Inconsecvența alineatelor (3) și (4) ale articolului 6 din Codul civil, care încurajează lipsa de transparență a actului judiciar prin interzicerea analogiei în materie de răspundere civilă, se regăsește și în replica profesorului Cazac[1] la un text care nu-i era adresat[2]. El își începe argumentele spunând că este de acord „că tema analogiei trebuie studiată fundamental și posibil că art. 6(3) din C. civ. trebuie corectat”, ca în final să afirme că „logica interdicției de aplicare a răspunderii civile prin analogie începe să se cristalizeze”. Oare a studiat fundamental profesorul Cazac tema analogiei în cele câteva rânduri dintre afirmații, astfel încât ceea ce îi părea inițial gri să devină rapid alb, sau ceea ce trebuia, probabil, corectat să devină între timp cristalizat?
I. De foarte multe ori când prezinți o idee din patrimoniul common law-ului în contextul unei discuții despre dreptul continental, interlocutorii îți aruncă în față cartea diferențelor dintre cele două sisteme juridice. În treacăt fie spus, critica mea la adresa interdicției analogiei în materie de răspundere civilă se putea baza și pe spețe judecate de judecători continentali. Profesorul Bastiaan van der Velden, de exemplu, studiază această temă din perspectiva practicii judecătorești olandeze.[3] Totuși, ideea diferențelor dintre cele două sisteme cu care operează profesorul Cazac reprezintă, raportată la argumentele pe care le-am avansat, un hering roșu, o chestiune irelevantă. Voi demonstra de ce.
Cele două sisteme diferă în unele aspecte, iar în altele converg. Pentru că mi-a reproșat că înțeleg greșit dreptul privat al țării în care trăiesc, îi voi aminti profesorului Cazac că dreptul privat nu stă închis într-un acvariu. De când Republica Moldova a devenit parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autoritățile noastre, inclusiv judecătorii, au obligația aculturației jurisprudenței Curții de la Strasbourg. Uneori, ei trebuie să aplice direct Convenția, atunci când văd că există o problemă de drepturile omului și nu identifică o jurisprudență europeană relevantă. Nu întâmplător se spune că judecătorii naționali sunt primii judecători ai Convenției. Ei sunt obligați, astfel, să țină cont de principiile generale ale Convenției, indiferent dacă se confruntă cu un vid legislativ sau dacă au parte de o prevedere legală clară.
Cazul pasagerului căruia i s-au furat bani din cabina închiriată pe un vapor este guvernat de dreptul de proprietate al pasagerului. Banii sunt bunurile lui. Dreptul de proprietate al pasagerului vine în conflict, în situația descrisă, cu dreptul de proprietate al companiei transportatoare, căreia i se solicită acoperirea prejudiciului. Dacă instanțele naționale ar privi îngust această problemă, bazându-se pe concluzia profesorului Cazac că, potrivit regulilor din Coduri, transportatorul nu răspunde în asemenea situații și i-ar respinge acțiunea pasagerului-reclamant, cazul ar putea ajunge la Strasbourg. Ar fi pretinsă existența unei încălcări a dreptului de proprietate, iar judecătorii Curții Europene ar trebui să judece cazul pe fond. Bineînțeles, judecătorii europeni nu vor soluționa cauza pe baza Codului navigației maritime comerciale sau a Codului civil, ci o vor judeca pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care garantează dreptul de proprietate. Ei vor analiza dacă tribunalele naționale au asigurat echilibrul corect dintre dreptul de proprietate al reclamantului și interesele concurente și ar putea chiar critica legislația națională prin raportare la standardele Convenției. Curtea Europeană ar putea constata lipsa unui mecanism juridic adecvat care să-i permită părții prejudiciate să-și exercite drepturile de o manieră efectivă, din perspectiva procedurilor civile. Judecata Strasbourgului va fi similară, din punctul de vedere al apelului la principiu, cu judecata Curții de Apel New York.
Mai mult, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt pe profesorul Cazac, atunci judecătorul din Regatul Unit nu va putea participa la judecarea acestui caz venit din Republica Moldova. În aceeași logică, judecătorii din statele cu sistem de drept continental nu vor avea competența de a se pronunța în cauzele împotriva Regatului Unit.
Sir Nicolas Bratza, un nume pe lângă care nu trebuie să trecem nepăsători, spunea că, în calitate de jurist de common law, nu a simțit vreun disconfort în cei 14 ani de muncă la Curtea Europeană. Și nu crede că l-au simțit nici judecătorii tribunalelor de primă instanță sau cei ai tribunalelor de apel din Regatul Unit, care au funcționat, de-a lungul anilor, în calitate de judecători ad-hoc la Curtea din Strasbourg.[4]
Confruntat, de exemplu, cu un „vid” de reglementare, judecătorul de common law poate face apel la principiul din spatele unei reglementări comparabile, fie ea precedent judiciar sau lege. Tot așa procedează și judecătorul dintr-un sistem de drept continental: dacă nu are o lege clară, poate face apel la principiul din spatele unei legi similare. Important este să faci analogia corect. Voi reveni mai jos la această chestiune.
Așadar, ideea pe care o afirmam viza apelul la principiu, inclusiv prin intermediul analogiei, într-o situație care nu are parte de o reglementare. Ea este valabilă și pentru situația în care reglementarea neagă exercițiul unui drept fundamental.Pentru o garantare efectivă a drepturilor fundamentale poate fi utilizată inclusiv analogia.
II. Scopul textului meu anterior nu a constat într-o analiză meticuloasă a articolului 195 din Codul navigației. Faptul că interdicția analogiei în materia răspunderii civile în Codul civil constituie o eroare de înțelegere a acestei metode nu depinde de interpretarea articolului 195 din Codul navigației. Dar iarăși, de dragul argumentării, nu aș fi atât de sigur ca profesorul Cazac că articolul 195 (2)[5] al Codului navigației exclude răspunderea transportatorului pentru banii care i-au fost furați pasagerului din cabină și că norma legală tranșează problema. Banii sunt bunuri de valoare. Bunurile de valoare nu sunt bunurile unui bagaj obișnuit de cabină. Dacă ar fi fost așa, nu mai era nevoie de alineatul (3)[6]. Însă alineatul (3) admite posibilitatea transportatorului de a refuza preluarea bunurilor, iar profesorul Cazac sugerează că, într-o asemenea eventualitate, ar fi aplicabil alineatul (2), care se referă la un bagaj obișnuit. O astfel de interpretare le-ar fi convenabilă celor care vor să fraudeze incidența răspunderii. Un transportator aflat în complicitate cu hoțul ar refuza întotdeauna preluarea bunurilor de valoare de la pasager, știind că acesta le va lăsa în cabină, de unde sunt mai ușor de sustras, și fiind sigur că i se va aplica regimul alineatului (2), care exclude răspunderea transportatorului în lipsa unor probe suficiente privind intenția sau imprudența sa. Este aproape imposibil ca un pasager de pe o navă de croazieră aflată în largul apelor mării/oceanului timp de mai multe zile sau săptămâni să demonstreze ceva împotriva unui transportator versat în furturi din cabine. Ei nu se află pe poziții de egalitate. Transportatorul domină relația. Codul navigației nu tratează problema răspunderii în cazul pasagerilor cu bani furați din cabină, a căror primire spre păstrare le-a fost refuzată de transportator și care nu pot strânge probe suficiente că pierderea sau avarierea a avut loc din intenția sau imprudența transportatorului. Este concluzia unei interpretări teleologice a alineatelor (2) și (3). Dreptul de proprietate al pasagerului reclamă o garantare efectivă, care poate fi asigurată inclusiv prin intermediul analogiei în materie de răspundere civilă.
III. Probabil că o altă fobie a legislatorului față de aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc răspunderea civilă este incapacitatea unor judecători de a face analogia în mod corect. Ideea de aplicare greșită a metodei analogiei nu este valabilă doar pentru argumentarea juridică. Este valabilă pentru argumentare în general. Argumentarea bazată pe analogie este sigură doar dacă situațiile comparate sunt asemănătoare în mod relevant. Altfel, este o eroare logică, o falsă analogie.
Într-un exercițiu care i se pare logic, profesorul Cazac creează un „om de paie”. El imaginează o falsă analogie, pentru a justifica interzicerea aplicării metodei analogiei în materie de răspundere civilă. Bineînțeles că nu poți compara în mod rezonabil un moștenitor care îl omoară sau care încearcă să-l omoare pe testator cu un moștenitor care îl pălmuiește pe testator. În primul caz, testatorul nu și-ar putea modifica testamentul sau ar opera rațiunea că, dacă testatorul era omorât, nu și-ar fi putut modifica testamentul. În cel de-al doilea caz, testatorul pălmuit își poate modifica oricând testamentul. În primul caz, testatorul moare sau trebuie considerat omorât printr-o ficțiune juridică, iar în cel de-al doilea caz, testatorul rămâne viu. Circumstanța rămânerii în viață a testatorului face ca cele două cazuri să nu fie asemănătoare în mod relevant. Cu asemenea premise false sau temeiuri nesatisfăcătoare poți solicita și interzicerea aplicării metodei deducției, nu doar a metodei analogiei. Oare riscul ca unii oameni să comită erori logice trebuie să conducă la interzicerea unor metode de aplicare a dreptului în Codul civil?
Un alt exemplu pe care îl oferă profesorul Cazac este cel al schimonosirii numelui, în comparație cu schimonosirea poreclei unui om, în public. Totuși, premisele pe care le prezintă sunt insuficiente pentru a se confirma caracterul justificat al analogiei pe care o face. Evaluarea analogiilor se face la modul concret, având la dispoziție elemente concrete, nu la modul abstract. Merele pot fi comparate cu perele, de exemplu, din punctul de vedere al acidității lor. Aciditatea este o trăsătură concretă.
IV. Nu cred că întrebările pe care profesorul Cazac le lansează la finalul replicii sale sunt „complexe” și nu cred că „merită cercetări serioase”, ele găsindu-și lejer rezolvarea în canoanele logicii și în obligația de a garanta drepturile fundamentale în mod efectiv.
Prima întrebare[7] are ca răspuns îndemnul de a compara situații juridice care sunt asemănătoare în mod relevant. Altfel, comparația este o analogie falsă. Bineînțeles, răspunsul se completează cu obligația autorităților Republicii Moldova de a garanta în mod efectiv drepturile fundamentale, indiferent de „intenția legiuitorului” de a nu sancționa ceva.
Cea de-a doua întrebare[8], în care cred că se pun accentele greșit, își are răspunsul în irelevanța tipului de sancțiuni și în importanța comparării a ceea ce este comparabil în mod relevant.
Cea de-a treia întrebare[9] induce ideea că principiile generale ale dreptului, la care se poate ajunge inclusiv prin intermediul analogiei, nu ar fi norme juridice. În situația de fapt din cazul Velcea și Mazăre v. România[10], Aurel și-a omorât soția (Tatiana), după care s-a sinucis. Urmărirea penală nu a fost începută, dat fiind că autorul crimei decedase și nu mai fusese implicată o altă persoană. Pentru că i-a supraviețuit, Aurel trebuia să vină la moștenirea Tatianei. Dispozițiile de atunci ale Codului civil al României stabileau că erau nedemni de a succeda și, prin urmare, erau excluși de la succesiune condamnații care au omorât sau care au încercat să-l omoare pe defunct. Aurel nu fusese condamnat post mortem, pentru că exista o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Asta a făcut posibil ca fratele lui Aurel să moștenească o parte din patrimoniul Tatianei. Sesizată de tatăl și de sora Tatianei în baza articolului 8 din Convenție, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru refuzul judecătorilor naționali de a-l lăsa pe fratele lui Aurel fără acea parte de moștenire. Altfel spus, judecătorii români au procedat greșit pentru că nu l-au sancționat pe Aurel, chiar dacă lipsea un text expres în Codul civil. Se mai poate spune că judecătorii români au greșit pentru că nu au făcut analogia între ucigașii condamnați și ucigașii necondamnați. Curtea Europeană a efectuat o punere în balanță a principiilor concurente și a stabilit principiul care are prioritate în acele circumstanțe.
Teodor Papuc
[1] https://juridicemoldova.md/11703/av-dr-octavian-cazac-raspuns-la-articolul-un-motiv-de-civilizare-a-codului-civil.html
[2] https://juridicemoldova.md/11699/un-motiv-de-civilizare-a-coduluicivil.html
[3] Bastiaan van der Velden, Analogy in the strict liability rules in the Dutch Civil Code, în Hendrik Kapein, Bastiaan van der Velden (editori), Analogy and Exemplary Reasoning in Legal Discourse, Amsterdam University Press, 2018, pp. 165-175.
[4] Sir Nicolae Bratza, Convenția, common law-ul și Curtea de la Strasbourg – Apocalipsa acum?, Noua Revistă de Drepturile Omunui, nr. 2, 2017, p. 89. (http://revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2017_2/NRDO%202017_2_traducere.pdf)
[5] Articolul 195 (2) din Codul navigației maritime comerciale: Pentru pierderea sau avarierea bagajului de cabină, transportatorul răspunde numai dacă pasagerul aduce probe suficiente că pierderea sau avarierea a avut loc din intenţia sau imprudenţa transportatorului.
[6] Articolul 195 (3) din Codul navigației maritime comerciale: Transportatorul nu poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea banilor, hîrtiilor de valoare, metalelor preţioase şi articolelor confecţionate din ele, podoabelor, operelor de artă şi altor valori, cu excepţia cazurilor cînd astfel de valori îi sînt predate spre păstrare şi el acceptă să le păstreze în condiţii de siguranţă.
[7] „i) dacă începem să aplicăm pentru fapta B, C, D niște sancțiuni civile, expres prevăzute și gândite de legea civilă doar pentru fapta A, oare nu deturnăm intenția legiuitorului de a nu sancționa în acest mod fapta B, C, D?”
[8] „ii) care sancțiuni civile pot fi aplicate prin analogie și care nu pot fi aplicate?”
[9] iii) este oare o lege „accesibilă și previzibilă” dacă cineva poate fi sancționat în lipsa unui text expres de lege în materie civilă?
[10] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 decembrie 2009.