Dr. Sergiu Crijanovschi

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

Măsurile de siguranță au apărut în mai multe state europene și au fost percepute în calitate de prevențiune predelictuală. La general vorbind, măsurile de siguranță au drept scop să înlăture stările de pericol care au determinat recurgerea la ele şi să preîntâmpine prin aceasta săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Starea de pericol pe care legea le prevede ca temei special pentru luarea măsurilor de siguranță nu este orice fel de pericol, ci pericol de riscul săvârșirii noilor infracțiuni, folosind limbajul criminologic putem zice – prevenția fenomenului infracțional. Cu alte cuvinte, măsura de siguranță asigură preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În mod tradiţional, confiscarea a fost privită ca o sancţiune de drept penal, având drept scop neutralizarea stării de pericol. Starea de pericol pe care legea le prevede ca temei special pentru luarea măsurilor de siguranță nu este orice fel de pericol, ci pericol de riscul săvârșirii noilor infracțiuni, folosind limbajul criminologic putem zice – prevenția fenomenului infracțional. Cu alte cuvinte, măsura de siguranță asigură preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În conformitate cu prevederile Hotărârii Curții constituționale nr.6 din 16.04.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) (Sesizarea nr. 60a/2014), confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod foarte eficient de a combate criminalitatea organizată, orientată în principal spre profit. Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele financiare şi de a corupe societatea legitimă. Confiscarea are un caracter disuasiv, deoarece întăreşte principiul potrivit căruia „criminalitatea nu aduce venituri” [1].

Potrivit prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului şi a libertatilor fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.” [2]

Ingerința în dreptul de proprietate trebuie nu doar să urmărească un „scop legitim” conform „interesului general”, ci și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosința bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de noțiunea de „just echilibru” ce trebuie păstrat între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului [3].

În conformitate cu alin.(3) art.46 al Constituției Republicii Moldova, averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Caracterul licit al dobândirii se prezumă, însă reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. La justificarea provenienţei bunurilor vor fi luate în considerare toate veniturile obţinute din activităţi productive utile pentru societate, precum şi cele dobândite prin acte juridice legale.

Dreptul de proprietate nu este unul absolut – el poate constitui obiectul unor limitări. Sancțiunile de drept penal este natura lor coercitivă, fiindcă ele conduc la o privare sau o restrângere al drepturilor.

Așadar, potrivit alin.(4) art.46 al legii supreme, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Simpla folosire a unor lucruri la săvârşirea unei infracţiuni sau împrejurarea că erau destinate acestui scop, în principiu, nu justifică prin ea însăşi, dispunerea măsurii confiscării. La confiscarea acestor bunuri, nu se acţionează asupra unei stări periculoase a autorului, ci doar se ia o măsură de precauţie, prin necesitatea lipsirii făptuitorului de orice obiect, pe care l-ar putea folosi la săvârşirea unei infracţiuni.

În cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare în vederea stabilirii şi achitării acestora în termenele de prescripţie legale prezumţia caracterului licit al averii constituie o garanţie a dreptului de proprietate privată [4, p.107-109].

Măsura confiscării speciale apare ca una cu caracter patrimonial și este destinată să înlăture o stare de pericol, produsă de anumite „bunuri”, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv. Ea se face în scopul excluderii pericolului de a săvârşi noi fapte penale:

Din punct de vedere etiologic, confiscarea provine din latinescul confiscare, în limba franceză confisquer [5], se înțelege prin cuvântul „confisca”, sau „a confisca”, a lua de la cineva un bun, fără despăgubire, pe temeiul unei hotărâri judecătorești sau în urma dispoziției unei autorități.

Confiscare ca urmare a săvârşirii unei fapte penale este o măsura de siguranţă dispusă de instanţa judecătorească ca urmare a săvârşirii unei fapte penale/infracţiuni. Aceasta poate însoţi o pedeapsă principală, dar poate interveni şi în lipsa unei condamnări penale şi constă în deposedarea definitivă de o anumită categorie de bunuri aflate în legătură cu fapta penală/infracţiunea (bunuri obţinute, folosite ori rezultate din comiterea unei infracţiuni).

Dacă confiscarea se referă la asigurarea obiectelor corporale (obiecte sau documente) care sunt importante pentru cauza penală, în calitate de dovezi sau elemente care au fost dobândite în mod ilegal şi, prin urmare vor fi supuse confiscării, atunci sechestrarea este, cu toate acestea, măsura care poate fi aplicată efectiv pentru a asigura instrumentele, precum şi produsele infracţiunii, în vederea confiscării lor. Prin urmare, confiscarea este văzută în legislaţie ca un instrument cu precădere preventiv sau ca un mijloc de a asigura repararea prejudiciului suferit.

În acest perimetru de cercetare științifică este relevantă opinia autorului Gh.Reniță: „De lege lata, confiscarea specială reprezintă o măsură de siguranță (adică „o măsură de precauție, de prudență a statului, care ințelege necesitatea de a-l lipsi pe făptuitor de orice obiect pe care, în materialitatea lui, l-ar putea folosi la comiterea unei infracțiuni”), nu o pedeapsă, așa cum au decis unele instanțe” [6, p.47-48].

Pericolul unui eșec al confiscării bunurilor constă în faptul că confiscarea bunurilor după ce investigaţia a fost adusă la cunoştinţa inculpatului poate, şi de multe ori diminuează posibilitatea de confiscare a activelor – deoarece inculpatul va fi în măsură să transfere aceste active la o locaţie diferită şi astfel, se va reduce eficacitatea generală a investigaţiei financiare, care va trebui reiniţiată cu privire la noua locaţie a activelor [7].

Referitor la funcția preventivă a măsurii de siguranță sub forma confiscării corect se expune autorul român Bogdan Camelia: „A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal – fără a fi însă sancţiune penală – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, nici principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea penală a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite” [8, p.117].

Această măsură de siguranţă apare ca una cu caracter patrimonial. Măsura confiscării speciale este destinată să înlăture o stare de pericol, produsă de anumite „bunuri”. Confiscarea se face în scopul excluderii pericolului de a săvârşi noi fapte penale. La confiscarea acestor bunuri, nu se acţionează asupra unei stări periculoase a autorului, ci doar se ia o măsură de precauţie, prin necesitatea lipsirii făptuitorului de orice obiect, pe care l-ar putea folosi la săvârşirea unei infracţiuni [9].

Confiscare înseamnă o măsură dispusă de o instanţă în urma unei proceduri în legătură cu o infracţiune sau infracţiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv. Proveniența infracțională a bunurilor urmează a fi constatată de instanța de judecată în baza probelor prezentate. Rămâne în discuţie reglementarea confiscării „ca pedeapsă”. Aşadar, dacă legiuitorul doreşte lărgirea spectrului sancţiunilor penale în cazul infracţiunilor din săvârşirea cărora persoanele condamnate urmăresc să obţină sau chiar obţin anumite bunuri, reglementarea actuală trebuie reconsiderată.

După cum arată autorii L.Dumneanu și V.Grosu, Codul penal al Republicii Moldova a adoptat modelul dualist al sancţiunilor penale, ceea ce a determinat includerea lui în grupa respectivă de legislaţii „a dublei căi”. În art.98 CP RM, legiuitorul, fără a purcede la o oarecare clasificare, plasează printre măsurile de siguranţă măsurile de constrângere cu caracter medical, măsurile de constrângere cu caracter educativ, expulzarea şi confiscarea specială. Confiscarea specială ca măsură de siguranţă a luat locul pedepsei cu confiscarea din Codul penal din 1961, astfel schimbându-şi natura juridică [10, p.70].

Actele internaționale în materia confiscării la care republica Moldova este parte permit legiuitorului nostru să instituie prevederi pentru confiscarea obligatorie în cazul infracţiunilor care fac obiectul regimului confiscării. În mod special se accentuează necesitatea aplicării măsurii de confiscare în cazul infracțiunilor de spălare de bani, trafic de droguri și trafic de persoane. Cu toate acestea nu este prevăzută vreo listă exhaustivă a faptelor pentru săvârșirea cărora se impune confiscare, fiind utilizată sintagma „şi orice altă infracţiune gravă”.

Autoritățile naționale de drept, în baza prevederilor internaționale trebuie să oblige făptuitorul să demonstreze originea și proveniența produselor sau a bunurilor susceptibile de confiscare, în măsura în care această obligaţie este conformă cu principiile legislaţiei interne.

În mod special, în cazul infracţiunilor legate de corupţie, obiectivele-cheie ale pedepsirii pe care noi le sintetizăm din actele internaționale sunt:

• Sancționarea funcţionarul public în cauză şi persoana care a corupt sau a fost solicitată să corupă funcţionarul public cu termeni de detenţie şi/sau amenzi şi,
• Lipsirea infractorului de câştigurile ilegale (acestea pot fi de natură monetară sau alte proprietăţi, cum ar fi case, avioane private, etc.) care rezultă din corupţie.

Astfel, investigaţiile şi urmăririle penale nu trebuie doar să urmărească/identifice/depisteze pe infractori, dar, de asemenea, să urmărească şi să identifice bunurile care au fost obţinute ilicit pentru a se asigura că nu vor fi în măsură să beneficieze de infracţiunile comise, inclusiv după expirarea unui termen potenţial de detenţie.

În legea penală, la alin.(l) art.106 CP RM, este prevăzut expres că măsura de siguranţă, confiscarea specială, constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului, a bunurilor indicate la alin.(2), inter alia, cele utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni. După cum corect se arată în Recurs în interesul legii examinat de plenul curții Supreme de Justiție pe data de 07 februarie 2019, deşi, din interpretarea dispoziţiei alin.(l)-(2) art.106 din Codul penal, se pare că prima facie legiuitorul a instituit o normă imperativă ce l-ar obliga pe magistratul care judecă cauza să se pronunţe mereu pentru confiscarea corpurilor delicte, utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, totuşi o astfel de interpretare şi aplicare a normei vizate este inadmisibilă, per a contrario, existând riscul încălcării principiilor fundamentale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi cel al preeminenţei dreptului, echităţii, individualizării şi proporţionalităţii sancţiunilor.

Pentru aplicarea prevederilor de la art.106 CP RM putem utiliza următoarele definiții întâlnite în actele normative internaționale în materia confiscării:

• „Bun” înseamnă orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobiliar sau imobiliar precum și actele juridice sau documentele care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestui bun, despre care autoritatea judiciară competentă a statului emitent consideră că constituie produsul unei infracțiuni menționate în articolul 3 sau corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs sau constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracțiuni.
• „Venituri ilicite” se înţelege: 1) bunurile destinate, folosite sau rezultate, direct ori indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; 2) orice beneficiu obţinut din aceste bunuri; 3) bunurile convertite sau transformate, parţial ori integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea unei infracţiuni ori din beneficiul obţinut din aceste bunuri.
• Câştigurile obţinute din infracţiuni includ veniturile directe din activităţi infracţionale şi toate beneficiile indirecte, inclusiv reinvestirea sau transformarea ulterioară a produselor directe.
• Avere ilicită – bunurile dobândite în mod necinstit, pe cale nelegală, care nu pot fi justificate în relaţie cu venitul legal al persoanei în cauză.
• Bunurile (inclusiv valorile valutare) date pentru a determina săvîrşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor constituie obiecte materiale transmise cu sco pde corupere. De fapt, acest punct descrie situația instigării, fiind necesar ca fapta să fie realizată prin corupere. Coruperea constă în darea, oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea faptei. Este important ca oferirea a fost acceptată de către alt infractor. Sintagma „pentru a determina” și „pentru a-l răsplăti pe infractor” desemnează perioada temporară în care se realizează oferirea bunurilor.
• „Produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; acesta poate consta în orice tip de bun şi include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum şi orice beneficii de valoare. Produsele pot include orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate. Produsele pot include și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse.

De menționat că sunt supuse confiscării nu doar bunurile obținute și utilizate ilegal, dar și deținute contrar prevederilor legale. Un exemplu relevant ar fi deținerea unui bun, după expirarea termenului legitim. În acest sens, este oportună aducerea unui caz din practica judiciară a Înaltei curți de Casației și Justiție a României: Într-o altă ordine de idei, un exemplu valid de deținere contrar dispozițiilor legale, îl putem găsi în jurisprudența Înaltei Curți de Casației și justiție a României: „A. a deţinut arma de vânătoare semiautomată, înscrisă în permisul de armă eliberat la data de 2 martie 2009, al cărui termen de valabilitate a expirat la data de 2 martie 2014. La data de 29 aprilie 2015 arma şi muniţia aferentă au fost predate organelor de poliţie de către deţinător. Ulterior, a fost efectuată o expertiză criminalistică balistică, care a concluzionat că aceasta se află în stare tehnică de funcţionare. S-a constatat că nedepunerea armei la un armurier autorizat după expirarea valabilităţii permisului de armă a fost urmarea neglijenţei deţinătorului acesteia, motiv pentru care s-a dispus clasarea cauzei, însă se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, deoarece deţinerea armei după împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea permisului este interzisă de legea penală [11]”. Astfel, din momentul pierderii dreptului de deţinere şi port al armei letale, contestatorul s-a plasat în afara licitului penal, deţinerea armei dobândind caracterul unei conduite interzise de legea penală. Prin urmare, conduita sancţionată de legea penală, care a condus la indisponibilizarea armei şi a muniţiei, constă în deţinerea acesteia ulterior pierderii dreptului de deţinere şi port al armei letale. Or, deţinerea armei şi a muniţiei capătă caracter ilicit din momentul expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă.

Așadar, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Mai mult, ele se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. După cum putem observa, măsura de siguranţă a confiscării speciale, este pe deplin operantă în cauză, întrucât arma de vânătoare a fost deţinută nelegal, în lipsa unui permis valid, intrând în categoria bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală. Din momentul expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă, persoana nu a mai avut dreptul de a deţine arma de vânătoare semiautomată şi muniţia aferentă, astfel că în privinţa sa sunt îndeplinite condiţiile de luare a măsurii de siguranţă.

Confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor (inclusiv a valorilor valutare) utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni. Confiscării extinse sunt supuse și alte bunuri, care, deși nu au fost utilizate la săvârșirea infracțiunilor, însă proveniența acestora rezultă din activități infracționale. Așadar, confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate poate avea loc doar pentru săvârșirea unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate.

 „Înghețarea” înseamnă interzicerea temporară a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor sau asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra bunurilor. Îngheţarea este înţeleasă ca o măsură de păstrare a bunurilor în scopul confiscării ulterioare posibile, fie confoscare specială sau extinsă.

la nivel internațional, în mod expres sunt prevăzute două grupe de obiecte care pot fi supuse confiscării: bunurile asociate cu o infracţiune specifică; bunuri suplimentare ce constituie câştigurile obţinute din infracţiuni (stabilite la discreția instanței).

Calcularea venitului ilegal poate fi întemeiată pe o analiză comparativă a bunurilor obținute pentru o anumită perioadă de timp. Această perioadă temporară cuprinde începutul comportamentului infracțional, pe de o perte, și momentul arestării infractorului pentru acest comportament infracțional. Așadar, în jurisprudența contemporană în materia confiscării s-a creat prezumţia conform căreia bunurile dobândite de o persoană care a săvârşit, pe parcursul anumitei perioade de timp, o anumită categorie de infracţiuni, şi a căror valori obținute depășesc în mod vădit veniturile dovedite ca fiind licit dobândite în acea perioadă, provin din acele activităţi infracţionale.

În proces de examinare, instanța de judecată trebuie să stabilească dacă infractorul ducea un stil de viață infracțional. Persoana va fi recunoscută a avea un stil de viață criminal dacă una dintre cele trei condiții este îndeplinită: 1) este o infracțiune de tip „stil de viață” (de exemplu, traficul de droguri este o infracțiune de stil de viață); 2) constituie  „comportament penal” sau 3) constituie o infracțiune săvârșită pe o perioadă de cel puțin 6 luni și inculpatul a beneficiat de aceasta.

Măsurile de siguranţă, fiind sancţiuni penale, au un caracter personal. Având acest caracter, cu excepţia lucrurilor a căror deţinere este interzisă și se confiscă indiferent în posesia cui s-ar afla, în celelalte cazuri când fapta este săvârșită în condiţiile participaţiei, obligarea la plata contravalorii bunurilor supuse confiscării nu poate fi dispusă decât în limitele în care fiecare participant a beneficiat de lucrurile dobândite prin săvârșirea infracţiunii [12].

În sfârșit, propunem reconceptualizarea Hotărârii Plenului curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii, nr.40 din 27.12.1999, sesizând unele inconveniențe și rudimente legislative, care, în opinia noastră urmează a fi revizuite, înlăturate, reformulate și adaptate cerințelor contemporane ale dreptului internațional și a sistemului de drept național. În acest sens, ratificarea mai multor acte internaționale în materia confiscării și recuperării bunurilor, inclusiv și bunurilor dobândite, sau procesate în alt mod pe cale infracțională, crează o necesitate stringentă de a elabora o hotărâre explicativă care ar răspunde rigorilor contemporane. În opinia noastră, prin păstrarea hotărârilor explicative parțial desuete prejudiciază și autoritatea hotărârilor explicative elaborate pentru aplicarea acestora în practica judiciară.

Referințe bibliografice:

1. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.6 din 16.04.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) (Sesizarea nr.60a/2014). Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.115-123.
2. PRIMUL PROTOCOL ADITIONAL la Conventia pentru apararea drepturilor omului şi a libertatilor fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28152
3. Decizia Curții Constituționale a României nr.197 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 19 alin.(13) și (14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Monitorul Oficial, nr. 438 din 3 iunie 2019.
4. Safta, Marieta. Prezumţia dobândirii licite a averii şi confiscarea averilor ilicit dobândite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Cadrul constituţional de referinţă pentru reglementarea confiscării extinse. Revista „Tribuna juridică”, e-ISSN-2248-0382 Tribuna Juridică, Ed.ASE, București, Vol.2, nr.1/2012, pp.107-127. (versiunea în limba română), pp.128-147 (versiunea engleză), ISSN 2247-7195, indexata THOMSON REUTERS, EBSCO HOST, SSRN, HEINONLINE, inclusă în THOMSON REUTERS MASTER JOURNAL LIST. [Accesat: 05.07.2019] (Disponibil: http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An2v1/nr1/art4.pdf)
5. Flămînzeanu Ion. Unele aspecte privind confiscarea extinsă. http://nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/1165/11-Flaminzeanu_Ion.pdf?sequence=1
6. Reniță Gheorghe. Poate fi confiscat mijlocul de transport folosit pentru trecerea ilegală a mărfurrilor peste frontieră vamală (Partea I). Revista Institutului Naţional al Justiţiei, 2018, nr.4(47), (p.47-55), p.47-48 (ISSN 1857-2405)
7. Studiu analitic cu privire la mecanismele de recuperare și confiscare a activelor în Republica Moldova. June 2016, Pedro Gomes Pereira. Norwegian Ministry od Foreign Affairs. [Accesat: 02.07.2019] (Disponibil:            https://www.undp.org/content/dam/moldova/docs/Publications/151214_Moldova%20AR%20project_Analytical%20Study_final%20draft_ROM%20(1).pdf)
8. Bogdan, Camelia, Natura juridică a măsurii confiscării în procesul penal (The Legal Nature of the Confidence Measure in the Criminal Process) (July 1, 2015). Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=3337733or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3337733117
9. Recurs în interesul legii. Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.4-1ril-5/2019. Decizia din 07 februarie 2019
10. Dumneanu, Ludmila, Grosu, Vladimir. Unele concepții privind măsurile d siguranță în diferite sisteme de drept. Revista Studia Universitatis Moldavie, Seria „Științe sociale” 2015, nr.11, (ISSN online 2345-1017), p.69-73, p.70.
11. Arhiva Înaltei Curți de Casație și Justiție a României. Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr.828 din 14 septembrie 2017.
12. Arhiva Înaltei Curți de Casației și Justiție a României. Secţia penală, decizia nr. 391 din 19 ianuarie 2005.