Aplicarea acțiunii procesuale de încetare a procesului civil în cadrul examinării cauzelor de insolvabilitate

Introducere. Acțiunea procesuală de încetare a procesului, utilizată în cadrul procedurii de insolvabilitate se deosebește radical de instituția încetării procesului civil, aplicabilă pentru cauzele civile în conformitate cu prevederile art. 265 Cod de procedură civilă [1]. Această concluzie rezultă atît din analiza temeiurilor pentru care se dispune încetarea în ambele cazuri, cât și reieșind din efectele pe care le are încetarea procesului asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces.

Instituția clasică a încetării procesului civil [2] are menirea, fie de a finaliza un proces civil care a fost intentat cu încălcarea condițiilor de fond pentru pornirea proceselor civile (competența, generală, capacitatea de folosință, etc.), fie de a finaliza un proces deja pornit în cazul survenirii circumstanțelor care nu presupun adoptarea unei hotărâri pe fond (decesul unei părți, renunțarea la acțiune, încheierea unei tranzacții). Prin urmare, instituția încetării procesului civil, care este aplicabilă tuturor felurilor de procedură civilă este o:

1. sancțiune aplicabilă participanților în legătură cu nerespectarea premiselor dreptului la acțiune, în cazul în care încălcările au fost depistate după intentarea procesului civil;
2. modalitate de finalizare a procesului civil, deja intentat, în legătură cu existența circumstanțelor care exclud examinarea fondului cauzei;
3. modalitatea de finalizare a procesului fără adoptarea unei hotărâri judecătorești.

Spre deosebire de conținut tradițional al acțiunii de încetare, în cadrul procedurii de insolvabilitate aceasta obține o interpretare mai îngustă, marcând cel mai des nimic altceva decît finalizarea procedurii în legătură cu realizarea scopului acesteia. Faptul respectiv și duce la necesitatea determinării conținutului procesual-juridic al acțiunii respective și a stabilirii coraportului dintre Codul de procedură civilă și Legea insolvabilității în ceea ce privește reglementarea acesteia.

Materiale și metode aplicate. În vederea realizării studiului dat au fost utilizate publicațiile științifice din domeniul Dreptului Procesual Civil și a Insolvabilității, actele normative în vigoare și practica judiciară relevantă. În studiu au fost utilizate metoda comparativă de analiză, metoda logică prin aplicarea procedeelor de deducție și sinteză. Scopul prezentului demers științific este analiza conținutului procesual-juridic al acțiunii de încetare utilizată în cadrul procedurii de insolvabilitate.

Rezultate și discuții. Similar celorlalte feluri de proceduri, încetarea procedurii de insolvabilitate înseamnă în primul rând finalizarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. În linii generale, asemănarea respectivă formează esența încetării procedurii de insolvabilitate, deoarece în majoritatea cazurilor presupune doar finalizarea acțiunilor procesuale în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. Așadar în cadrul procedurii de insolvabilitate, instituția încetării procesului obține un sens mult mai restrâns, marcând în esență doar încheierea procesului. Urmează să menționăm că încheierea procedurii civile prin încetare este o regulă generală, deoarece aceasta nu presupune existența anumitor circumstanțe specifice, de exemplu, încălcarea condițiilor de pornire a procesului, încetarea operând în legătură cu îndeplinirea sarcinilor procedurii, ceea ce înseamnă fie lichidarea debitorului fie restructurarea acestuia.

Deci, încetarea procedurii de insolvabilitate sau a procesului de insolvabilitatea înseamnă, în primul rând, îndeplinirea sarcinilor procedurii de insolvabilitatea. În cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura de restructurare, procesul urmează a fi încetat odată cu aplicarea planului procedurii de restructurare, iar în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura falimentului, procesul urmează a fi încetat odată cu distribuirea finală a fondurilor masei debitoare.

Încetarea procesului de insolvabilitate ca urmare a finalizării procedurii de faliment. În conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) al Legii insolvabilității [3], după terminarea distribuției finale a masei debitoare, instanța de insolvabilitate pronunță o hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitate și de radiere a debitorului din registru. Este important a menționa că legiuitorul nu a reglementat destul de detaliat acțiunile ce urmează a fi îndeplinite între momentul aprobării planului de distribuție finală și cel al adoptării hotărîrii de încetare a procesului, ceea ce poate crea mai multe confuzii privind actele necesare a fi îndeplinite și termenele în care ar trebui să se încadreze participanții. Scopul ședinței finale, desfășurate la sfârșitul procedurii de faliment, este examinarea contestațiilor contra planului de distribuție final și aprobarea acestuia. Prin urmare, desfășurarea propriu-zisă a ședinței presupune verificarea existenței contestațiilor, examinarea și soluționarea acestora prin încheiere judecătorească și aprobarea definitivă a planului de distribuție, cu sau fără modificări. În continuare, odată cu adoptarea planului de distribuție, lichidatorul urmează să purceadă la distribuția finală a mijloacelor rezultate din valorificarea masei debitoare, fapt care presupune că hotărîrea de încetare a procesului, nu poate fi încă adoptată. Astfel, reglementările în vigoare nu sunt în de ajuns de clare în ceea ce privește, termenul, în care lichidatorul urmează să îndeplinească prevederile planului de distribuție, nici în ceea ce privește îndeplinirea unor acțiuni de informare a instanței de judecată privind finalizarea distribuirii. În aceeași ordine de idei, norma prevăzută de art. 175 alin. (1) al Legii insolvabilității, nu este mai clară, ori specificarea ”după terminarea distribuției finale a masei debitoare” creează mai multe interpretări privind termenul în care urmează a fi adoptată hotărîrea de încetare și cel mai important privind momentul de început al calculării acestuia. În ceea ce ne privește considerăm necesar de a modifica reglementările actuale în vederea determinării precise a termenului în care urmează a fi adoptată hotărârea de încetarea a procesului în legătură cu finalizarea procedurii de faliment. Astfel propunem introducerea următoarelor  modificări, după cum urmează:

– Introducerea după aliniatul (5) al articolului 158, a unui nou aliniat sub numărul (6) cu următorul conținut: ”(6) După finalizarea acțiunilor de distribuire finală către creditori, administratorul urmează să depună în instanța de judecată un raport privind finalizarea acțiunilor de distribuire, în care să specifice rezultatele îndeplinirii planului de distribuție finală și valoarea fondurilor rămase în caz de indisponibilizare a acestora.”

– Modificarea aliniatului (1) al articolului 175, după cum urmează: ”(1) În termen de 5 zile din data primirii raportului administratorului/lichidatorului privind efectuarea distribuției finale, instanța de insolvabilitatea urmează să adopte, din oficiu, fără citarea participanților la proces o hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitatea prin care să dispună inclusiv radierea debitorului din registru.”

Analiza practicii judiciare ne permite să afirmăm că în unele cazuri se confundă desfășurarea ședinței finale a creditorilor cu acțiunile de încetare a procesului după distribuția finală. De exemplu, în cauza civilă nr. 2ri-49/13 [4] unul din creditori a contestat hotărîrea de încetare a procesului emisă de Curtea de Apel în baza art. 175 alin (1) motivînd prin faptul că aceasta nu a fost înștiințat legal despre data desfășurării ședinței la care s-a examinat chestiunea încetării procesului în legătură cu finalizarea distribuirii. Instanța de recurs, la rândul ei, interpretând eronat normele de procedură din Legea insolvabilității a considerat recursul întemeiat, afirmând că, nu există probe de citare legală a recurentului în ședința în care s-a examinat chestiunea încetării procesului. În acest s-a confundat două etape procesuale diferite, care se desfășoară consecutiv conform unei ordini procedurale diferite. Ședința de judecată are loc doar la etapa inițială atunci cînd în instanța de judecată se prezintă raportul lichidatorului și planul de distribuție, etapă la care creditorii pot înainta obiecții privind raportul și planul de distribuție. În vederea examinării raportului, planului de distribuție și obiecțiilor creditorilor se desfășoară ședință de judecată după regulile generale. Ulterior acestei ședințe are loc desfășurarea acțiunilor de distribuție (executare a creanțelor), acțiuni despre care administratorul informează instanța printr-un raport, iar după examinarea acestuia, fără că legea să prevadă convocarea unei ședințe de judecată, instanța de judecată urmează să înceteze procesul. În acest caz drepturile creditorilor se apără la ședința finală unde se examinează obiecțiile și se votează planul de distribuție, ulterior nefiind necesar participarea acestora. Practica Curții Supreme de Justiție la examinarea unor asemenea recursul nu este uniformă. La examinarea recursului contra unei hotărîri de încetare a procesului în legătură cu finalizarea distribuirii pe cauza civilă nr. 2ri-42/13 [5], curtea a optat pentru o altă soluție pe care o considerăm legală și întemeiată în raport cu cazul expus mai sus. În acest caz, instanța de recurs a respins recursul declarat împotriva hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate, motivînd prin faptul că, la adoptarea hotărîrii instanței de fond, nu au fost supuse examinării careva chestiuni, nemijlocit legate de careva drepturi și interese ale recurentului, deoarece, după cum s-a menționa recurentul nu a contestat hotărîrea adunării creditorilor de aprobare a raportului final, în temeiul căreia a fost pronunțată hotărîrea recurată. Prin urmare, curtea a recunoscut că hotărîrea de încetare a procesului de insolvabilitate în acest caz este rezultat examinării și adoptării raportului administratorului și planului de distribuție și nu o examinare distinctă a unor chestiuni.

Încetarea procesului de insolvabilitate ca urmare a finalizării procedurii de restructurare. Restructurarea debitorului drept măsură alternativă lichidării acestuia presupune aplicarea față de debitor a unui plan de restructurare, care urmează a fi aprobat de creditori și confirmat de instanța de judecată. În rezultatul confirmării planului, are loc încetarea tuturor acțiunilor procesuale, iar debitorul trece într-o nouă etapă extrajudiciară, destinată aplicării tuturor măsurilor economico-financiare prevăzute în plan. Astfel confirmarea planului de restructurarea marchează îndeplinirea sarcinilor procedurii judiciare de restructurare, ceea ce înseamnă finalizarea tuturor acțiunilor procesuale și necesitatea încetării procesului de insolvabilitatea. Conținutul reglementărilor prevăzute de art. 206 al Legii insolvabilității, confirmă practic integral afirmația anterioară, ori reieșind din aliniatul (1) al articolului nominalizat, prin hotărîrea de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanța de insolvabilitatea dispune și încetarea procedurii de restructurare și aplicarea planului față de debitor. În același timp, analiza prevederilor art. 175 alin. (2) al Legii insolvabilității, ne permite să spunem că cele două reglementări se află cel puțin în contradicție. Așadar, dacă art. 206 al Legii insolvabilității prevede că încetarea procesului urmează a fi dispusă odată cu confirmarea planului de restructurare, reieșind din prevederile art. 175 alin. (2) al Legii insolvabilității, procedura de restructurare încetează în urma îndeplinirii de către creditor a tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat. În aparență, în conformitatea cu reglementările în vigoare, procedura de restructurarea urmează a fi încetată de două ori, inițial la momentul confirmării planului de restructurare, iar ulterior la îndeplinirea de către debitor a tuturor obligațiilor. Însă interpretarea sistemică a legii în vigoare, ne permite să afirmăm că procedura de restructurare urmează a fi încetată o singură dată, la momentul confirmării planului de restructurare, prevederile art. 175 alin. (2) al Legii insolvabilității nefiind aplicabile în acest sens încetării procedurii de insolvabilitate. Afirmația respectivă se bazează în special pe prevederile art. 214, 215 Legea insolvabilității, din interpretarea cărora rezultă că după momentul confirmării planului, nu se realizează careva acțiuni procesuale decît acțiunile de supraveghere a îndeplinirii planului, iar odată cu îndeplinirea planului are loc încetarea acțiunilor de supraveghere, dar nu încetarea întregului proces. În acest sens sunt improprii reglementările ce se referă la încetarea procesului în momentul cînd acestea acțiuni procesual nici nu se produc pe perioada îndeplinirii planului. În ceea ce ne privește considerăm necesar de a modifica prevederile art. 175 alin. (2) al Legii insolvabilității pentru a exclude careva confuzii privind aplicarea acestora. În speță propunem introducerea următorului amendament:

– Modificarea aliniatului 2 al articolului 175, conform următorului conținut: ”(2) Procedura de restructurare a debitorului va înceta prin adoptarea hotărîrii de confirmare a planului în care urmează a se dispune asupra încetării procesului de insolvabilitate. Dacă procesul începe ca o procedură de restructurare, dar, ulterior, devine procedură a falimentului, ea va înceta în conformitate cu dispozițiile alin. (1)”.

Similar procedurii de faliment și celei de restructurare, procedura falimentului simplificat urmează a fi finalizată, drept urmare a îndeplinirii sarcinilor acesteia, în acest sens fiind relevante prevederile art. 135 al Legii insolvabilității. În conformitate cu aliniatul (5) al articolului nominalizat, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura falimentului simplificat, iar pe parcursul acesteia s-a constatat lipsa masei debitoare, instanța de judecată, odată cu aprobarea bilanțului de lichidare, urmează să adopte o hotărâre de încetare a procesului prin care să dispună asupra radierii debitorului din registrele publice. Totodată nu este exclusă situația în care, în masa debitoare a debitorului față de care a fost aplicat falimentul simplificat, să existe anumite bunuri sau mijloace bănești. În cazul respectiv, pînă la încetarea procedurii lichidatorul urmează să distribuie, fondurile disponibile conform bilanțului de lichidare aprobat. Abia după distribuirea finală a bunurilor, instanța poate dispune încetarea procedurii de faliment simplificat. Urmează să menționăm că spre deosebire de reglementările aplicabile încetării falimentului simplificat ca urmare a lipsei masei debitoare, în cazul finalizării acesteia prin distribuție finală, legiuitorul deja nu utilizează termenul de încetare. În conformitate cu prevederile art. 135 alin. (4) al Legii insolvabilității, după ce fondurile sau bunurile din patrimoniul debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost consemnate la bancă sau notar, instanța de insolvabilitate, în baza cererii lichidatorului, închide prin hotărîre procedura falimentului. Considerăm că în acest caz legiuitorul a avut în vedere încetarea procesului ca urmare a îndeplinirii sarcinilor procedurii simplificate de faliment, ceea ce ne permite să afirmă că la finalul procedurii simplificate de faliment, urmează a fi adoptată o hotărîre de încetare a procesului. În vederea excluderii anumitor interpretări eronate la aplicarea în practică a prevederilor sus menționate, propunem introducerea următoarei modificări:

– Înlocuirea în conținutul aliniatului (4) al articolului 135, a cuvântului ”închide„ cu cuvântul ”încetează”.

Cazurile de încetare a procesului de insolvabilitate descrise mai sunt aplicabile pentru situațiile în care față de debitor a fost aplicat un anumit fel de procedură, care a ajuns la sfârșitul logic al acesteia fiind îndeplinite integral sarcinile acesteia. Însă, nu este exclusă situația în care din anumite circumstanțe procedura de insolvabilitate propriu-zisă (falimentul sau restructurarea) să fie finalizată prin încetare, și înainte de îndeplinirea sarcinilor acesteia. Asemenea cazuri se referă la situațiile în care pe parcursul desfășurării unui anumit fel de procedură, se constată circumstanțe care întemeiază aplicarea unui alt fel de procedură. Reieșind din prevederile art. 139 alin. (1) a Legii insolvabilității, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura falimentului, dar pe parcursul acesteia s-au constatat circumstanțe esențiale, bazate în special pe date din analiza financiară, potrivit cărora solvabilitatea creditorului poate fi restabilită, adunarea creditorilor poate decide asupra trecerii în procedura de restructurare. În conformitate cu aliniatul (2) al aceluiași articol, în cazul în care adunarea creditorilor decide asupra trecerii la procedura de restructurare, instanța de insolvabilitate urmează să adopte dispună încetarea procedurii falimentului și trecerea la procedura de restructurare. O situație similară este reglementată de prevederile art. 136 alin. (4) al Legii insolvabilității, cu specificarea faptului că este aplicabilă procedurii de faliment simplificat. În așa mod, în cazul în care după aplicarea procedurii falimentului simplificat se constată că debitorul dispune de capacități operațional viabile care ar permite redresarea solvabilității lui, instanța de insolvabilitate, la cererea lichidatorului va dispune încetarea procedurii falimentului și trecerea în procedură de restructurare.

Pe lângă cazurile generale de încetare a procedurii de insolvabilitate, Legea insolvabilității în vigoare prevede și o serie de situații specifice de încetare a procedurii de insolvabilitate, chiar și în cazul neîndeplinirii sarcinilor acesteia.

O situație specifică de încetare a procesului de insolvabilitate este încheierea tranzacției. Conform prevederilor art. 162 alin. (1) al Legii insolvabilității, participanții la proces sunt în drept, la orice stadiu de examinare a procesului de insolvabilitate, să încheie o tranzacție. Totodată conform art. 30 alin. (5) și art. 162 alin. (5), tranzacția în cadrul procesului de insolvabilitate urmează a fi confirmată de instanța de judecată prin încheiere, prin care se dispune și încetarea procesului de insolvabilitate, indiferent de faza în care se află.

Un alt caz special de încetare a procesului de insolvabilitate este decesul debitorului, persoană fizică, pînă la momentul adoptării hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate. Conform art. 36 alin. (1) al Legii insolvabilității, dacă debitorul persoană fizică decedează pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate, instanța de insolvabilitate va decide încetarea procedurii. Acțiune respectivă de încetare a procesului este inaplicabilă pentru debitorii persoană juridică, și nici pentru cazul în care debitorul decedează după intentarea procesului, în acest caz moștenitorii urmînd să preia locul acestuia în cadrul procesului de insolvabilitate.

Dacă cele două situații de încetare, analizate mai sus, sunt practic similare cu cazurile analogice ce se pot produce în cadrul examinării și altor cauze civile decît cauzele de insolvabilitate, atunci situațiile reglementate de art. 177 și 178 al Legii insolvabilității se pot produce doar în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate. În conformitate cu art. 177 al Legii insolvabilității, instanța de insolvabilitate urmează să înceteze procesul de insolvabilitate în cazul în care se constată lipsa creanțelor validate. Asemenea temei de încetare poate surveni în două situații. În primul rând, în situația în care până la expirarea termenului de înregistrare a creanțelor nu a fost depusă nici o cerere de admitere a creanței, drept rezultat administratorul nu va putea întocmi și prezenta spre examinare tabelul definitiv a creanțelor, ceea ce presupune lipsa creanțelor validate. În doilea rând, în situația în care, în urma ședinței de validare nici una din creanțele înscrise în tabel nu a fost validată, iar toate contestațiile au fost respinse, cu menținerea aceleiași soluții de către instanța de recurs, drept rezultat deși inițial au fost înainte mai multe creanțe, după ședința de validare nu poate fi formată adunarea creditorilor și nu poate fi stabilită masa credală. Ambele situații constituie temei pentru încetarea procesului de insolvabilitate intentat prin adoptarea unei hotărâri de încetare în acest sens.

Un alt caz de încetare specific doar pentru procedura de insolvabilitate este reglementat de art. 178 alin. (1), în conformitate cu care, procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului dacă acesta, după expirarea termenului de înaintare a creanțelor dispune de aprobarea tuturor creditorilor validați. Menționăm că simplitatea aparentă a normei respective creează o serie de controverse privind aplicarea practică a acesteia. În primul rând nu este clar, ce urmează să aprobe toți creditorii validați: urmează aceștia să renunțe la satisfacerea creanțelor sale în procedura insolvabilității și să fie de acord cu urmărirea debitorului în ordine generală, fie aceștia urmează să aprobe un plan de achitare a creanțelor, care este garantat de debitor și permite încetarea procesului pînă la adunarea de raportare. Datorită descrierii laconice a prevederii respective, aplicarea în practică a acesteia va fi foarte dificilă, deoarece nu este clar datorită căror circumstanțe ar putea creditorii să renunțe la satisfacerea creanțelor sale în procedura de insolvabilitate, în care au ajuns datorită imposibilității executării în ordinea generală. În al doilea rând, dacă presupunem că debitorii cad de acord să renunțe la urmărirea judiciară a debitorului, atunci care este deosebirea dintre norma respectivă și tranzacția ce poate fi încheiată în cadrul procedurii și care constituie garanții cu mult mai mari pentru creditori, decît hotărîrea de încetare. În ceea ce ne privește considerăm reglementarea respectivă incompletă, deoarece nu sunt clare nici condițiile de realizare a acesteia și nici procedura de aplicare. Spre regret datorită stilului laconic al legiuitorului nu putem determina o oarecare situație reală de aplicare a acesteia. Analiza practici judiciare de asemenea demonstrează mai multe dificultăți în aplicarea acesteia, fapt care cel mai des duce la respingerea cererilor de încetare a procesului de insolvabilitatea pe acest temei. De exemplu, în cadrul examinării cauzei civile nr. 2ri-27/14, [6] fondatorul debitorului a solicitat încetarea procesului de insolvabilitate, motivându-și solicitarea prin faptul că debitorul are mijloace fixe (apartamente) de cca 2 835 000 lei, iar datorii doar 360 553 lei, invocînd lipsa temeiului de insolvabilitate. Deja la această etapă de către fondatorul debitorului au fost interpretate incorect normele legale, fiind greșit stabilită aplicabilitatea încetării în acest caz. Atît instanța de fond cât și instanța de recurs a constatat că cererea solicitantului nu este întemeiată, și urmează a fi respinsă, pe de o parte din cauza că valoarea excedentară a mijloacelor fixe nu exclud existența incapacității de plată, iar pe de altă parte din cauza lipsei unei garantări față de creditori a faptului că persoana nu va fi în incapacitate de plată.

Încă un caz de încetare a procesului de insolvabilitate specific doar acestei proceduri este reglementat de art. 178 alin. (2) al Legii insolvabilității, în conformitate cu care, procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare. Și iarăși suntem în fața unei norme insuficient de detaliat de reglementate pentru a o putea aplica corect în practică. În primul rând nu este clar de ce debitorul ar trebui să garanteze că nu va fi în stare de insolvabilitate, ori interesul creditorilor ține de satisfacerea reală a creanțelor sau garantarea satisfacerii reale a creanțelor, prin urmare un argument mai puternic în fața creditorilor ar fi garantarea executării creanțelor în caz de încetare a procesului de insolvabilitate. Pe de altă parte asemenea garanții pot fi acordate și confirmate sub forma unui plan de restructurare, aplicarea cărora ar avantaja toți participanții, dar în primul rând creditorii, obligațiile față de care sunt confirmate printr-un act cu putere executorie. În al doilea rând nu este clară intenția legiuitorului la reglementarea următoarei condiții ”cererea de încetare a procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată”. Astfel, nu este clar: de ce, debitorul, care poate proba lipsa temeiului de insolvabilitate, respectiv poate demonstra solvabilitatea sa și obține o hotărîre de refuz în intentarea procesului de insolvabilitate, urmează să ceară încetarea procesului și să garanteze faptul că nu va fi în stare de insolvabilitate? Și nu în ultimul rând nu este clar de ce, dacă debitorul poate garanta că nu va fi în stare de insolvabilitate, să nu fie întocmită în acest sens o tranzacție care va constitui o garanție procesuală mai mare atît pentru debitor, cât și pentru creditori? Mai mult decît atît nu este clară necesitatea garantării solvabilității ulterioare, prin prisma analizei prevederilor art. 178 alin. (3) a Legii insolvabilității în conformitate cu care, procesul de insolvabilitate încetează fără radierea debitorului din registrul de stat (…) doar în cazul în care, după distribuția finală, au fost stinse toate creanțele validate și creanțele masei. În ceea ce ne privește considerăm inaplicabilă reglementarea de la art. 178 al Legii insolvabilității în forma în care există la moment.

După cum am observat din reglementările care se referă la încetarea procesului de insolvabilitate, instanța de judecată în majoritatea cazurilor urmează să adopte o hotărâre judecătorească. Astfel prin hotărâre judecătorească va înceta procesul de insolvabilitate în temeiurile prevăzute de art. 135, 136, 139, 175, 177 și 178 al Legii insolvabilității. Faptul alegerii de către legiuitor a hotărârii judecătorești în calitate de act de dispoziție pentru încetarea procesului de insolvabilitate este unul neclar și intră în contradicție cu regulile generale stabilite de Codul de procedură civilă. Așadar dacă scopul hotărârii judecătorești este de a soluționa fondul cauzei, atunci acțiunea de încetare a procesului de insolvabilitate nu poate fi dispusă prin hotărâre, deoarece semnifică doar momentul finalizării acțiunilor procesuale constituind în esență o chestiune incidentală întregului proces. Mai mult decât atât prin însuși hotărârea de încetare nu se recunosc, se sting sau se modifică careva drepturi sau obligații participanților la proces și aceasta nu reprezintă în esență un document executoriu. Spre exemplu, în cazul în care a fost încetat procesul în legătură cu aplicarea planului de restructurare, iar din anumite motive acesta a eșuat documentul executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este conform art.298 alin.(3) al legii insolvabilității este planul confirmat și nu hotărârea de încetare a procedurii de restructurare. În aceeași ordine de idei în cazul procedurii de faliment documentul executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este tabelul definitiv consolidat și nu o eventuală hotărâre de încetare a procedurii de faliment. Aceste prevederi ne demonstrează că adoptarea unei hotărâri în vederea încetării procesului de insolvabilitate este irelevantă.

În afară de cazurile de adoptare a hotărârii în vederea încetării procesului Legea insolvabilității în vigoare prevede și câteva situații în care instanța de judecată va înceta procesul prin încheiere judecătorească. Aici este vorba despre încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacției caz în care indiferent de faza procesului instanța urmează să adopte o încheiere judecătorească, cât și despre încetarea procesului în legătură cu retragerea cererii introductive fapt care se poate produce doar până la adoptarea hotărârii de intentare a procesului.

Un caz separat îl reprezintă acțiunea de încetare a procesului produs în legătură cu decesul debitorului până la data intentării procesului. În situația dată spre deosebire de cele descrise anterior legiuitorul nu a prevăzut expres actul care urmează a fi adoptat de instanța de judecată. În ceea ce ne privește considerăm că în acest caz instanța de judecată urmează a adopta o încheiere judecătorească. Mai mult decât atât susținem ideea de a modifica reglementările actuale în vederea înlocuirii hotărârii drept act în care se încetează la moment procesul de insolvabilitate cu încheiere judecătorească. În acest sens propunem modificarea art.135, 136, 139, 175, 177 și 178 al Legii insolvabilității, în conținutul cărora să fie înlocuit sintagma „hotărâre de încetareˮ cu cea de „încheiere de încetareˮ.

În dependență de momentul încetării procesului de insolvabilitate și tipul de procedură aplicată vom deosebi diferite efecte ale încetării procesului de insolvabilitate asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces. Conform articolului 176 al Legii insolvabilității, în urma încetării procesului de insolvabilitate, creditorii validați pot înainta fără restricții creanțele lor față de debitor. Aici urmează să menționăm că prevederea respectivă este aplicabilă doar pentru cazurile în care încetarea procesului a avut loc fără radierea debitorului din registrele publice, adică în cazul încetării procedurii în urma tranzacției sau în cazul aplicării prevederilor art. 176 alin. (1) și (2) al Legii insolvabilității. Temeiul prezentării spre executare a creanțelor în acest caz îl va constitui tabelul de creanțe în care este consemnat faptul validării creanței respective. În același timp în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura de faliment general sau simplificat, și acesta a fost radiat din registrul comercial, atunci drept urmare a încetării procesului, debitorul (fiind subînțeleși asociații, acționarii, fondatorii întreprinderilor individuale, etc.) este degrevat de obligațiile pe care le avea înainte de intentarea procedurii de faliment. Acest fapt determină imposibilitatea creditorilor de a se adresa contra persoanelor ce sunt identificate cu debitorul, sau către succesorii acestora, cu cerința de executare a părții neexecutate a creanțelor sale. Totodată, conform art. 181 alin. (2) al Legii insolvabilității, debitorul poate fi urmărit și după încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu creanțele creditorilor, în cazul în care acesta a fost recunoscut culpabil în conformitate cu art. 14 (nedepunerea în termen a cererii), art. 15 (insolvabilitatea intenționată și fictivă) și art. 248 (răspunderea subsidiară) a Legii insolvabilității, cazuri în care acesta urmează să răspundă subsidiar în fața creditorilor.

O atenție deosebită merită să acordăm efectelor încetării procesului de insolvabilitate în temeiul art. 177 al Legii insolvabilității, atunci cînd se constată lipsa creanțelor validate. Specificul situație date se datorează faptului că pe cauza respectivă deja a fost adoptată o hotărîre judecătorească prin care s-a recunoscut starea de insolvabilitate a debitorului, iar având în vedere caracterul executoriu al hotărîrii apare întrebare: dacă nu se validează nici o creanță sau nu vine nici un creditor cum trebuie să procedăm cu hotărîrea prin care s-a constatat starea de insolvabilitate? Legiuitor, în acest sens a mers pe o cale mai neobișnuită și a permis instanței de insolvabilitate să revină asupra propriei hotărîri. Reieșind din prevederile art. 177 alin (1) al Legii insolvabilității, instanța de judecată urmează odată cu adoptarea hotărârii de încetare să dispună și revocarea hotărîrii de deschidere a procedurii de insolvabilitate. Menționăm că acțiunea de revocare nu se întâlnește altundeva decît în cadrul procedurii de insolvabilitate și semnifică în esență o anulare a hotărîrii judecătorești legale și întemeiate de către instanța de judecată care a adoptat-o.

Și în sfârșit, ținem să menționăm că încetarea procedurii de insolvabilitate pentru cazurile în care debitorul nu este radiat din registrele publice, nu constituie un impediment pentru depunerea ulterioară a unei noi cereri introductive, de către același creditor contra aceluiași debitor. Orice creditor care are temei de a depune o nouă cerere introductivă, nefiind legat de existența unor eventuale proceduri de insolvabilitate desfășurate anterior împotriva debitorului.

Concluzie

În concluzie, putem afirma că acțiunea de încetare aplicată în procedura de insolvabilitate obține un alt înțeles și conținut în raport cu acțiunea de încetare reglementată de art. 265 al Codului de procedură civilă. Analiza reglementărilor legale privind aplicarea acțiunii de încetare în cadrul procedurii de insolvabilitate ne permite să afirmăm că în majoritatea cazurilor aceasta presupune finalizarea tuturor acțiunilor procesuale ce se pot desfășura în legătură cu examinarea unei cauze de insolvabilitate. Temeiul general pentru aplicarea acțiunii de încetare îl reprezintă îndeplinirea scopului procedurii: restabilirea situației debitorului sau distribuirea masei debitoare și achitarea creanțelor creditorilor. În același timp nu urmează să excludem și posibilitatea aplicării prevederilor art. 265 Cod de procedură civilă, în cadrul procedurilor de insolvabilitate în cazul în care se vor depista anumite încălcări privind premisele dreptului la înaintarea cererii introductive, existente la momentul depunerii cererii, dar depistate ulterior intentării procesului civil.

*Acest articol a fost publicat în Revista juridică „Закон и жизнь”, nr. 6, 2015, pag. 35-41 – Categoria C.

Referințe bibliografice

[1] Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr. 111-115.
[2] Belei E. și alții. Drept procesual civil. Partea specială. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009, pag. 55.
[3] Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197/663.
[4] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 25 septembrie 2013 pe cauza civilă nr. 2ri-49/13.
[5] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 02 octombrie 2013 pe cauza civilă nr. 2ri-42/13.
[6] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 26 februarie 2014 pe cauza civilă nr. 2ri-27/14.