Dr. Tudor Osoianu
*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.
Articolul 1. Noţiunea şi scopul procesului penal
(1) Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni.
(2) Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
(3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere ori să nu fie victima încălcării altor drepturi fundamentale.
[Art.1 completat prin Legea nr.100 din 26.05.2016, în vigoare 29.07.2016]
1.1 În prima propoziție a alin.11 este expusă definiția procesului penal, care pune în evidență următoarele trăsături caracteristice ale acestei noțiuni: I. – activitate desfășurată în conformitate cu prevederile C.pr.pen.; II. – activitate desfășurată de organele de urmărire penală și de instanţele judecătoreşti; III – antrenarea în această activitate (în proces) a părţilor şi – a altor persoane; IV.- activitate desfășurată în conformitate cu prevederile C.pr.pen.[[1].
1 Aici și în continuare: ori de câte ori este indicat alineatul fără un articol., se are în vedere că aparține conținutului art.1 din C.pr.pen., adică a articolului comentat.
1.2 Procesul penal este, în primul rând, o activitate, dinamică, evolutivă, care se manifestă foarte complex. În cadrul procesului sunt realizate un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse (de ex. împărţirea procesului în mai multe etape și faze). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul penal spre atingerea scopului său.
1.3 Unul dintre subiecţii raporturilor procesual-penale este, de regulă, un organ al statului, denumit subiect dominant, care îşi trage poziţia specială din faptul că, din punct de vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ competent. La diferite faze procesul este desfășurat de organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
1.4 În baza textului art.253 alin.(1) C.pr.pen., constatăm care sunt potrivit legii organe de urmărire penală: Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul: 1) Ministerului Afacerilor Interne; 2) Serviciului Vamal;3) Centrului Naţional Anticorupţie.
1.5 În conformitate cu prevederile art.29 alin.(1) C.pr.pen., instanțele de judecată care înfăptuiesc justiția în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătoriile conform competenţei date prin C.pr.pen.
1.6 Potrivit art.6 pct. 29) C.pr.pen., parte în proces – sunt persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii. Conform p. 31) al aceluiași articol, partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora).2 De asemenea conform art.6 pct.30) partea apărării – este reprezentată de persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora).3
2 Considerăm că la partea acuzării trebuie să atribuim și victima, deoarece ea contribuie la exercitarea în proces a funcției de acuzare în conformitate cu definiția data în art.58 alin.1 C. pr.pen.
3 Susținem că în înțelesul noțiunii partea apărării trebuie să fie inclus și apărătorul, deorece acest subiect de asemenea exercită funcția de apărare potrivit definiției din art.67 alin. (1) C. pr.pen.
1.7 Pe baza acestor norme înțelegem că atunci cînd este utilizată expresia parte în proces, se are în vedere că pe lîngă organele care desfășoară urmărirea penală (care de fapt este un participant în proces atribuit potrivit legii la partea acuzării) și alte persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii provenite din funcția care o exercită în proces: acuzare sau apărare (de ex. parte vătămată sau învinuit). Acest fapt ne determină să constatăm că legislatorul în construcția definiției a admis consemnarea distinctă a organul de urmărire penale, deoarece acestui organ îi revine un rol diriguitor în desfășurarea procesului la fazele prejudiciare.
1.8 În procesul penal sunt antrenați în afară de părți și alte persoane. Aceste persoane nu pot fi exponenți ai funcțiilor de acuzare sau apărare, dar au misiunea de a înlesni desfăşurarea procesului penal (martorul, expertul, specialistul, interpretul etc.).
1.9 Procesul penal este o activitate reglementată de lege – prevederile C.pr.pen., Constituție și Tratate internaționale. Toată activitatea procesuală în ansamblul, toate categoriile şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Acest fapt este justificat de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri preventive, măsuri asigurătoare etc.) care, în cazul aplicării ilegale, pot prejudicia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor antrenate în proces. Expresia latină – nullum judicium sine lege (în traducere – nu poate exista activitate procesuală nereglementată de lege), caracterizează laconic și precis principiul legalității procesului penal consacrat de art. 7 C. pr.pen.
1.10 Propoziția a II-a din alin.1 punctează debutul procesului – momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni [[1, art. 262-265].
1.11 Analiza coraborată a art.1 și a art.art. 274, 279 C.pr.pen. permite a face distincție între începerea procesului și începerea urmăririi penale, în calitate de acte de inițiere a unor etape diferite ale procesului, desfășurate succesiv. Suntem de acord cu profesorul Dolea I., atunci când afirmă că, ,,Nu există un act procedural distinct care ar declanșa procesul penal [2, p. 29]. ,,Sesizarea sau autosesizarea servesc ca temei de efectuare a anumitor acțiuni procesuale [2, p. 29]. În art.273 și 279 alin.1 propoziția a II-a C.pr.pen. sunt indicate care anume acțiuni procesuale sunt agreate de legislator pentru a fi realizate în intervalul de timp ce durează între începerea procesului și începerea urmăririi penale. Art.279 alin.1 propoziția I – a C.pr.pen., interzice realizarea oricăror acțiuni prevăzute de C.pr.pen., până la începerea procesului.
2.1 În alin.(2) este expus scopul procesului la singular, deși putem identifica bifurcarea acestuia în două direcții legate între ele, spre care este orientat procesul: – protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni; – protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite. Aceste “scopuri” sunt subordinate atingerii altor 2 finalități sau obiective: – orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale; – nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
2.2 Din conținutul alin.2 înțelegem că obiectivele finale pot să nu fie atinse dacă organele de urmărire penală și instanțele de judecată vor admite ilegalități în procesul de investigare a infracțiunilor și de soluționare a cauzelor penale. De ex.: în caz de emitere a unei ordonanțe ilegale de încetare a urmăririi penale victima este prejudiciată dublu – inițial prin fapta sancționată penal care a prejudiciat-o; a doua oară – ca consecință a acțiunilor arbitrare a unui organ de stat cu atribuții speciale în procesul penal,
2.3 Obiectivele trasate de legislator sunt nu mai puțin importate într-o societate democratică și într-un stat de drept. În caz că nu orice persoană care a săvârşit o infracţiune va fi pedepsită potrivit vinovăţiei sale iar persoana nevinovată va fi trasă la răspundere penală şi condamnată, pot surveni consecințe grave cu impact social: pierderea încrederii în organele de drept și justiție; ezitarea victimelor de a soluționa conflictele de natură penală pe cale legală; incertitudine colectivă privind restabilirea echității sociale. etc.
2.3. De regulă expresia scopul procesului penal nu este utilizată de legislator în alte norme procesual penale. O excepție în acest sens constituie prevederile art.1321 alin.2 pct.1 C.pr.pen., care permite realizarea măsurilor speciale de investigații, numai cu condiția că pe alte căi, adică prin alte acțiuni nu poate fi atins scopul procesului penal, accentuând riscul sporit de periclitare a drepturilor și libertăților fundamentale în cadrul măsurilor speciale de investigații.
3.1 Norma din alin.3 interzice organelor speciale de stat investite cu dreptul de a desfășura procesul a atribui statutul procesual de bănuit și învinuit fără o motivare în fapt și în drept, precum și să condamne o persoană, fără probe suficiente și contrar procedurii stabilită în C. pr.pen. De fapt textul alin.3 repetă în altă redacție obiectivul final al procesului expus în alin.2. În conformitate cu prevederile art.8 alin. (3) C.pr.pen.., activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată trebuie să fie realizată de o manieră care nu ar permite, să fie întemeiate pe presupuneri concluziile privind vinovăţia persoanei acuzate de săvîrşirea infracţiunii.
3.2 De asemenea legislatorul nu admite aplicarea inoportună în proces a măsurilor procesuale de constrângere, deoarece acestea ar putea să prejudicieze drepturile și libertățile fundamentale. (Aplicarea arbitrară a măsurii de constrângere ar putea fi de ex.: în cazul reținerii persoanei bănuite de comiterea infracțiunii, fără respectarea condițiilor, temeiurilor și procedurii prevăzute de C. pr.pen.). Dispunerea arestării învinuitului, atunci când buna desfășurare a procesului în condițiile unui dosar concret, poate fi asigurată în baza unor măsuri neprivative de libertate. (de ex., declarația de nepărăsire a țării), constituie aplicarea măsurii de constrângere mai aspră, fără necesitate.
3.3 Alin.3 În procesul penal sânt protejate drepturilor fundamentale nu numai a persoanelor atrase la răspundere penală, dar și a altor participanți în proces. (de ex.: este interzisă aducerea silită a martorului, fără citarea legală în prealabil a acestuia – art. 199 alin. (1) C.pr.pen.; martorul poate fi asistat în proces de un avocat – art.92 C.pr.pen.). Având în vedere importanța protecției drepturilor și libertăților fundamentale, C. pr.pen. ridică la rang de principiu acest deziderat (a se vedea: art.10 C. pr.pen.)
Doctrină selectivă și unele elemente de drept comparat
Profesorul Vintilă Dongoroz aprecia că, ,,…în sfera dreptului procesual penal, lipsa normelor juridice privind scopul procesului penal lasă loc liber arbitrarului şi nesiguranţei în desfăşurarea şi soluţionarea proceselor penale; normele juridice privind scopul procesului penal îşi au importanţa lor: ele nu reprezintă o sumară expunere de motive privind necesitatea şi rostul reglementărilor din Codul de procedură penală [3, p. 39-40].
,,Într-o părere [4, p.181], s-a propus eliminarea scopului şi a regulilor de bază din Codul de procedură penală, urmând ca literatura de specialitate să fie cea care să fundamenteze un sistem mai larg de principii directoare ale procesului penal român. Propunerea de înlăturare din Codul de procedură penală a capitolului introductiv privind scopul şi regulile de bază ale procesului penal este susţinută, pe de o parte, de constatarea că în codurile de procedură penală europene nu există o astfel de abordare,4 iar, pe de altă parte, de considerentul că doctrina procesuală penală este cea care trebuie să abordeze concepte, definiţii, principii, iar un cod să cuprindă doar normele care reglementează activitatea procesual penală. ”
4 Codurile de procedură penală italian şi german nu conţin dispoziţii explicite referitoare la scopul şi regulile de bază ale procesului penal, dar, în doctrină, sunt menţionate unele principii în materie procesuală penală.
,,Scopul procedurii privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să derive din conţinutul art.1 C.proc.pen., care reglementează noţiunea şi scopul procesului penal [5, p.18]. Din această afirmație am putea conchide că obiectivele procedurilor speciale prevăzute în partea specială a C.pr.pen., sunt: de a asigura garanții suplimentare de protecție a drepturilor unor categorii de persoane antrenate în proces în unele cazuri precum și de eficientizare a procesului (atragerii minorilor la răspundere penală; procedura suspendării condiționate a urmăririi penale; aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical; atragerii la răspundere penală a persoanelor juridice; urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante, etc.,) trebuie să fie în concordanță și subordonat scopului general al procesului.
În opinia profesorului Dolea I. ,,…scopul procesului penal nu poate fi protecţia societăţii, aceasta fiind unul dintre atribuţiile și sarcinile statului.” [6, p.57]. ,,Procesul penal are drept scop soluționarea unui conflict rezultat dintr-un atentat fie la o valoare publică fie la o valoare privată.” [, p.332]. Deci putem susține că procesul penal ar putea să contribuie la soluţionarea conflictului între persoană și statul (în calitate de reprezentant al societății, atunci când se presupune întemeiat că aceasta a încălcat legea penală.
,,Însă apărarea intereselor publice nu contrazice protejarea intereselor, deoarece apărarea intereselor cetățeanului constituie parte integrantă a intereselor publice, manifestarea supremă a acestora.”[7, p.12]. Asigurând o pedeapsă echitabilă persoanelor vinovate de comiterea infracțiunilor și îngrădind persoanele nevinovate de atragerea neântemeiată la răspundere penală, procesul penal protejează nu numai interesele părții vătămate sau a învinuiților, dar și al societății în ansamblu.”[7, p.12].
Ex – judecătorul Curții Constituționale a RM, Kiseev N.M., echivalează în linii mari scopul procesului penal cu scopul legii penale, precizând totuși că ,,valorile sociale constituie obiecte protejate de Codul penal, pe când procesul penal apără persoana, societatea și statul de infracțiuni. ” [8, p.28].
Unii autori menționează și scopul de restabilire a împăciuirii sociale, care își găsește expresia în procedura de mediere și împăcare a părților [9, p.18]. ,,În doctrina procesuală germană este dominantă opinia privitor la faptul că scopul procesului penal este restabilirea păcii sociale pe calea tendinței conștientizate de orientare spre echitate.” [10, p.19].
,,În contextul realizării scopului procesului penal, nu trebuie să uităm de victimă pentru a nu admite dublarea suferințelor și a prejudiciului – inițial de pe urma infracțiunii, ulterior din cauza ilegalităților admise de organul de urmărire penală sau instanța de judecată care adoptă hotărâri ilegale, neîntemeiate și inechitabile [11].
Considerăm important a menţiona că conform art. 2 alin.1 C. pr.pen. anterior [12], procedura penală are următoarele sarcini: descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii în aşa fel, ca oricine va săvârși o infracţiune să-şi primească pedeapsa dreaptă şi nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală.
Aceleaşi sarcini ale procesului penal au fost declarate practic în majoritatea Codurilor de procedură penală a Republicilor din ex – Uniunea Sovietică, precum şi a ţărilor din ex–lagărul socialist, păstrându–se în legislaţiile unor state până–n prezent.
,,În C.pr.pen. al României din 2010 nu mai regăsim un text asemănător celui din art.1 din C.pr.pen. din 1968, legiuitorul considerând că nu legea trebuie să contureze scopul procesului penal, ci doctrina are această sarcină.” [4, p.181]. ,,Totuşi, legiuitorul nu s-a putut despărţi pe deplin de dispoziţiile art.1 din C.pr.pen. din 1968 şi a reglementat în art.1 din C.pr.pen. al României din 2010 obiectul şi scopul normelor de procedură penală. În alin.2, s-a precizat că normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (scopul normelor de procedură penală) [4, p.181].
Profesorul Volonciu N. în fruntea unui colectiv de autori susține în acest context că ,,…eficientizarea activității organelor judiciare al normelor de procedură penală ar fi principalul scop al normelor de procedură penală, precizând că aceasta ar trebui să se facă cu garantarea drepturilor părților și altor participanți în procesul penal.”[13, p.4].
În art.8 al C.pr.pen. al României din 2010, întitulat Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, regăsim prevederile din art.1 alin.1 al C.pr.pen. al României din 1968. Astfel scopul procesului a fost integrat într-o componentă a procesului echitabil: Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. ,,Unii specialiști exprimă serioase rezerve cu privire la tendinţa de a concepe scopul procesului penal ca o componentă a caracterului echitabil al procesului penal, fie el şi de sorginte europeană.”[14, p. 263].
,,…Art.8 C. pr.pen. nu face referire la vreuna dintre componentele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, ci se limitează la preluarea reglementării scopului procesului penal din codul anterior, cu sublinierea necesității respectării “ garanțiilor procesuale” și a “termenului rezonabil” al procesului.” [15, p.73].
,,Art. 6* alin.(1) C: pr.pen. al Federației Ruse trebuie tălmăcit în mod extensiv, pentru ca în procesul penal sunt protejate nu numai interesele private ale persoanelor fizice și juridice, dar și interesele publice: bazele orânduirii constituționale; ale moralității și ale securității statului.” [16, p.18]. Deși scopul activității părților și a instanței de judecată sânt diferite, comasarea în limitele procesului ale acestora asigură realizarea scopului general al procesului penal – de protecție a drepturilor omului. ” [16, p.18].
* Întitulat – Destinația procesului penal (Назначение уголовного судопроизводства.
Profesorul Belchin A.R., pune accent pe conceptul echității în formularea scopului procesului penal și propune completarea art. 6 CPP al Federației Ruse cu un aliniat nou – alin. (2): ,,Scopul general al procesului penal este soluționarea echitabilă a raporturilor juridice procesual –penale.” [17, p.27]. Din textul art.61 formulat cu titlu de lege ferenda de acest autor, înțelegem că urmărire penală și stabilirea unei pedepse penale corespunde scopului general al procesului penal în egală măsură și deopotrivă cu încetarea urmăririi penale, eliberarea de pedeapsă și reabilitarea persoanelor care neîntemeiat au fost trași la răspundere [17, p.27].
Analizând scopul procesului penal a unor state în aspect comparat (Anglia și Țara Galilor, Statele Unite ale Americii, Germania, Franța și Federația Rusă), autorul Stoico N. conchide că ,,…scopul satisfacerii intereselor private (a drepturilor și a libertăților) care reprezintă o prioritate comună în procesele penale ale jurisdicțiilor comparate, nu este în contradicție cu necesitatea protecției intereselor publice, și nu transformă procesul penal într-o activitate privat-acuzatorială.” [18, p.132].
Se susține în literatura de specialitate că ,,…cele 2 sarcini echivalente ale procesului penal în RFG: – realizarea eficientă a urmăririi penale deopotrivă cu – adoptarea hotărârilor în conformitate cu normele procesual-penale sunt incompatibile și de multe ori această rivalitate programată se manifestă practic în toate etapele procesului.”[19, p.27]. Parțial acest conflict este soluționat de lege (de ex. la aplicarea măsurii preventive arestul) [19, p.27]. În alte cazuri contradicțiile dintre obiectivele procesului trebuie să fie soluționat de doctrină și practica judiciară (de ex.: pe calea recunoașterii inadmisibilității probelor obținute ilegal).” [19, p.27].
Jurisprudență națională
Invocarea prevederilor art.1 C.pr.pen. în practica judiciară este foarte rar în întâlnită, având în vedere că primul articol din C.pr.pen. conține norme generale, de concept. Motivarea propriu zisă a Decizii de achitare a persoanei pe unul din cele 2 capete de acuzare, începe la pct.7.1 cu indicarea art.1 alin.3 C.pr.pen. RM. și citarea textului acestei norme [20, p.12].
Jurisprudența Curții Constituționale
În pct.2 abzațul 8 din Hotărârea CC nr.9 din 20.05.2009 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii pct.3) alin.(1) art. 401 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova5, CC indică și citează prevederile art.1 alin.2 C.pr.pen., în coraborare cu alte norme, pentru a argumenta protecția drepturilor părții vătămate, în special prin intermediul declarării apelului asupra sentințelor și în ceia ce privește latura penală.
5 Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101 http://lex.justice.md/md/328060/.
,,Curtea reiterează că într-o societate democratică atribuţia de bază a statului este protecţia persoanei. Prin instituirea normelor procesual-penale, statul urmăreşte scopul de a proteja persoana şi societatea de infracţiuni, dar, în acelaşi timp, să protejeze persoana şi societatea de abuzurile persoanelor investite cu atribuţii de cercetare a infracţiunilor, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.”[21].
În ultimul caz CC RM a preluat textul alin. (2) al art.1 C. pr.pen., considerând că instituirea normelor procesual – penale6 are același scop ca și procesul penal.
6 Adică adoptarea Codului de procedură penală.
În aspect procedural nu există nici o diferențiere de principiu între pornirea urmăririi penale și pornirea procesului penal, în ambele cazuri fiind prezentă o acuzație în materie penală [22].
Concluzii
Rezumând cele expuse, putem afirma că în mai multe state concurează și coexistă două curente strategice ale politicii procesual penale, care derivă în primul rând din scopul procesului penal expus în legislațiile procesual-penale, dar și din tălmăcirea doctrinară a acestei noțiuni procesuale. Primul vector al politicii procesual penale este orientat spre protecția drepturilor persoanelor care volens/nolens au fost atrase în sfera justiției penale. Al doilea ține în vizor obiectivul de combatere și contracarare a criminalității.7
7,,Deși aceste priorități ale procesului penal coexistă în stare firească de antagonizm, totuși ele interacționează, forțând un model concret al procesului să caute în permanență balanța necesară între acestea (protecția drepturilor și contracararea criminalității) în beneficiul societății.” A se vedea: Packer H.I. Two Models of the Criminal Process // Iniversity of Pensylvania Law Review. Vol.113. November. 1964, n.1. p.1, citat în: Головко Л. и другие. Курс Уголовного процесса. Изд. Статут. Москва 2017. p. 57. Procesualiștii italieni au constat că în regimurile totalitare potejarea societății prevalează asupra apărării acuzatului, iar în cele democratice prioritate are ocrotirea intereselor persoanei trase la răspundere penală în raport cu interesul de apărare a societății. A se vedea: Барабанов П.К. Уголовный процесс италии, М. 2019, р. 11
Prin protecția persoanei, societății și statului de infracțiuni (în sensul art.1 alin.(2) C.pr.pen.) este urmărită de Legislativ, nu numai scopul de combatere a criminalității concomitent cu garantarea dreptului constituțional de acces liber la justiție (art.20) dar și repunerea în drepturile violate ca urmare a comiterii infracțiunilor: la libertate individuală și siguranță; la viața privată; la proprietate etc., precum și compensarea prejudiciilor cauzate de criminali.
Deși scopul procesului penal este prevăzut expres în alin. (2) al art.1 C.pr.pen., neadmiterea violării drepturilor fundamentale ale participanților procesului în calitate de obiectiv al activității organului de urmărire penală și a instanțelor de judecată este prevăzut în alin.(3) al aceluiași articol.
Ca și în alte state, Legislativul nostru de asemenea este angajat într-un proces continuu de căutare a echilibrului dintre interesul de a proteja drepturile persoanei în proces și statornicirea procedurilor eficiente de investigare a infracțiunilor. Dovada acestui fapt constituie modificările și completările frecvente ale C. pr.pen.
Referințe bibliografice:
[1] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122–XV din 14.03.2003 Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 248-251 art.699 din 05.11.2013.
[2] Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ), Ed.CARTEA JURIDICĂ, Ch. 2016, 1172 p.
[3] Dongoroz V., et.al. Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, În: Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală., vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, 434 p.
[4] Ivan. Procesul penal între tradiţie şi inovaţie. În: Dreptul, nr.7. București, 2011.
[5] Furdui S. Probleme şi soluţii cu privire la examinarea de către instant de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În: Revista Naţională de Drept. nr.4, 2011
[6] Dolea I. Drepturile persoanei înprobatoriul penal: conceptul promovării elementului Ed. Cartea Juridică, Chișinău 2009., 416 p .
[7] Лазарева В. А. et. al. Уголовный процесс. Краткий курс. М.2016, 245 p.
[8] Киссев Н.М.,Уголовный процесс. Учебник. К., 2006, 1176 р.
[9] Смирнов А.В.,. Калиновский К.Б., Уголовный процесс: учебник – 4-е изд., перераб. и доп., М. : КНОРУС, 2008, 704 p.
[10] Жалинский А., Рёрихт. Введение в немецкое право. М., 2001. c. 710, citat în: Смирнов А.В.,. Калиновский К.Б., Уголовный процесс: учебник – 4-е изд., перераб. и доп., М. : КНОРУС, 2008.
[11] Шибико В.П. Задачи уголовного процесса Украины: проблема их определения и рациональной формы решения. În: Материалы международной научной конференции посвященной 160-летней годовщине со дня рождения проф. И.Я. Фойницкого «СТРАТЕГИИ УГОЛОВНОГО СУДОПРОИЗВОДСТВА»11-12 октября 2007 г. (Санкт-Петербург) http://www.iuaj.net/modules.php?name=Pages&go=page&pid=337 (vizitat: 01.10.2018).
[12] Codul de procedură penală al Republicii Moldova, aprobat prin Legea R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961 (Veştile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, 1961, nr. 10, art. 42), cu modificările ulterioare.
[13] Nicolae Volonciu (coord. șt.), Andreea Simona Uzlău. Codul de procedură penală comentat. Ed. a 3-a. București, 2017, 1681
[14] Grofu N. Unele reflecţii asupra scopului procesului penal. În revista Dreptul, nr.1, București, 2012.
[15] Mihail Udroiu, (coord.), Codul de procedură. Comentariu pe articole, ed.II-a; București, 2017.
[16] Смирнов А.В.,. Калиновский К.Б., Уголовный процесс: учебник – 4-е изд., перераб. и доп., М. : КНОРУС, 2008.
[17] Белкин А.Р. УПК РФ: нужны (ли) перемены. Изд. НОРМА. М., 2013.
[18] Стойко Н. Г., Уголовный процесс западных государств и России: сравнительное теоретико-правовое исследование англо-американской и романо-германской правовых систем. Монография. СПб.: 2006.
[19] Вернер Бойльке, Уголовно процессуальное право ФРГ, Учебник для студентов юридических факультетов, 6-е изд. с доп. и изм., Перевод с немецкого Я.М. Плошкиной, Красноярск, 2004.
[20] Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 1ra-43/2015 din 24.02.2015 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2015, nr.7.
[21] Hotărârea nr. 12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin. (1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale), §41.
[22] Hotărârea CC nr.22 din 05 septembrie 2013 privind controlul constituţionalității a unor prevederi privind imunitatea judecătorului
[23] Hotărârea CC nr.9 din 20.05.2009 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii pct.3) alin.(1) art. 401 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101 http://lex.justice.md/md/328060/
[24] Головко Л. и другие. Курс Уголовного процесса. Изд. Статут. Москва 2017. 1280 p.
[25] Шибико В.П. Задачи уголовного процесса Украины: проблема их определения и рациональной формы решения. În: Материалы международной научной конференции посвященной 160-летней годовщине со дня рождения проф. И.Я. Фойницкого «СТРАТЕГИИ УГОЛОВНОГО СУДОПРОИЗВОДСТВА»11-12 октября 2007 г. (Санкт-Петербург) http://www.iuaj.net/modules.php?name=Pages&go=page&pid=337 (vizitat: 01.10.2018)