judecătorii joacă rolul unui “terţ imparţial” în procesul de soluţionare a unui conflict. Sunt singurii care pot stabili ritmul de rezolvare a litigiilor independent de interesele părţilor. Ei trebuie să aibă deci un rol pro-activ în managementul cauzelor pentru a garanta soluţionarea corectă şi la timp a cazului, în concordanţă cu durata cadru. Trebuie de asemenea să notăm că jurisprudenţa CEDO spune că „inactivitatea Instanţei”, „inerţia judiciară în obţinerea de probe” şi „lipsa completă de activitate a autorităţii judiciare” au fost cauzele încălcării unei clauze de timp rezonabil (CEPEJ(2006)15: paragrafele 29, 30, 36)”.

Sistematizând aceste aspecte, rolul activ al judecătorului se accentuează în următoarele direcții principale:

1. Dreptul judecătorului de a solicita ex officio prezentarea probelor pe care le consideră importante pentru justa soluționare a cauzei, suplimentar circumstanțelor invocate de părțile în proces, în vederea formării intimei sale convingeri;
2. Dreptul judecătorului de a solicita părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la circumstanțele de fapt şi de drept pe care părţile le invocă, precum şi de a pune în discuţia acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, indiferent de cele invocate de părți în susținerea pretențiilor;
3. Dreptul judecătorului de a dispune ex officio unele acțiuni procedurale pentru o mai bună desfășurare a procesului civil și pentru judecarea cauzei într-un termen rezonabil (ex., conexarea sau disjungerea unei cauze civile), indiferent de faptul dacă părțile au solicitat acest lucru;
4. Dreptul și chiar obligația instanței de a stabili cercul participanților în proces, pentru buna-administrare a cauzei și asigurarea faptului că cauza nu va fi trimisă la rejudecare din motivul examinării acesteia în lipsa unei persoane căreia i s-au afectat drepturile;
5. Dreptul judecătorului, cu unele limitări, de a califica raporturile juridice avute în vedere, indiferent de denumirea dată de părți (în special raporturile de contencios administrativ prin prisma noului cod administrativ)[1];
6. Misiunea de a încerca concilierea părţilor în tot cursul procesului în vederea medierii conflictului.

Totuși prezentând aspectele rolului activ al judecătorului nu ne putem abate de la delimitarea propriu-zisă dintre principiul rolului diriguitor și rolul activ or, deja sfera teoretică și practică apar discuții contradictorii, dacă rolul activ al judecătorului nu va constitui temei de recuzare a acestuia.

Considerăm că independența, inamovabilitatea și imparțialitatea unui magistrat nu reprezintă garanții doar ale mandatului de judecător, dar reprezintă garanții date în numele legii și în interesul aflării adevărului. Atunci când judecătorul își asumă rolul activ în vederea aflării adevărului și constatarea unor circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei, scopul său este stabilirea circumstanțelor necesare pentru sine (n.b. nu doar cauzei) pentru a-și forma intima și deplina convingere că hotărârea pe care a pronunțat-o este una legală și întemeiată. Chiar dacă aflarea adevărului obiectiv nu este posibilă în fiecare caz, lucru rațional, judecătorul trebuie să aibă certitudinea că în fața sa se află toate circumstanțele necesare pentru a se pronunța și nu trebuie să-și formeze convingerea doar în dependență de discreția nelimitată a părților.

Disponibilitatea părților este un principiu procedural unanim recunoscut, dar, totuși trebuie să remarcăm că nu este și nelimitat recunoscut. Disponibilitatea părților, ca și orice alt drept inerent persoanei este perpetuu în timp și spațiu, până în momentul în care atentează drepturilor unei alte persoane, la caz, disponibilitatea durează atât timp până nu atentează bunei-credințe a exercitării acestor acestor drepturi.

Pot apărea replici, că judecătorul nu este reprezentantul unei părți sau alta, fapt care nu îl putem nega, dar totodată observăm, că judecătorul nu este nici angajatul unei părți sau alta, el fiind reprezentantul legii. Atunci când este pus în fața pronunțării unei hotărâri în lipsa tuturor probelor necesare și circumstanțelor importante, despre ce fel de intimă convingere putem evoca.

Judecătorul nu trebuie să fie reprezentantul unei părți, dar nici nu trebuie să ”facă” injustiție doar că părțile s-au limitat în disponibilitatea lor. Pentru a fi mai convingător, în final doresc să punctez, că nu de puține ori în practică sunt cazuri în care ambele părți au aceleași interese și au nevoie de aceiași hotărâre, motiv din care, pe masa judecătorului ajung doar circumstanțele aflării adevărului judiciar, mai puțin celui obiectiv. În cazul dat, ca judecător  nu poți refuza accesul părților la justiție, nu poți refuza în a pronunța o soluție judecătorească, dar aplicând în mod absolut principiul disponibilității, este oare corect să impui practic acelui judecător pronunțarea unei hotărâri în detrimentul intimei sale convingeri că pronunță o hotărâre temeinică?!

În lumina ultimelor discuții în spațiul național privind atragerea la răspundere a judecătorilor pentru pronunțarea unor hotărâri care au atras condamnarea Republicii Moldova la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, consider că este de rationae legis să ”oferim” judecătorilor pârghii legale în vederea stabilirii tuturor circumstanțelor necesare pentru a-și forma intima convingere în limitele și în numele legii.

Pronunțându-se în hotărâre prin raportarea prevederilor legale circumstanțelor faptice, este un raționament eo ipso, pentru care judecătorul trebuie să beneficieze de instrumente procedurale menite să-i asigure toate cunoașterea tuturor circumstanțelor în aflarea adevărului, fără a fi supus interpretărilor extensive ale părtinirii sale prin acest fapt. Este alogic să atragi la răspundere disciplinară, civilă sau penală un judecător pentru pronunțarea unei hotărâri (evident în lipsă de intenție sau culpă gravă, caz ce impune atragerea la răspundere a magistratului), când însăși normele Codului de procedură civilă îl limitează de fapt în aflarea adevărului.

Generalizând gândurile expuse, cu titlu de lege ferenda propunem modificarea art.9 al Codului de procedură civilă în spiritul statuării și evocării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în detrimentul actualului rol diriguitor. Acest fapt, consider că nu necesită ”invenții” doctrinare, ci poate fi urmat raționamentul legiuitorului român [2], expus în redacția art.22 al Codului de procedură civilă al României și, care poate fi reglementat în cuprinsul art.9 CPC, în următoarea redacție adaptată:

(1)  Instanţei judecătoreşti îi revine un rol activ în aflarea adevărului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sunt stabilite de prezentul cod şi de alte legi.

(2) Judecătorul are sarcina ca, prin toate mijloacele legale, să prevină orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale, preîntâmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate, conduce dezbaterile judiciare, informează părţile despre posibilitatea iniţierii procesului de mediere şi ia orice alte măsuri necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în referință, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege și necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

(3) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină cont de toate circumstanțele cauzei, judecătorul se va călăuzi, între altele, de principiile generale ale dreptului, de regulile echității și de buna-credință.

---

[1] În același context și în ipoteza erorii la încheierea unui act juridic, unde legiuitorul ne spune la art.340 alin.(1) Cod civil, că dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea actului juridic pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută actul juridic așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, actul juridic se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte.
Sau ca ex. alin.(2) art.1107 Cod civil, care ne spune că,  În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

Referințe bibliografice:

[1]. Codul de procedură civilă nr.225 din 30.05.2003, publicat în Monitorul Oficial Nr. 285-294 art.436 din 03.08.2018.
[2]. Codul de procedură civilă al României din 1 iulie 2010 (Legea nr.134/2010 republicată), publicată în  Monitorul Oficial nr.247 din 10 aprilie 2015.
[3]. Decizia civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1635 din 16 iunie 2015.
[4]. Codul administrativ nr.116  din 19.07.2018, publicat la data de 17.08.2018 în Monitorul Oficial al RM nr. 309-320.
[5]. Compendiul de cele mai bune practici privind managementul timpului în cazul procedurilor judiciare (Strasbourg, 8 decembrie 2006, CEPEJ (2006)13). https://rm.coe.int/comisia-europeana-pentru-eficienta-justitiei-cepej-compendiu-de-cele-m/1680747d39.
[6]. Decizia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2049 din 23 mai 2013.