Adrian Popenco

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

La descrierea faptei prejudiciabile a infracţiunilor specificate la art.329 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM [1]) legiuitorul a mers pe calea stipulării explicite a modalităţilor normative de exprimare a acesteia.

Sub tiparul art.329 CP RM sunt consemnate următoarele două modalităţi normative:

a) îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană publică a obligaţiilor sale de serviciu;
b) neîndeplinirea de către persoana publică a obligaţiilor sale de serviciu.

Ab initio, subliniem că fapta prejudiciabilă înscrisă la art.329 CP RM poate lua forma unui comportament activ, precum şi a unui pasiv. Mai exact, îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu implică manifestarea unui comportament activ. În opoziţie, neîndeplinirea de către persoana publică a obligaţiilor sale de serviciu presupune adoptarea unei conduite pasive. Cu alte cuvinte, fapta prejudiciabilă se poate concretiza în comisiune şi în omisiune. Bunăoară, în opinia lui S.Brînza şi V.Stati, fapta prejudiciabilă prevăzută la alin.(1) art.329 CP RM se particularizează prin aceea că făptuitorul fie nu realizează în genere ceea ce-i revine potrivit competenţei de serviciu, fie îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu de o manieră necorespunzătoare [2, p.911; 3, p.874]. Remarcăm că explicaţia evocată îşi are suportul în textul normei de incriminare înscrise la alin.(1) art.329 CP RM. In concreto, posibilitatea manifestării ambelor forme ale conduitei infracţionale se desprinde din expresia „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare”.

În altă privinţă, menţionăm că cele două modalităţi normative de exprimare a faptei prejudiciabile comportă un caracter alternativ. Nu de fiece dată se ţine cont de acest lucru în practica judiciară în procesul calificării faptelor de neglijenţă în serviciu. Se observă cum unele persoane abilitate cu aplicarea legii penale (în speţă, procurori, judecători) reţin la calificare în mod automat (cel mai probabil, din inerţie) ambele modalităţi normative de exprimare a ilicitului penal consemnat la art.329 CP RM. Ilustrativă este următoarea reflecţie de încadrare a instanţei de judecată: „…evaluând în ansamblu probele administrate, instanţa de judecată constată vinovăția lui C.S. şi încadrează acţiunile acestuia în dispozițiile lit.b) alin.(2) art.329 CP RM după semnele: neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană publică a obligaţiilor de serviciu…[4]”. Soluţii similare de calificare au fost date şi în alte cazuri din practica judiciară [5-8].Surprinzător e faptul că instanţa de judecată a decis să reflecte în mod echivoc cele două modalităţi normative de exprimare a faptei prejudiciabile. Or, în textul de calificare acestea sunt dispersate prin conjuncţia „sau”. O asemenea calificare este inexactă. Aceasta demonstrează că instanţa de judecată nu a determinat cu exactitate conţinutul faptei prejudiciabile prezente în cazul dedus judecăţii. Este cu neputinţă o atare încadrare, limitată la simpla preluare a textului normei de incriminare şi transpunere a acestuia în actul aplicativ emis, fără o individualizare a conţinutului normei aplicabile la semnele faptei penale concrete.

În altă ordine de idei, consemnăm că de esenţa infracţiunilor de neglijenţă în serviciu ţine săvârşirea acestora de către făptuitor în legătură cu statutul său de persoană publică. Prin urmare, ambele modalităţi normative presupun săvârşirea unor ilegalităţii în legătură cu atribuţiile de serviciu cu care este înzestrată persoana publică. Aceastăconstatare derivă foarte clar chiar din textul art.329 CP RM, acolo unde legiuitorul foloseşte sintagma „obligaţii de serviciu”. Meritorii sunt explicaţiile oferite de Plenul CSJ pe marginea acestui aspect: „Infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art.329 CP RM) este dependentă de existenţa prealabilă a unui serviciu, în care persoana publică îşi desfăşoară activitatea şi în competenţele căreia intră săvârşirea unor fapte de natura celor care ocazionează neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu împotriva intereselor publice ori private. Astfel, pentru reţinerea la încadrare a art.329 CP RM, persoana publică trebuie să încalce o obligaţie de serviciu, respectiv, să nesocotească sau să nu respecte o sarcină ce derivă din obligaţiile de serviciu” (pct.6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, precum şi neglijenţa în serviciu”, nr.7 din 15.05.2017 (în continuare – Hotărârea Plenului CSJ nr.7/2017 [9])). De asemenea, în literatura de specialitate română se susţine că cerinţa esenţială pentru antrenarea răspunderii penale pentru neglijenţa în serviciu constă în aceea ca făptuitorul să comită fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu [10, p.416; 11, p.422]. Opinând în contextul tuturor infracţiunilor comise de persoane cu funcţie de răspundere, T.B. Basova menţionează, cu drept cuvânt, că făptuitorul poate comite o infracţiune de serviciu doar în procesul realizării atribuţiilor sale de serviciu [12, p.29].

Aşadar, săvârşirea faptei prejudiciabile în lipsa atribuţiilor de serviciu care a condiţionat comiterea acesteia nu permite angajarea răspunderii penale în baza art.329 CP RM. Or, nu poţi pretinde unei persoane (alteia decât celei publice) să realizeze obligaţii de serviciu caracteristice unei persoane publice. La fel, e inadmisibil să ceri unei persoane publice să îndeplinească corespunzător obligaţiile de serviciu care nu intră în sfera sa de atribuţii. Pentru cele din urmă ipoteze nu este exclusă sancţionarea făptuitorului în baza altor norme incriminatoare.

B.V. Voljenkin observă că în practica de urmărire penală şi în cea judiciară au fost fixate mai multe cazuri de tragere la răspundere penală a unor persoane cu funcţie de răspundere pentru neîndeplinirea unor acţiuni anumite, ca ulterior să se constate că îndeplinirea unor asemenea acţiuni nu intrau în sfera atribuţiilor sale [13, p.186]. Corect se subliniază în doctrină că persoanei cu funcţie de răspundere nu i se poate imputa neîndeplinirea unor obligaţii care nu intră în cercul atribuţiilor de serviciu [14, p.187].

De asemenea, constatarea lipsei, de facto, a obligaţiilor de serviciu a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare i se impută făptuitorului echivalează că lipsa neglijenţei în serviciu. De altfel, într-un caz din practica judiciară, instanţa a achitat inculpatul, inter alia, din motivul neidentificării obligaţiilor de serviciu care ar fi fost neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător [15]. Într-o altă speţă, instanţa a stabilit: „În respectivul caz, lipseşte latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu; de altfel, inculpatul a îndeplinit atribuţiile sale de serviciu strict în baza fişei de post; …asigurarea securității deținuților, verificarea teritoriului zonei locative, verificarea încăperilor locative, precum și asigurarea supravegherii deținuților și respectarea de către ei a regimului de detenție în penitenciar nu se includ în sarcinile inculpatului” [16]. Într-un alt caz, instanţa a observat, corect, lipsa obligaţiilor de serviciu, indicând drept motiv de achitare „neconcretizarea de către partea acuzării a faptului dacă inculpaţii au avut obligaţiunile de serviciu respective (punctele din instrucţiuni, regulamente de serviciu, hotărâri ale guvernului etc.), ca ulterior să nu le îndeplinească sau să le îndeplinească defectuos” [17]. Prin urmare, corect precizează unii autori că lipsa unei specificări asupra obligaţiei concrete neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător reprezintă o eroare tipică în practica judiciară în cauzele cu privire la neglijenţa în serviciu [18, p.738; 19, p.59].

În concluzie, neidentificarea obligaţiilor de serviciu (în pofida existenţei acestora, care au fost neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător) echivalează cu lipsa acestora şi, în consecinţă, nu poate determina angajarea răspunderii penale în baza art.329 CP RM.

În altă ordine de idei, merită atenţie punctul de vedere exprimat de autorul rus B.V. Voljenkin: „Simplele afirmaţii despre neîndeplinirea obligaţilor de serviciu, despre lipsa controlului corespunzător din partea persoanei, neatenţia şi, în general, îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, fără a concretiza prin ce anume s-au manifestat aceste încălcări, nu este suficient pentru a învinui pe cineva de comiterea neglijenţei în serviciu” [13, p.186]. Mai exact, aşa cum observă V.I. Dineka, la pronunţarea sentinţelor de condamnare instanţele de judecată se limitează la specificarea în textul hotărârilor emise a unor formulări generaliste de tipul: „în rezultatul neglijenţei admise în serviciu”, „atitudine neglijentă faţă de obligaţiile de serviciu, care a determinat urmări grave” etc [20, p.51]. Specificarea in abstracto a obligaţiilor de serviciu neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător ori nespecificarea, în genere, a acestora trebuie considerat viciu de calificare potrivit art.329 CP RM.

În practica organelor de drept autohtone desprindem respectiva problemă de calificare. Bunăoară, într-o speţă instanţa a reliefat în sentinţă următoarele: „…prin acţiunile sale neglijente faţă de obligaţiunile sale de serviciu inculpatul a admis în mod tacit dispariţia bunurilor” [21]. Precizăm că instanţa de judecată nu a indicat în textul sentinţei emise prin ce anume s-a exprimat comportamentul neglijent al persoanei publice, precum şi nici obligaţiile concrete care au fost ignorate de aceasta în procesul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În acest sens, în alt caz din practica judiciară, instanţa ierarhic superioară a punctat într-un mod critic: „…în niciun caz nu pot fi considerate suficiente afirmaţiile abstracte privind o oarecare neexecutare de către făptuitor a obligaţiilor de serviciu, privind lipsa unui control adecvat din partea acestuia asupra comportamentului altor persoane, privind lipsa de atenţie, diligenţă, prudenţă, vigilenţă etc. din partea făptuitorului” [22].

În alt registru, S.Brînza şi V.Stati menţionează: „…în procesul de calificare a faptei întâi de toate urmează a fi stabilite – în baza legilor, altor acte normative, ordinelor, instrucţiunilor etc. – obligaţiile care îi reveneau făptuitorului, sarcinile concrete pe care urma să le îndeplinească acesta” [2, p.911-912]. La rândul său, B.V. Voljenkin scoate în relief următoarele: „Pentru a trage la răspundere penală persoana pentru comiterea neglijenţei în serviciu trebuie de stabilit: 1) obligaţiile concrete ce au fost atribuite persoanei cu funcţie de răspundere; 2) obligaţiile concrete neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător; 3) dacă au determinat acestea survenirea urmărilor socialmente periculoase; 4) dacă dispunea persoana cu funcţie de răspundere de posibilitatea reală (obiectiv şi subiectiv) de a îndeplini corespunzător obligaţiile de serviciu şi de a nu admite cauzarea unor urmări negative” [13, p.185]. Aceeaşi idee este punctată de A.V. Ivancin şi M.N. Kaplin [23, p.60]. De asemenea, E.V. Ţariov enunţă că pentru angajarea răspunderii penale pentru neglijenţă în serviciu trebuie de determinat obligaţiile concrete care au fost atribuite făptuitorului şi, implicit, care anume obligaţii nu au fost îndeplinite sau îndeplinite necorespunzător [24, p.21]. În acelaşi făgaş, V.V. Losev susţine că analiza competenţei persoanei cu funcţie de răspundere nu trebuie efectuată la general, dar pentru un caz concret, prin extragerea din cercul larg al obligaţiilor de serviciu doar a celor care au tangenţă cu infracţiunea examinată [25, p.33]. Acest lucru este necesar, subliniază A.Iu. Rîjankov, pentru calificarea exactă a infracţiunilor de neglijenţă în serviciu, pentru delimitarea acestora de alte componenţe de infracţiune, precum şi de alte fapte [14, p.186]. Din acest punct de vedere, accentuează autorul, stabilirea cercului şi caracterului atribuţiilor de serviciu constituie obligaţia primordială a organelor de aplicare a normelor de drept şi a instanţei de judecată în procesul desfăşurării urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti pe cauzele de neglijenţă în serviciu [14, p.188].

Aşadar, conchidem că cel abilitat cu aplicarea legii penale, în procesul încadrării juridico-penale în tiparul art.329 CP RM, necesarmente urmează să stabilească: a) cercul obligaţiilor de serviciu impuse spre executare persoanei publice; b) obligaţiile concrete care au fost neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător şi dacă acestea vizau sfera sa de atribuţii; c) dacă urmările prejudiciabile survenite, indicate în dispoziţia normelor înscrise la art.329 CP RM, se află în raport de cauzalitate cu fapta persoanei publice exprimată în încălcarea obligaţiilor sale de serviciu, stabilite in concreto, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora.

În opinia lui T.Popovici, prin „obligaţiune de serviciu” se înţelege toate obligaţiunile care cad în sarcina unei persoane cu funcţie de răspundere potrivit normelor legale şi subordonate legii ce reglementează serviciul respectiv [26, p.704].

Precizăm că expresia „obligaţii de serviciu” nu trebuie redusă la accepţiunea stricto sensu de obligaţii rezultate dintr-un raport de muncă, ci la accepţiunea lato sensu, desprinsă implicit din textul alin.(2) art.123 CP RM, care înglobează, inclusiv, dar fără a se limita, obligaţiile avocatului, ale notarului, ale executorului judecătoresc, precum şi ale oricărei alte persoane autorizate sau învestite de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes public.

O definiţie elocventă, cu statut de explicaţie oficială cazuală, dată sintagmei „obligaţii de serviciu” întâlnim în pct.6.2. din Hotărârea Plenului CSJ nr.7/2017, în corespundere cu care acestea reprezintă îndatoriri, care cad în sarcina unei persoane publice, potrivit normelor ce reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu. În acelaşi punct din hotărâre se relevă: „Normele ce reglementează obligaţiile de serviciu sunt variate, fiind cuprinse în legi şi acte normative subordonate legii, unele dintre care stabilesc îndatoriri cu caracter general (care trebuie îndeplinite de către toate persoanele publice), iar altele stabilesc îndatoriri specifice fiecărei categorii de persoane publice, în parte. Astfel, instanţele de judecată vor examina, cu prudenţă, în fiecare caz aparte, în baza materialului probator, având în vedere actele normative care reglementează serviciul, în exerciţiul căruia se afla inculpatul, dacă ultimul a avut sau nu îndatorirea, a cărei încălcare i se impută”.

Ia.Iu. Vasilieva notează din perspectivă practică că obligaţiile de serviciu neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător trebuie reflectate în materialele cauzei în cel mai corect mod [19, p.59]. Totodată, V.Cuşnir remarcă, cu drept cuvânt, că în cazul infracţiunilor de serviciu trebuie stabilită întotdeauna sfera atribuţiilor de serviciu ale celui vinovat de săvârşirea faptei, pe baza actelor normative care reglementează activitatea serviciului respectiv [27, p.29]. Acelaşi autor adaugă că tragerea făptuitorului la răspundere penală pentru săvârşirea acestor infracţiuni presupune identificarea clară a normei juridice concrete din cadrul actelor normative, în care se prescriu obligaţiile de serviciu [26, p.725].

Cu alte cuvinte, sfera obligaţiilor de serviciu impuse persoanei publice, inclusiv cercul îndatoririlor de serviciu concrete neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător, sunt determinate de multitudinea normelor cu caracter extrapenal. În context, precizăm că, din perspectiva tehnicii legislative, normele înscrise la art.329 CP RM sunt norme incomplete. Potrivit regulii generale, normele incomplete nu pot fi aplicate de sine stătătoare. Acestea trebuie aplicate în cumul cu alte norme. In concreto, ele trebuie însoţite de norme completatoare. Cele din urmă norme conferă viabilitate normelor incomplete. În sensul legii penale, normele completatoare conferă ilegalitate faptei stipulate în textul normei incomplete (normei penale). Pe cale de consecinţă, lipsa normei completatoare duce la inaplicabilitatea normei de incriminare incomplete.

Cu privire la acest aspect sunt relevante statuările instanţei de contencios constituţional a României expuse în Decizia referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nr.392 din 6 iunie 2017: „Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere” [28].

A.V. Ivancin şi M.N. Kaplin notează: „La investigarea oricărei infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere este importantă sarcina analizei atente a actelor de referinţă în vederea determinării exacte a competenţei de serviciu a făptuitorului. Ţinând cont de această particularitate, trebuie de constatat că articolele din Partea Specială a Codului penal care incriminează infracţiunile comise de persoane cu funcţie de răspundere conţin dispoziţii de blanchetă, aplicarea cărora este posibilă doar în unitate sistemică cu actele sus-indicate” [23, p.39-40].

În altă privinţă, surprindem prezenţa mai multor probleme la încadrarea juridico-penală a infracţiunilor ce conţin dispoziţii de blanchetă, inclusiv a faptelor de neglijenţă în serviciu.

În primul rând, dificultăţi suscită la încadrare faptul existenţei mai multor surse de încorporare a normelor completatoare, ceea ce împovărează persoana abilitată cu aplicarea legii penale în procesul de căutare şi alegere a normei de referinţă exacte care cuprinde obligaţiile de serviciu de a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare se face vinovată persoana. Pentru a înlătura problema sus-indicată, V.V. Losev sugerează: „1) determinarea listei totale a surselor normative aplicabile comportamentului persoanei cu funcţie de răspundere; 2) construcţia unei ierarhii a actelor normative în funcţie de forţa juridică şi gradul de subordonare a acestora; 3) analiza fiecărui act normativ ales; 4) compararea textelor respectivelor acte normative în vederea identificării lacunelor și eliminării contradicțiilor” [25, p.32-33].

În al doilea rând, după cum remarcă L.D. Gauhman, una dintre problemele aplicării normelor de blanchetă constă în faptul că legile şi alte acte normative, la care dispoziţiile de blanchetă din cadrul articolelor Părţii Speciale a Codului penal fac trimiteri, sunt instabile, în sensul că legiuitorul, nu în puţine cazuri, operează cu modificări şi completări în ele [29, p.244]. În context, S.Copeţchi şi I.Hadîrca accentuează: „Instabilitatea respectivelor acte duce la atribuirea persoanei abilitate cu aplicarea legii penale a două obligații suplimentare: a) cunoașterea tuturor modificărilor și completărilor operate în actele normative cu caracter extrapenal și b) determinarea cu exactitate a normei actului extrapenal și a conținutului acesteia, având în vedere principiile aplicării legii penale în timp. Cea de-a doua obligație are importanță la calificare, în special pentru determinarea legii aplicabile cele mai favorabile făptuitorului” [30, p.41].

Considerăm că cele două obligaţii suplimentare sunt fezabile şi în cazul aplicării normelor de incriminare prevăzute la art.329 CP RM. În special, trezeşte semn de întrebare aspectul ce vizează aplicarea sistematică în timp a normelor inserate la art.329 CP RM, precum şi a celor de referinţă (completatoare). Ce se întâmplă dacă unei persoane publice i se impută îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligaţii de serviciu inserate într-un act care era în vigoare la momentul săvârşirii faptei, dar care, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, a fost exclusă din textul respectivului act? Pornind de la ideea, potrivit căreia aplicabilitatea normelor de blanchetă se află în strictă dependenţă de aplicabilitatea normelor din actele normative de referinţă şi, pe cale de consecinţă, ţinând cont de faptul că norma penală incompletă e „ca şi moartă” fără norma completatoare, considerăm că cele comise nu pot fi încadrate în baza art.329 CP RM. Actul normativ care a modificat conţinutul normei completatoare prin excluderea obligaţiei a cărei îndeplinire necorespunzătoare i se impută persoanei publice (abrogarea punctului, literei, alineatului, articolului în care se conţine respectiva obligaţie), în virtutea principiului retroactivităţii legii penale mai blânde, îşi va produce efecte asupra situaţiei din trecut, adică asupra situaţiei în care îndeplinirea corespunzătoare de către persoana publică a obligaţiei excluse intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu.

În al treilea rând, multitudinea actelor normative de referinţă (cu caracter extrapenal) necesită a fi examinate din perspectiva forţei juridice conferite de legiuitor. Cu acest prilej, în doctrină se menţionează: „Odată cu aplicarea normei de blanchetă are loc și aplicarea normei concrete din actul normativ extrapenal, la care norma de blanchetă, explicit sau implicit, face trimitere. Din aceste considerente, actul extrapenal potențial aplicabil trebuie să aibă forță juridică, adică să fie publicat în Monitorul Oficial. Nu este exclus ca sistemul de referință al normei de drept penal să fie un act extrapenal fără forță juridică. În aceste condiții, este greșită calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit legii penale prin efectuarea alegației către o normă dintr-un act normativ ce nu poate produce efecte juridice” [30, p.41].

Parafrazând cele indicate mai sus, precizăm că pentru calificarea celor comise în baza art.329 CP RM este inevitabil ca norma completatoare (din actul normativ cu caracter extrapenal) să dispună de forţă juridică. În caz contrar, calificarea se va considera a fi efectuată doar în baza normei incomplete, lucru inadmisibil. Tocmai o asemenea încadrare a fost reţinută în următoarea speţă din practica judiciară: „Inculpatul X,exercitând serviciul de gardă în cadrul Izolatorului de detenție provizorie al DP a mun. Chișinău, fiind responsabil de dirijarea activității de primire-predare a persoanelor arestate și obligat să manifeste vigilență sporită la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, orientate spre prevenirea evadărilor, a încălcat cerințele pct.11.5 din Capitolul XI al Instrucțiunii privind regimul de lucru în cadrul izolatoarelor de detenție provizorie ale comisariatelor de politie pentru deținerea provizorie a persoanelor reținute și arestate, aprobate prin Ordinul nr.5 din 05 ianuarie 2004 al Ministrului Afacerilor Interne și ale pct.72 al Instrucțiunii privind activitatea izolatoarelor de detenție provizorie ale Ministerului Afacerilor Interne, aprobată prin Ordinul nr.223 din 06 iulie 2012 al Ministrului Afacerilor Interne…[31]”. Precizăm că cele două acte normative, invocate de instanţa de judecată, în calitate de surse ale obligaţiilor de serviciu de a căror îndeplinire necorespunzătoare se face vinovat inculpatul, nu au fost publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, neavând deci forţă juridică obligatorie.

Referințe bibliografice:

1. Codul penal, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
2. Brînza Sergiu, Stati Vitalie. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015.
3. Brînza Sergiu, Stati Vitalie. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011.
4. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Buiucani) din 27 octombrie 2015. Dosarul nr.1-82/2015. În:https://jc.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php (accesat: 29.08.2019)
5. Sentinţa Judecătoriei Drochia (sediul Central) din 19 mai 2015. Dosarul nr.1-71/2015. În:https://jdr.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
6. Sentinţa Judecătoriei Hânceşti (sediul Ialoveni) din 16 aprilie 2015. Dosarul nr.1-58/2015. În: https://jhn.instante.justice.md/ (accesat: 29.08.2019)
7. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Centru) din 10 martie 2015. Dosarul nr.1-95/2014. În:https://jc.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
8. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Central) din 23 iunie 2014. Dosarul nr.1-287/2012. În:https://jc.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
9. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea legislaţiei, referitoare la răspunderea penală pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, precum şi neglijenţa în serviciu”, nr.7 din 15.05.2017. În: http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=216(accesat: 29.08.2019)
10. Udroiu Mihail. Fişe de drept penal. Partea Specială. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, 2016.
11. Diaconescu Gheorghe, Duvac Constantin. Tratat de drept penal: Partea Specială. Bucureşti: C.H. Beck, 2009.
12. Басова Т.Б.Уголовная ответственность за должностные преступления: Проблемы правотворчества и правоприменения в условиях административной реформы Российской Федерации: Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. Владивосток, 2005.
13. Волженкин Б.В. Служебные преступления. Москва: Юристь, 2000.
14. Рыжанков А.Ю. Незаконное привлечение к уголовной ответственности за служебную халатность как нарушение права человека на правосудие. În: Полоцкий государственный университет, 2016.
15. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 21 ianuarie 2014. Dosarul nr.1ra-73/2014. În:http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=1405(accesat: 29.08.2019)
16. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Râşcani) din 04 mai 2017. Dosarul nr.1-187/2017. În:https://jc.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
17. Sentinţa Judecătoriei Edineţ (sediul Central) din 06 aprilie 2012. Dosarul nr.1-20/2012. În:https://jed.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
18. Уголовное право России. Особенная часть / Под ред. Ф.Р. Сундурова, М.В. Талана. Москва: Статут, 2012.
19. Васильева Я.Ю. Некоторые проблемы квалификации халатности и легализации преступных доходов по уголовному законодательству России. În: Сибирский юридический вестник, 2015, №3(70).
20. Динека В.И. Ответственность за должностные преступления по уголовному праву России: Уголовно-правовой и криминологический аспект: Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. Москва, 2000.
21. Sentinţa Judecătoriei Edineţ (sediul Donduşeni) din 31 martie 2015. Dosarul nr.1-56/2015. În:https://jed.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php(accesat: 29.08.2019)
22. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 19 octombrie 2016. Dosarul nr.1ra-1221/2016. În:http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=7460(accesat: 29.08.2019)
23. Иванчин А.В, Каплин М.Н. Служебные преступления. Учебное пособие. Ярославль: ЯрГУ, 2013.
24. Царев Е.В. Уголовное законодательство об ответственности за халатность: История, современность, перспективы развития: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Нижний Новгород, 2009.
25. Лосев В.В. Преступления против интересов службы: юридический анализ и правила квалификации. Минск: Амалфея, 2010.
26. Barbăneagră Alexei, Berliba Viorel, Bârgău Mihail. et al. Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2003.
27. Cuşnir Valeriu. Specificul calificării infracţiunilor comise de persoanele cu funcţie de răspundere. Chişinău, 2013.
28. Decizia Curţii Constituţionale a României referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art. 13²din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nr.392 din 6 iunie 2017. În:https://legeaz.net/monitorul-oficial-504-2017/decizie-ccr-392-2017-admitere-exceptie-art-248-vcp-art-297-ncp(accesat: 29.08.2019)
29. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. Москва: АО „Центр ЮрИнфоР”, 2001.
30. Copeţchi Stanislav, Hadîrca Igor. Calificarea infracţiunilor: note de curs. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015.
31. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Centru) din 05 octombrie 2017. Dosarul nr.1-377/2017. În:https://jc.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php (accesat: 29.08.2019)