Conotații teoretico-practice privind provocarea la acte de corupție

Corupţia constituie un atac pe „inima statului” [1]. De aceea, este imperios „curăţirea” sitemului public de persoanele corupte, care înveninează relaţiile sociale şi sădesc neîncredere în instituţile publice. Însă, jurisprudenţa în materie relevă dificultăţi de probare a infracţiunilor de corupţie, dificultăţi explicabile prin natura infracţiunilor, având în vedere că acestea implică de regulă doi autori distincţi  – corupt și corupător – a două infracţiuni diferite, persoane care, în esenţă nu au interesul să divulge fapta, când folosul este transmis pentru o activitate ilegală, aducând un prejudiciu intereselor societăţii.

Faptele sunt desfăşurare în unele cazuri în timp îndelungat, trebuie reconstituite, intervenind şi problematica valorii probatorii a declaraţiilor martorilor, care în această materie sunt de regulă probe indirecte, iar împrejurările dovedite cu aceste depoziţii sunt fapte probatorii, şi nu fapte principale. Din această optică, s-au cristalizat diferite procedee, inter alia, și infiltrarea agenților (investigatorilor) sub acoperire, pentru curmarea faptelor ilegale. Totuși, nu de puține ori, aceaștia (investigatorii sub acoperire) depășesc mănunchiul de atribuții acordat de lege, și „provoacă” comiterea de infracțiuni. Așa fiind, infra, ne propunem să țărmuim problematica provocării la acte de coruție.

Ab initio, consemnăm că, în acord cu alin.(6) art.30 al Legii privind activitatea specială de investigaţii, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 29.03.2012 [5], „Investigatorului sub acoperire i se interzice să provoace comiterea de infracţiuni”. Dar, ce înseamnă provocarea infracțiunii în general, și a actelor de corupție în special? Pentru a profila un răspuns temeinic, vom face apel la jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului (în continuare – CtEDO), care este destul bogată în această materie.

Din motive firești, vom debuta analiza cu o cauză contra țării noastre. Astfel, în speța Sandu versus Republica Moldova [2], CtEDO a reținut că potrivit procuraturii, o persoană privată (C.) a intrat în biroul reclamantului şi i s-a cerut remunerație ilicită pentru accelerarea procesului de perfectare a certificatului de vaccinare pentru câinele său. Urmare a plângerii depuse de către C., agenții statului au organizat cea de-a doua vizită la biroul reclamantului pentru a demonstra săvârşirea infracţiunii de corupere pasivă. Întrucât, agenții statului nu au fost implicaţi direct, prezenta cauză nu vizează activitatea sub acoperire, dar mai degrabă activitatea unei persoane private, care a acţionat sub îndrumarea agenților statului.

CtEDO a reiterat că, în cazul în care implicarea agenților statului se limitează la asistarea unei persoane private la înregistrarea săvârşirii unei acţiuni ilegale de către o altă persoană privată, factorul determinant rămâne a fi comportamentul celor două persoane. Prin urmare, întrucât reclamantul l-a acuzat pe C. de provocare la săvârşirea infracţiunii, este necesar de examinat modul în care instanţele judecătoreşti naţionale au apreciat comportamentul lui C. în prezenta cauză. La acest aspect, CtEDO a notat că reclamantul a invocat în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale că C. nu a avut niciodată un câine. Prin urmare, el nu a avut nici un temei de a intra în biroul reclamatului şi de a solicita un certificat de vaccinare. Paşaportul animalului care a fost anexat la dosar se referă la un câine de rasă diferită decât cea indicată iniţial de către C. în plângerea sa depusă la organul de urmărire penală. Mai mult, potrivit reclamantului, documentul respectiv se referea la un câine care aparţinea unei alte persoane şi nu lui C., lucru care nu a fost disputat de Guvern.

În opinia CtEDO, neconcordanţele enumerate mai sus dintre versiunea evenimentelor descrise de către C. şi probele obiective (documentele câinelui) disponibile la momentul luării deciziei de a înregistra actul de luare a remunerației ilicite de către reclamant, ar fi trebuit să determine agenții statului să aibă îndoieli legitime sau, cel puţin, să conducă la o verificare mai detaliată a veridicităţii plângerii şi a motivelor inerente ei. Într-adevăr, dacă C. a furnizat oamenilor legii informaţii false privind existenţa unui câine şi necesitatea de a obţine documentele relevante, atunci credibilitatea acestuia ar fi creat suspiciuni, în momentul când acesta a susţinut că reclamantul i-ar fi solicitat remunerație ilicită. Instanţele judecătoreşti naţionale, la rândul lor, ar fi trebuit să efectueze o analiză minuţioasă a acestor incongurențe şi a modului în care a reacţionat agenții statului la ele.

CtEDO a accentuat că reclamantul a invocat aceste argumente în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, acuzându-l pe C. de provocare la corupere pasivă cu ajutorul agenților statului. În această situaţie, „ţine de obligaţia procuraturii de a demonstra faptul că nu a existat o provocare, dacă alegaţiile inculpatului nu sunt în totalitate neverosimile. În absenţa unor asemenea dovezi, este obligaţia autorităţilor judiciare să examineze circumstanţele cauzei şi să întreprindă acţiunile necesare pentru stabilirea adevărului în vederea determinării dacă a fost sau nu vreo provocare”. Cu toate acestea, chiar dacă au analizat aceste argumente, care după cum s-a menţionat nu erau total lipsite de temei, toate cele trei nivele de instanţe judecătoreşti s-au bazat pe versiunea evenimentelor confirmate de către C. şi pe faptul că reclamantul a acceptat conştient remunerația ilicită, ceea ce a fost demonstrat prin faptul că acesta a scos banii din buzunar. În alți termeni, deşi reclamantul în mod expres a pus în discuţie credibilitatea lui C., instanţele de judecată s-au bazat pur şi simplu doar pe declaraţiile lui C., fără a examina credibilitatea lui şi posibilitatea provocării de către C. a reclamantului la corupere pasivă din careva motive ascunse.

De asemenea, CtEDO a reliefat că nu a existat nici o prezumţie că reclamantul a fost anterior implicat în careva activităţi infracţionale. Nu au existat nici dovezi că el era predispus la comiterea infracţiunilor. Argumentul Guvernului că agenții statului  nu puteau să pornească o urmărire penală împotriva reclamantului până la administrarea probelor că el într-adevăr a săvârşit o infracţiune nu face decât să confirme aceasta.

În lumina celor expuse, CtEDO a conluzionat că instanţele judecătoreşti naţionale au omis să aprecieze corespunzător dacă acţiunile lui C., care a acţionat din partea agenților statului, au avut efectul de a-l provoca pe reclamant la săvârşirea infracţiunii pentru ce a fost ulterior condamnat sau dacă au existat careva indicii că infracţiunea ar fi fost comisă fără această provocare. Deşi în prezenta cauză instanţele judecătoreşti naţionale au avut temei să bănuiască că a avut loc o provocare, acestea nu au apreciat elementele de fapt şi de drept relevante care ar fi putut să le ajute să distingă provocarea de la o formă legală a unei activităţi de investigaţii. Călăuzindu-se de cele conturate supra şi utilizarea probelor administrate prin implicarea activă a lui C. sub ghidarea agenților statului pentru a justifica condamnarea reclamantului au privat pe acesta din urmă de un proces echitabil astfel cum prevede art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare – CEDO).

Pe cale de consecință, a fost sfidat art.6 §1 din CEDO.

O altă cauză recentă, ilustrativă pentru studiul nostru, este Nosko şi Nefedov versus Federaţia Rusă [3]. În speță, reclamanții au fost condamnaţi pentru luare de mită și complicitate de luare de mită, întrucât au eliberat certificate medicale false contra unei remunerații ilicite. Reclamanții au fost vizaţi în cadrul activităților sub acoperire, şi anume învinuiţi de infracţiunea – luare de mită.  Detaliile faptice ale activităților sub acoperire nu sunt în contradicţie și reclamanţii au recunoscut că au primit bani în schimbul promisiunilor de a executa anumite servicii. Cu toate acestea, reclamanţii au contestat poziția Guvernului cu privire la motivele activităților sub acoperire și a circumstanțelor în care acest fapt a avut loc. În special, ei au susținut că au acceptat bani doar pentru că agenții statului i-a instigat să facă acest lucru, însă după susţinerile lor, ei nu ar fi făcut acest fapt.

La caz, CtEDO a recunoscut, în general, că ridicarea nivelului criminalității organizate și a dificultăților întâmpinate de către organele de aplicare a legii în detectarea și investigarea infracțiunilor a justificat faptul întreprinderii măsurilor corespunzătoare. De asemenea, a difuzat că organul de anchetă din ce în ce mai mult trebuie să facă uz de agenți sub acoperire, informatori sub acoperire, în special în combaterea crimei organizate și a corupției. CtEDO a ancorat că activitățile sub acoperire în sine nu vin în contradicţie cu dreptul la un proces echitabil și că prezența de garanții procedurale clare, adecvate și suficiente aplicate de agenții statului sunt admise, „în afară de instigare”.

În special, CtEDO a oglindit că, utilizarea ulterioară a unor astfel de surse de către instanța de judecată pentru a găsi o condamnare este o chestiune diferită și este acceptabilă numai dacă există o procedură clară și previzibilă de autorizare, punerea în aplicare și supravegherea măsurilor de investigație.

În plus, CtEDO a reiterat că, stabileşte dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost administrate probele, a fost echitabilă. Pe cale de consecință, în cazul în care dovezile principale provin de la activități sub acoperire, autoritățile trebuie să poată demonstra că au avut motive întemeiate de organizare şi planificare a acestor activități. Organul de anchetă trebuie să fie în posesia unui act concret şi obiectiv care să demonstreze că au fost luate primele măsuri pentru a comite acţiuni ce constituie infracțiunea pentru care reclamantul este ulterior urmărit penal. CtEDO a statuat că orice informație invocată de către autorități trebuie să fie verificabilă și că interesul public nu poate justifica folosirea probelor obținute ca rezultat al incitării, făcând acest lucru ar putea expune acuzatul la riscul de a fi lipsit definitiv de un proces echitabil încă de la început.

În alt registru, CtEDO a mai observat în jurisprudența sa că, operațiunile sub acoperire trebuie să fie realizate într-un mod pasiv, în esență, fără nici o presiune asupra reclamanţilor de a comite infracțiunea, prin mijloace cum ar fi – luarea inițiativei de a contacta reclamantul, fapt care l-a determinat insistent, promisiune de câștig financiar sau apel la sentimentul de compasiune a reclamantului.

În cele din urmă, CtEDO a tangențiat că instanțele naționale au obligația de a examina cazul printr-o procedură contradictorie, aprofundată, cuprinzătoare și convingătoare, cu aplicarea probei cu privire la urmărirea penală şi de a demonstra că nu a existat nici o instigare. Domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional trebuie să includă motivele pentru care a fost planificată activitatea sub acoperire, gradul de implicare a agenților statului în derularea mecanismului infracțional și natura incitării sau presiunea la care reclamantul a fost supus. În ceea ce privește Rusia, în special, CtEDO a constatat că instanțele judecătorești naționale au competența de a examina aceste motive, şi anume în conformitate cu procedura de excludere a probelor.

CtEDO a etalat că, legislația rusă nu are totuși mecanisme adecvate de control și supraveghere, activitățile sub acoperire fiind lăsate la discreţia exclusivă a agenților statului, aşa cum s-a întâmplat în cele două cazuri analizate mai sus. În timp ce Curtea a recunoscut că supravegherea judiciară ar fi o măsură de siguranță adecvată pentru activitățile sub acoperire, se constată că, în scopul de a exercita un control judiciar, în practică, instanțele de judecată au nevoie de acces la elemente de fapt suficiente pentru clarificarea circumstanțele care au condus la efectuarea unei activități sub acoperire.

Ghidându-se de aceste rațiuni, CtEDO a conchis că, procedura penală împotriva reclamanţilor era incompatibilă cu noțiunea de proces echitabil.

Prin prisma acestor cauze (a CtEDO), se degajă concluzia că, activitatea de provocare la acte de corupere trebuie să implice forme concrete de instigare, susceptibile de a genera sub aspect intelectiv luarea unei decizii de a comite infracţiunea. În alți termini, este necesară inocularea, ,,implantarea” în conştient de către agenţii provocatori, deliberarea şi luarea rezoluţiei infracţionale fiind dată de suma actelor de corupere intelective şi volitive exercitate asupra acestora de activitatea de provocare. Provocarea poate consta în: rugăminţi insistente, promisiuni false, solicitări repetate bazate pe simpatii personale, ameninţări etc.

Per a contrario, în doctrina juridică s-a menționat că metoda de „provocare”, care poate fi numită operaţiune de tip „înţepătură” sau „testul de integritate”, „experiment de integritate”, presupune crearea unei situaţii artificiale sau a unei împrejurări, care are drept scop verificarea integrităţii (onestităţii) subiectului testat. Subiectul are libertatea completă de a acţiona sau de a omite acţiunea, în conformitate cu prevederile legii. Simpla oferire a posibilităţii de a săvârşi infracţiunea subiectului anchetei nu reprezintă determinarea la săvârşirea infracţiunii. Inducerea sau încurajarea la săvârşirea infracţiunii presupune inducerea sau încurajarea activă. Conduita care oferă doar posibilitatea persoanei de a săvârşi infracţiunea constituie o metodă de verificare a onestităţii funcţionarului [6]. Această metoda poate cu ușurință aluneca în arbitrariu. Din acest motiv, privim cu reticență acest concept.

Schimbând vectorul investigației, precizăm că provocarea la acte de corupție reprezintă o sfidare a drepturilor și libertăților fundamentale. O astfel de activitate (provocarea) aduce mai mult deservicii decât beneficii înfăptuirii şi justeţei procesului penal. Pe această linie de gândire, s-a sugerat incriminarea într-un articol aparte a faptei de provocare la acte de corupere, potrivit căruia infracţiunea ar putea fi considerată consumată din momentul în care provocatorul a încercat să transmită careva valori [7].

În ce ne privește, considerăm că, administrarea echitabilă a probelor, ca parte a dreptului la un proces echitabil ocupă un loc preeminent într-o societate democratică şi nu poate fi „sacrificată” în favoarea eficienţei luptei împotriva corupţiei.

În definitivă, subscriem la concluzia creionată de Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova în Hotărârea explicativă din 22.12.2014, potrivit căreia, persistă provocărea la acte de corupere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii cumulative: – acţiunea presupusă ca act de corupere tinde să fie probată prin solicitarea care provine de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o determinare directă la comiterea unui act de corupere din partea unui denunţător; – lipsesc indici obiectivi că fapta ar fi fost savârşită fără această intervenţie (în special, nu au fost realizate acte de pregătire, ba mai mult ca atât, persoana nu a fost dispusă să comită acte de corupere înainte de contactul cu agenţii statului sau, după caz, cu persoane private care acţionează sub supravegherea agenţilor statului); – nu există suspiciuni obiective că persoana ar fi implicată în acte de corupţie înainte de implicarea agenţilor statului sau, după caz, a persoanelor private care acţionează sub supravegherea agenţilor statului [4].

*Acest articol a fost publicat în: Materialele conferinței științifico-practice internaționale „Teoria şi practica administrării publice”, 22 mai 2015. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2015, pp. 278-281;

Referințe bibliografice:

1. Albrecht Hans-Joerg. Corruption and Corruption Control: An Introduction. În: Freedom from Fear, 2009, no.4, p.2-3.
2. Case of Sanduversus The Republic of Moldova, Judgment of 11 February 2014. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140773 (accesat 27.02.2015).
3. Case of Nosko and Nefedov versus Russia, Judgment of 30 October 2014. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-147441 (accesat 27.02.2015).
4. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie”, nr.11 din 22.12.2014. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl-.php?id=195 (accesat 27.02.2015).
5. Legea privind activitatea specială de investigaţii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.03.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.113-118.
6. Nastas Ion. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o personă cu funcție de răspundere a remunerații ilicite, în cazul lipsei scopului prevăzut de art.325 CP RM. În: Revista Națională de Drept, 2006, nr.4 p.76-78.
7. Țurcan Ion. Provocarea coruperii pasive. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.9, p.48-52.