Dr. Svetlana Slusarenco

Veronica Pozneacova

Regimul politic reprezintă barometrul, indicatorul sintetic cel mai expresiv pentru calificarea unei societăţi ca fiind una real democratică sau antidemocratică [11, 131].

În accepțiunea modernă,  regimul politic reprezintă un sistem de metode și procedee de realizare a puterii în stat [4, 163]. Literatura politologică prezintă multiple modalităţi de concepere şi definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeau consideră că regimul politic depinde de sistemul de guvernare [13, 161]. Studiile politice disting trei forme principale ale regimului politic: totalitar, autoritar și democratic. Nu numai știința juridică și politologică s-au pronunțat asupra formulării conceptului de regim politic, dar și numeroși filosofi au încercat să explice esența regimului politic, avînd o abordare neunivocă. Filosofia juridică s-a remarcat cu cîteva lucrări care abordează noțiunea de ”regim politic” din două perspective diametral opuse, însă prefect argumentate. Este vorba despre lucrarea “Principele” (1532)  de N. Machiavelli și tratatul “Despre spiritul legilor” (1748) de Montesquieu.

În lucrarea sa “Principele”, N.Machiavelli încercând să  răspundă la întrebarea cum poate fi menținută puterea, a identificat obiectul de studiu al dreptului constituțional. Filosoful  N. Machiavelli consideră că, politica are reguli proprii, mai exact, ea nu se supune regulilor moralei sau religiei, fiind guvernată de ambițiile persoanei particulare, care vrea să acceadă la putere [10, 173]. Pentru realizarea acestui scop, persoana este îndreptățită să întreprindă orice acțiuni, pentru a înlătura adversarul său. De fapt, Machiavelli elaborează “reguli de conduită” pentru persoanele care tind să uzurpeze puterea în stat. Filosoful consideră că nu există o limită în acțiunile întreprinse, enunțând celebrul citat – “scopul scuză mijloacele”. Machiavelli susține că, este mai bine ca poporul să aibă frică de rege, decât să-l iubească, deoarece dragostea este un sentiment schimbător, iar teama este o stare permanentă, o conștientizare că viața este în pericol [10, 61]. Anume doctrina lui Machiavelli reprezintă fundamentul monarhiei absolute, unde toată putere în stat aparține unei singure persoane, care, având ambiții și calități de conducător, poate schimba nu numai soarta poporului pe care îl guvernează, dar și soarta întregii comunități umane.

Filosoful  francez C.L.Montesquieu,  în lucrarea  sa “Despre spiritul legilor”, împărtășește idei contrare celor exprimate de gânditorul italian N.Machiavelli. În această perioadă începe mișcarea împotriva absolutismului, a dictaturii unipersonale, fiind în curs de elaborare doctrina Contractului social, care consfințește existența drepturilor naturale și inalienabile ale omului.  Conform teoriei lui Montesquieu, legile dirijează viața statului, fiind mijlocul, care poate limita putere statală și cea regală. Lucrarea este dedicată importanței și procesului de elaborare a legilor, influenței legislației asupra societății, precum și cercetării formelor de guvernământ și a regimurilor politice. Filosoful Montesquieu este adeptul regimului democratic și al statului de drept, în care este asigurată domnia legii. Spiritul legilor este spiritul democrației, al libertății, al garantării drepturilor fundamentale și inalienabile ale omului [12, p.106]. Ideile elaborate de Montesquieu au devenit un substrat filosofic pentru Marea Revoluție Franceză, care a declarat libertatea și egalitatea tuturor persoanelor, bazată pe respectarea drepturilor omului, precum și separația puterilor în stat [3, art.16]. Anume promovarea și implimentarea acestor concepții, contracarează orice tentativă de uzurpare a puterii în stat și face imposibilă existența regimului totalitar.

Relatînd esența teoriilor contradictorii, evocate de Machiavelli și Montesquieu, se conturează câteva întrebări: care doctrină (totalitarismul lui Machiavelli sau democrației lui Montesquieu) este mai “viabilă”; care dintre regimurile politice evocate supra sunt mai benefice pentru cetățeni; dacă marii filosofi s-ar fi născut în aceeași perioadă de timp, care ar fi finalitatea discuției lor asupra doctrinelor elaborate?

Rezultate şi discuţii

Răspunsul la aceste întrebări a încercat să-l ofere Maurice Joly (publicist  și avocat francez,  (1829-1878) ), într-o lucrare satirică “Dialoguri în iad  între Machiavelli și Montesquieu”, publicată în 1864. Lucrarea conține 25  de dialoguri între marii filosofi, în care fiecare își argumentează detaliat poziția.

Machiavelli consideră că unica crima pe care el a săvârșit-o, formînd așa-numită “școală a tiraniei” unde erau instruiți tiranii [9, 10], constă în faptul că a spus poporului adevărul despre regi, care nu este un adevăr despre morală, ci despre politică; nu este adevărul despre ceea ce trebuie să fie, ci adevărul despre ceea ce este și va fi întotdeauna. Filosoful este de părerea că, el nu a fondat un curent filosofic, ci numai a explicat “esența” omului, dorințele lui tăinuite, invocînd că machiavelismul este mai în vârstă decât însuși autorul, adică are orgini mai îndepărtate [9, 10].

Răsfoind paginile istoriei, constatăm că lupta pentru putere  a fost cauza  tuturor războaielor, ori setea de putere a fost o aspirație înnăscută a oamenilor. Totuși această  teorie poate fi  combătută printr-o mulțime de exemple din istoria omenirii, cel mai elocvent fiind Marcus Aurelius (împărat roman din dinastia Antoninilor între anii 161 și 180 d. Hr.  și filosof istoric,). Acest împărat a avut în mâinile sale toată puterea în stat, însă el nu a folosit-o pentru binele propriu, pentru extinderea averii și influenței sale, avînd un mod de trai ascet,  el și-a dedicat viața faptelor  bune și prosperității poporului, jertfind cu interesele proprii. Trăind într-o perioadă de criză, de război și epidemii, împăratul a găsit forța spirituală pentru a filosofa, a crede și a spera. Acest exemplu ne demonstrează că, setea de putere nu este înnăscută, dar apare cu timpul și se dezvoltă numai la anumite persoane.

Cu referire la afirmația lui Machiavelli citată supra (despre școala tiraniei),  Montesquieu vine cu o replică, și anume: Machiavelli nu numai constată un fapt existent, ci și ghidează viitorii dictatori în realizarea scopului final – obținerea puterii, indicând chiar etapele, prin care trebuie să treacă persoana pentru a obține puterea absolută [9, 10].  Astfel constatăm că, lucrarea lui  Machiavelli “Principele” promovează  dictatura și tirania, iar despotismul este ridicat la nivel de principiu. În lucrarea dată găsim o frază deosebit de importantă care, de fapt, a schimbat istoria omenirii, și anume – ”instinctele rele ale omului sunt mai puternice decât cele bune” [9, 10]. Aceasta idee a schimbat cursul  istoriei, fiind preluată și promovată de sistemul totalitar comunist, dar sensul ei fiind modificată de Karl Marx (filosof german, economist, istoric, sociolog, teoretician politic, jurnalist)  în lucrarea sa. Filosoful Karl Marx și-a fundamentat conceptul pe ipoteza că, oamenii prin natura lor sunt buni, iar prin acțiunile  sale și-au dorit să schimbe viața spre bine, să anuleze clasele sociale, să le asigure un nivel de trai decent.  Însă V. I. Lenin, implimentând conceptul lui K. Marx, a pornit de la premiza că, oamenii sunt răi prin natura sa, de aceea trebuie controlați, constrânși, astfel, fiind instituit aparatul de represii. Schimbarea ideii care a stat la baza sistemului politic comunist a avut consecințe îngrozitoare – moartea sutelor de mii de oameni în timpul represiilor comuniste. Pentru a reduce intențiile și aspirațiile negative ale oamenilor, nu este nevoie de represiune, ci de legi, care să reglementeze comportamentul uman, iar respectarea lor va fi asigurată, în caz de necesitate, prin forța de constrîngere a statului.

O altă concepție promovată de Maurice Joly în  satira sa politică,   exprimată prin eroul Machiavelli, se rezumă la  ideea că toți oamenii vor să acceadă la putere. Dacă admitem ipotetic că aceasta este posibil, conchidem că  omul are putere nelimitată, iar această putere va deveni absolută. Dar marele constituționalist Constantin Stere (om politic, jurist, savant și scriitor român)  afirmă  că puterea statală trebuie limitată doar prin lege, anume legea trebuie să  guverneze viața și bunul mers al sociețății [14, 25]. Iar Machiavelli consideră că legea este violentă [9, 11], deoarece impune anumite limite:  ”Toți, sau aproape toți, sunt gata să jertfească cu drepturile altora pentru interelese proprii. La apariția statului populația este menținută prin violența, mai târziu prin lege, care tot reprezintă violență, dar inclusă în anumite limite. Dvs. (Montesquieu) ați studiat istoria începând cu apariția acesteia: violența întotdeauna a precedat dreptul”. Nu putem da dreptate opiniei susținută de Machiavelli, deoarece legea este garanția respectării ordinii publice și a drepturilor fundamentale ale omului,  legea implică o anumită restricție, însă o restricție necesară, vitală, fiind o garanție că nimeni nu va încălca drepturile.

Conform opiniei marelui savant Constantin Stere,  drepturile care sunt declarate și nu  sînt garantate, nu au valoare. “Libertatea politică este doar un ideal, care are doar o importanță relativă, libertate absolută nu există” [9, 11].  Dacă o persoană, considerată liberă, are putere, iar altul i se supune, având doar obligații, atunci nu putem vorbi despre libertatea relativă a persoanei, ci despre supunere. Apropo, instituția cetățeniei, înainte de  Revoluția Franceză, era denumită ”supușenie” [5, 40], ceea ce subliniază că persoana avea doar obligații fața de stat. Cetățenia nu avea conținut juridic, o bună parte a membrilor statului fiind calificați ca supuși, situația ce presupunea multe obligații și puține drepturi. În special, supușii nu posedau drepturi politice și nu participau la rezolvarea treburile publice [7, 7]. Odată cu centralizarea statului, supusul devine dependent de puterea supremă în stat, care se concretizează într-un prinț, rege sau împărat [8, 74].  Astfel, conchidem că realitatea în care a locuit Machiavelli era dominată de ideea că oamenii sunt supușii regelui, ultimul nefiind obligat să le asigure un minim de trai decent. Conceptul de cetățenie îl datorăm gânditorilor francezi Montesquieu și Rousseau, care au elaborat teoria contractului social, conform căruia nu numai particularii, dar și statul are anumite obligații față de cetățeni.

Suntem de acord cu ideea lansată de Maurice Joly,  că prea multă libertate duce la fărâmițarea statului. Această opinie se băzează pe percepția că statele și oamenii sunt guvernați de necesitate. Statele incapabile să-și folosească libertatea moderat, se confruntă cu războiul civil, astfel statul se fărămițează și dispare sau devine pradă a altor state mai puternice. În această  situația, popoarele sunt nevoite să aleagă  între monarhie și despotism, alegând despotismul [9, 11]. Deci,  libertatea trebuie încadrată în  limitele legii și nu limitată prin despotism.

Juristul Constantin Stere afirma că pentru asigurarea existenței unui stat, conducătorii vor încălca orice lege sau chiar Constituția: „…atunci cînd existenţa statului e în joc, acei care poartă răspundere pentru destinele unui stat nu stau la îndoială cînd au de ales între un articol din Constituţie şi salvarea statului, între lege şi viaţa statului” [14, 39]. În acest sens, menționăm practica președintelui SUA –  A. Lincoln, care, în timpul războiului civil a suspendat Constituția, iar decizia lui unilaterală a avut putere de lege. Acțiunile președintelui din această perioadă depășeau cadrul constituțional, deși au avut loc în unul dintre cele mai democratice state din lume. În acest context, Constantn Stere menționa: ”…în Constituția Statelor Unite este un paragraf în care se spune clar și precis că nu se poate suspenda constituția. Cu toate aceste, în timpul războiului civil, care a izbucit la 1864 în America de Nord, din cauza tendinței separatiste a statelor sclavagiste de sud, era prezident al Statelor Unite Abraham Lincoln…, …care printr-o singură trăsătură de condei a suspendat constituția și a concentrat în mâinele sale toate puterile, decretând legi ca și când ar fi fost el întreaga putere legiuitoare, înființând tribunalele excepționale, care în ultima instanța aparținea lui și, în sfârțit, concentrând în mâinele sale toată putere administrativă” [14, 42].

Pentru ca legea într-adevăr să aibă putere supremă, poporul trebuie să aibă o conștiință juridică înaltă. Poziția exprimată de Constantin Stere, se rezumă la faptul că anume poporul este suveranul suprem al statului. Autoritatea statală izvorăște din voința oamenilor, care, pentru exercitarea puterii statale, își desemnează reprezentanți, dar aceasta nu înseamnă înstrăinarea suveranității naționale.

Cu referire la uzurparea puterii, Montesquieu vine cu cîteva argumente, și anume:  dacă în stat în perioada stării de criză apare o personalitate puternică care încalcă normele constituționale, schimbă legile, dar acțiunile sale urmăresc bunăstarea țăriii, apare întrebarea – oare aceasta persoană are dreptul la uzurparea puterii de stat sau nu? [9, 12]. Considerăm că răspunsul definitiv și irevocabil este – nu, fiindcă puterea trebuie să fie legală și legitimă, trebuie să apere interesele poporului, dar nu a unei singure persoane. Foarte rar puterea obținută prin sânge reprezintă adevărată dorință a poporului, însă aceasta se întâmplă când întreagă națiune se revoltă împotriva monarhiei absolute, a dictaturii și a regimului totalitar. Însăși Declarația Franceză a drepturilor amului și cetățeanului stabilește dreptul poporului la răscoală și de a se opune opresiunii – ”Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistența la opresiune” [9, art.2]. Acest drept se regăsește și în preambulul Declarației de Independență a SUA – ”Pentru a asigura drepturile inalienabile, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire” [2].

Machiavelli susține că în pofida faptului că schimbarea violentă a formei de guvernământ sau a  regimului politic foarte rar reprezintă opinia poporului, dictatorii sunt proslăviți de urmași. Care este cauza acestui fenomen? Filosoful consideră că dictatorii au salvat țara în momente de criză și și-au dedicat viața Patriei sale, confirmînd sloganul că, binele poate să se nască din rău [9, 12]. Sîntem de părerea că opinia marelui filosof nu exprimă adevărul, și poate fi asociată  cu sintagma ”fructele pomului otrăvit”, adică dacă o faptă este făcută cu rea-intenție, ea nu poate avea efecte și consecințe folositoare.

O altă întrebare la care  încearcă să răspundă Machiavelli este dacă  ”poate o persoană să guverneze o mulțime, condusă de emoții, sentimente, pasiuni, prejudecăți, băzându-se numai pe rațiune pură?” [9, 11]. Machiavelli consideră că nu poate, deoarece poporul reprezintă o mulțime inertă capabilă doar la autodistrugere. Considerăm că această opinie nu este lipsită de adevăr, deoarece pentru ca poporul să poată exercita puterea de stat, acesta trebuie să fie organizat, iar în momentul în care el nu mai este o masă inertă și neputincioasă, Poporul deține puterea statală.

Așa dar,  evocînd pozițiile marilor filosofi, constatăm că  promotorii unei sau altei idei înaintează argumente incontestabile în vederea confirmării sau respingerii poziției adversarului, însă nu putem nega faptul că aceste doctrine reprezintă temelia științei dreptului constituțional, la general  și a cercetării formelor de guvernământ și a regimului politic în particular.

Care este  importanța practică a acestor concepții juridice elaborate cu secolele în urmă? Pentru a răspunde la această întrebare apelăm la studiul psihologului german Erih Fromm (psiholog social german, psihanalist, sociolog, filosof umanist și socialist democrat) care, în lucrarea sa ”Fuga de libertate”, studiază procesul de dezvoltare a conștiinței sociale și a aspirațiilor democratice. Autorul afirmă că pe parcursul istoriei, oamenii au luptat pentru libertate, inițial pentru libertatea față de forțele naturii, care împiedicau dezvoltarea omenirii în antichitatate. În Evul Mediu lupta era împotriva religiei și a papalității care guverna întreagă viață socială și politică a statelor creștine. O altă provocare în calea popoarelor a fost puterea absolută a regelui [6, 9]. Astfel, constatăm că pe parcursul istoriei omenii au luptat anume pentru ideile exprimate în doctrina lui Montesquieu, și anume libertate, egalitate, democrație și legalitate.  Această luptă a culminat cu cîteva realizări ale omenirii: – dominarea naturii și folosirea ei pentru binele oamenilor; limitată influienței bisericii prin proclamarea conceptului de stat laic; – puterea regelui este limitată prin Constituție, care garantează separația puterilor în stat. Astfel, putem concluziona că omenirea a depășit toate obstacolele și în sfârșit a atins idealul libertății, visul irealizabil al mai multor generații.

Dar, fiind obținută această libertate, care a fost impactul ei? Masele nefiind pregătite pentru a gestiona și direcționa libertatea în folosul său, au încredințat puterea dictatorilor. Realizându-și visul și aspirațiile, oamenii în loc de viața liberă, aleg regimul totalitar, deoarece nu știu cum să gestioneze libertatea obținută. Care este cauza? Pentru a găsi raspuns, am apelat  iarăși la lucrarea lui Erih Fromm, dar  și la  operele poeților și scriitorilor romantici, în care am identificat un  principiu: ”Liber, dar singur”.  Starea de libertate presupune neapărat asumarea responsabilității și răspunderii pentru faptele fiecăruia, ceea ce oamenii frecvent nu realizează. Drept consecință, chiar și libertatea poate fi distrugătoare. Oamenii, dorindu-și libertatea, nu înțelegeau povara pe care trebuie s-o suporte pentru a fi liberi, ei nu realizau care va fi prețul acesteia, dar într-un final, plata pentru libertate este singurătatea – ”un sentiment, care face parte din esența stilului de viață al unei persoane este necesitatea de a avea legătură cu lumea exterioară, dorința de a evita singurătatea. Sentimentul de singurătate și izolare completă duce la dezintegrarea mentală, la fel cum foamea fizică duce la moarte fizică” [6]. Oamenii încep să aibă frică de libertate, de responsabilitate și caută refugiu în regimul totalitar. Ar fi cazul să facem o paralelă cu problema globală cu care se confruntă  umanitatea în sec. XXI și anume,  stresul. Cauza lui  este necesitatea continuă  a omului de a alege, de a decide, iar zona confortului reprezintă spațiul în care nu trebuie să alegi. Astfel, în regimul totalitar capacitatea persoanei de a lua decizii este preluată de partidul care se află la guvernare, astfel omul nu se mai simte singur, deoarece spiritul colectiv promovat de acest regim,  oferă participanților senzația că această mulțime reprezintă un tot întreg, un organism viu creat pentru realizarea unui scop comun. În această societate omul nu este singur, dar își pierde libertatea. Principala întrebare formulată de psihologul german Erih Fromm este – cum putem fi singuri, dar în același timp liberi? Răspunsul este foarte banal – să realizăm activități care ne fac fericiți și în același timp, utili societății. Omul, văzând rodul muncii sale, nu mai este singur și nenorocit, iar viața capătă sens. Doar libertatea ne oferă realizare și împlinire, dar nu regimul totalitar cu restricții și represii.

Concluzii

1. Revenind la subiectul discuției, putem concluziona că Erih Fromm încerca să demonstreze că democrația este vulnerabilă, întotdeauna există pericolul uzurpării puterii de stat, pericol care poate fi generat de crize mondiale, deoarece oamenii sînt predispuși să renunțe la libertate  pentru un trai minim decent. Observăm că lupta între doctrinele marilor filosofi Machiavelli și Montesquieu este veșnică, deoarece în orice societate există pericolul uzurpării puterii de stat. Acești filosofi au încercat să evidențieze valorile fundamentale ale societății și consecințele abaterii de la principiile democratice. Doctrinele lor vor rămâne modele de gândire ale oamenilor, care împărtășesc diferite valori.
2. Evocînd diferite modele de gîndire și de comportament ale claselor sociale, conchidem că democrația trebuie consolidată prin reglementări normative ale principiului separării puterilor în stat, prin asigurarea domniei legii, prin garantarea drepturilor și libertăților persoanei. Democrația, fiind o valoare supremă, trebuie promovată și constientizată de societat

Referinţe bibliografice:

1. BEJAN, C., Marcus Aurelius. Gînduri despe sine însuși, Humanitas, București, 2013. Disponibil: https://cdn4.libris.ro/userdocspdf/436/ganduri-catre-sine-insusi.pdf
2. Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii. Disponibil în: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/declarac89bia-de-independenc89bc483.pdf
3. Declaratia franceză a drepturilor omului si cetățeanului, 1789. Disponibil în: https://ro.wikisource.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Universal%C4%83_a_Drepturilor_Omului
4. DELEANU, I., Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Europa Nova, 1996, vol.1, p. 163
5. DELEANU, R., Noțiunea și natura politico- juridică a cetățeniei ca instituție și condiție juridică a persoanei, Legea și viața nr. 7/ 2011,  40, p. 39-44
6. FROMM, E, ”Fuga de libertate”, Editura: Trei, 2016, p. 9-39
7. GUCEAC, I., Curs elementar de drept constituțional, Chișinău 2004, vol. 2, p.7
8. IANCU, Gh., Drept costituţional şi instituţii politice. Ediţia a III revăzută şi completată. Bucureşti: Lumina Lex, 2005, 638 p., 973-588-968-4
9. JOLY, M, ”Dialoguri în iad între Machiavelli și Montesquieu”, p.11
10. MACHIAVELLI, N., Principele, în română de Nina Facen, Bucuresti, 1999, p. 173
11. MĂNESCU, N., Regimul politic, organizarea puterii şi raporturile dintre organele puterii de stat. În: Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2014, p. 131-145
12. MONTESQUIEU, C.L., Despre spiritul legilor. Vol. I, Armand Roșu, București, 1964.  Disponibil in: https://www.civisbook.ru/files/File/Monteskye_O%20dukhe.pdf
13. PAICA, A.,Tipuri de regimuri politice: democraţie, autoritarism şi totalitarism, ” Revista de știință și cultură, Limba Română, n 5-6, anul XX, 2010, p.161-169
14. STERE, C., Curs de drept constitutional, Cartier juridic, Chișinău, 2016, p. 25