Dr. hab. Alexandru Arseni
„Cel care cultivă neştiinţa intră în întunericul orb. Într-unul şi mai mare cei care sunt mulţumiţi cu ştiinţa lor”.
Ica Upanişad
Adnotare
Acum, 29 de ani în urmă, la 27 august 1991, poporul suveran prin delegaţii săi mandataţi la Marea Adunare Naţională prin vot unanim a legitimat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova faţă de imperiul sovietic, adoptată de către 278 de Deputaţi ai poporului prin vot uninominal, reprezentând proporţional structura etnică şi teritorială.
Cu regret, uni nici astăzi nu au înţeles semnificaţia şi forţa juridică a acestui act ca emanaţie liberă de voinţă a poporului suveran. În articolul dat îngăduim a face lumină asupra valorii morale şi politico-juridică a Declaraţiei.
La 1812 Ţara Moldovei, ca principat avea statut de „suzeranitate” ceea ce semnifică „dreptul unui stat asupra altui stat, care are guvern propriu, dar nu are autoguvernare” [DEX. Bucureşti: Univers enciclopedic, 2016].
În timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 imperiul rus urmărea doar un singur scop – cucerirea de noi teritorii şi subjugarea popoarelor. Aceasta ne demonstrează prescriptul secret al ţarului Alexandru I către comandantul armatei ruse feldmareşalul M.I. Kutuzov din 22 martie 1812: „V samoi je krainosti dozvoleaiu vam zakliuciti mir, poloja Prut, po vpadenii v Dunai, graniţei. No sie dozvolenie vvereaiu licino vaşei otvetstvennosti, trebuiu neobhodimo, citobi ni odno liţo, bez izeatiia, ne bilo isvestno o siom do samogo ceasu podpisaniiu” [Кутузов М.И. Сборник документов. Москва, 1952, т.3, с.851].
Chiar dacă principatul Moldovei nu dispunea de autonomie, integritatea teritorială era asigurată de către Imperiul Otoman. „Turcia – scria K.Marx, – nu putea ceda ceea ce nu-i aparţine, pentru că poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Poarta însăşi recunoaşte acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de-a face vre-o cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i conferă decât un drept de suzeranitate” [Marx K. Însemnări despre români. Bucureşti, 1964, p.106].
Astfel teritoriul principatului Moldovei dintre Prut şi Nistru este ocupat de Imperiul Rus şi transformat în colonie cu titlu de „gubernie”. Totodată anexiunea Basarabiei nu a fost recunoscută şi acceptată niciodată de Guvernarea Principatului Moldovei, apoi a României şi, bineînţeles de către elita şi poporul basarabean.
Acest act în dreptul internaţional este calificat ca anexiune, adică „acţiunile de încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu ce aparţine altui stat” [DEX].
La mijlocul secolului al XIX-lea în Europa se constituie statele naţionale ca Germania, Italia: pe baza principiului autodeterminării naţionale. În acest context şi Principatele române în ianuarie 1859 se unesc şi constituie statul Român.
Mai apoi la 5 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman, Basarabia rămânând colonie a Imperiului Rus.
Primul Război Mondial (1914-1918) s-a soldat cu căderea a trei imperii absolute: Otoman, Rus şi Austriac, şi eliberarea coloniilor de sub jugul lor cu proclamarea statelor independente şi reîntregirea unor state. Astfel şi-a proclamat independenţa Finlanda, Polonia, Cehoslovacia, Albania.
Basarabia, în baza principiului autodeterminării naţionale şi a actelor adoptate de către puterea de la Petrograd Sfatul Ţării – organ legal şi legitim constituit, mai întâi, la 24 ianuarie 1918 îşi proclamă independenţa faţă de Rusia Sovietică, iar la 27 martie 1918 unirea pe veci cu Patria-Mamă – România [Arseni Alexandru. Reunificarea naţională şi teritorială a românilor – legalitate şi legitimitate. În: Jurnal Juridic Naţional: teorie şi practică, nr.1(4), 2020, p.6-7].
Sub aspect al dreptului internaţional public, Conferinţa de pace de la Paris din 3 martie 1920 recunoaşte unitatea statului român şi, implicit, unirea Basarabiei cu România. Iar la 28 octombrie 1920 reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi al Germaniei, pe de o parte, şi al României, pe de altă parte, au semnat la Paris tratatul prin care se recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Acest tratat este ratificat în aprilie 1920 de Parlamentul României, la 19 mai 1922 – de către Marea Britanie şi la 11 mai 1924 – de către Parlamentul Franţei.
Alta a fost poziţia Uniunii Sovietice. La 9 iunie 1934 se stabilesc relaţii diplomatice cu România, astfel recunoscându-se, de jure unirea Basarabiei cu România. De facto, însă prin pactul Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 dintre două regimuri dictatoriale şi antiumane (Berlin-Moscova) la 28 iunie 1940 Basarabia din nou este ocupată şi anexată ca colonie la Uniunea Sovietică, act repetat la 24 august 1944.
Cu toate acestea mişcarea de eliberare naţională pe teritoriul Basarabiei nu a încetat nici odată, fiind caracterizată prin acţiuni episodice, cunoscute în istorie. Apogeul s-a manifestat în anii 1985-1992. Astfel acest proces, coordonat de Frontul Popular s-a soldat cu Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 prin rezoluţia privind decretarea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la grafia latină – finalizată cu adoptarea la 31 august 1989 a legii respective.
În noiembrie 1989 Congresul Deputaţilor din fosta URSS a denunţat pactul Ribbentrop-Molotov.
Următorul pas au fost alegerile libere din februarie-martie 1990 a Deputaţilor Poporului pe circumscripţii uninominale. Odată constituiţi legal şi legitim în reprezentanţă naţională Deputaţii au început să realizeze în practică, prin adoptarea actelor legislative, a voinţei poporului.
De menţionat, în mod deosebit Legiferarea tricolorului ca Drapel de stat – 27 aprilie 1990; Declaraţia Suveranităţii – 23 iunie 1990; şi a denunţat Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Aderarea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ratificarea Pactelor internaţionale din 16 decembrie 1966, a Stemei de Stat la 3 noiembrie 1990.
După „putciul” din 19 august 1991 de la Moscova, poporul suveran al Republicii Moldova în unitate cu Deputaţii Poporului la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de imperiul Sovietic şi a legitimat acest act istoric adoptat de Parlament prin votul unanim al delegaţilor de la Marea Adunare Naţională.
Ca urmare Republica Moldova în ianuarie 1992 este acceptată în cadrul OSCE iar în martie 1992 în calitate de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Aspiraţiile spre liberate şi constituirea unei societăţi democratice bazate pe preeminenţa dreptului îşi regăseşte reglementările atât în textul Declaraţiei de Independenţă cât şi în proiectul Constituţiei adoptat în prima lectură în martie 1993, precum şi în actuala Constituţie.
De remarcat, cu regret, că multe aspiraţii ale poporului suveran reflectate în Declaraţia de Independenţă adoptată cu votul uninominal a 278 de Deputaţi ai Poporului, aleşi pe circumscripţii uninominale, fapt ce a asigurat o reprezentanţă proporţională, rămân şi astăzi nerealizate.
Astfel, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane chiar dacă sunt stipulate constituţional, în mare parte nu sunt asigurate real. Aici ne referim la fenomenul migraţiei, lipsa locurilor de muncă, salariul care nu asigură un trai decent. Nu s-au făcut progrese în consolidarea unităţii poporului – fundament al coeziunii statului.
Cu toate acestea aspiraţiile pătrunse de spiritul şi forţa juridică a Declaraţiei de Independenţă îl mobilizează în a făuri o societate umană democratică bazată pe respectul personalităţii umane.