Interdicția eliberării unor acte debitorului în cadrul procedurii de executare silită privită din perspectiva normelor constituționale

La 2 iunie 2016, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.118 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (în continuare – Legea nr.118/2016) [1].

Prin Legea menționată, inter alia, au fost abrogate prevederile art.8 lit.g) din Legea nr.269-XIII din 9 noiembrie 1994 cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova (în continuare – Legea nr.269/1994) [2], conform cărora se refuză eliberarea paşaportului şi a documentului de călătorie sau prelungirea termenului de valabilitate a acestuia dacă solicitantul are obligaţiuni patrimoniale faţă de stat, de persoane fizice şi juridice, conform hotărârii instanţei de judecată.

Corelativ, prin același act legislativ, printre altele, s-a dispus completarea art.22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare cu următorul text: „Interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere se aplică exclusiv de către instanţa de judecată”.

Iar prin Hotărârea nr.17 din 10 mai 2017, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul de lege precitat [3].

După aceste scurte precizări introductive, în prezentul articol, ne propunem să analizăm prevederile privind interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere din perspectiva unor norme constituționale, valorificând în acest sens cadrul de lege lata, raționamentele instanței de contencios constituțional, abordările doctrinare și practica judiciară în domeniu.

Rezultate și discuții

Ab initio, se cuvine să subliniem că, anterior, fiind chemată de a exercita controlul constituționalității art.8 lit. g) din Legea nr.269/1994, Curtea Constituțională a conchis că „stipulaţiile privind refuzul de a elibera paşaportul sau documentul de călătorie sau de a prelungi termenul de valabilitate a acestuia (…), fiind prevăzute de lege, având scopul de a proteja drepturile altor persoane şi de a asigura executarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti, nu încalcă art.27 şi art.54 din Constituţie”. Totodată, instanța de contencios constituțional a specificat că „refuzul de a elibera paşaportul sau documentul de călătorie, de a prelungi termenul de valabilitate a acestuia din cauză că nu au fost onorate obligaţiile patrimoniale faţă de stat, persoane fizice sau juridice rezultă din hotărârea instanţei judecătoreşti şi conduce la limitarea temporară a libertăţii de circulaţie a persoanei, dar nu la privarea de libertate. Or, în cazul neexecutării unei obligaţii contractuale, debitorul nu poate fi arestat sau reţinut” [4].

Apropo, în legătură cu această hotărâre (nr.7 din 5 aprilie 2011), Judecătoria Râșcani, mun. Chișinău (actualmente – Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani), a solicitat Plenului Curţii Supreme de Justiţie emiterea unui aviz consultativ*, invocând că prin dispunerea de către executorul judecătoresc a interdicţiei de a perfecta şi a elibera debitorului paşaportul sau documentul de călătorie, fără a fi aplicată de către instanţa de judecată – interdicţia de a nu părăsi ţara, se substituie competenţa instanţelor judecătoreşti atribuită prin prisma art.64 alin.(1) din Codul de executare. Cu alte cuvinte, această instanţă a apreciat că prevederile art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994 nu puteau fi aplicate distinct de art.64 alin.(1) din Codul de executare, care reglementează interdicţia de a nu părăsi ţara. Concomitent, s-a opinat că prin interdicţia eliberării paşaportului sau documentului de călătorie potrivit art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994, se încalcă dreptul constituţional la libera circulaţie [5].

*Potrivit art.12² din Codul de procedură civilă, dacă în procesul judecării pricinii într-o instanţă de judecată se atestă dificultăţi la aplicarea corectă a normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată solicită Plenului Curţii Supreme de Justiţie, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită un aviz consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Avizul consultativ se publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. În cazul în care instanţa de judecată respinge demersul participanţilor la proces privind solicitarea unui aviz consultativ din partea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, aceasta va emite o încheiere nesusceptibilă de recurs. În cazul în care decide respingerea solicitării, Plenul Curţii Supreme de Justiţie emite o încheiere motivată irevocabilă care se publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu mai este obligatoriu pentru Curte în cazul în care ulterior se modifică legea sau se schimbă modul de punere în aplicare a acesteia. Până la emiterea avizului consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție judecarea pricinii se amână.

Însă, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins solicitarea instanţei menţionate, motivând că art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994 a constituit obiect al controlului de constituţionalitate, asupra căruia Curtea Constituţională a Republicii Moldova deja s-a pronunțat prin Hotărârea nr.7 din 5 aprilie 2011. Astfel, instanța care a solicitat emiterea avizului consultativ împărtășește o altă părere decât cea a instanței de contencios constituțional în materia analizată aici. Oricum, indiferent de faptul dacă cineva este sau nu de acord cu verdictul Curții Constituționale, datorită caracterului definitiv și obligatoriu al acestuia, destinatarilor legii și celor abilitați cu aplicarea legii nu le rămânea decât să se conformeze acestuia. În același timp, nu putem să subscriem argumentului Plenului Curţii Supreme de Justiţie conform căruia „prevederile art.8 lit. g) din Legea nr.269/1994 se aplică în coroborare cu prevederile art.64 din Codul de executare” [6]. Or, din punct de vedere juridic, înțelegem că interdicția de a părăsi țara (art.64 din Codul de executare) și interdicţia privind eliberarea actelor de identitate dispusă potrivit art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994 sunt măsuri de asigurare a documentului executoriu distincte, care puteau fi aplicate separat.

In concreto, întru implementarea art.8 lit. g) din Legea nr.269/1994, executorii judecătoreşti emiteau încheieri cu privire la asigurarea executării documentului executoriu, prin care dispuneau Direcţiei generale documentare a populaţiei a Ministerului Tehnologiei Informaționale și Comunicațiilor al Republicii Moldova interzicerea  de a perfecta şi elibera documente debitorului, fără a fi necesară dispunerea, în prealabil, în privința debitorului de către instanţa de judecată a măsurii privind interdicția de a părăsi țara. Această teză este confirmată și de practica judiciară [7, 8]. Tocmai de aceea, este stranie opţiunea instanţei supreme de a oferi o altă tălmăcire neconsolidată de suport normativ şi contrară însăși  practicii sale.

Revenind la subiectul analizat, remarcăm că încheierea executorului judecătoresc prin care se dispunea interzicerea perfectării şi eliberării  debitorului a paşaportului sau documentul de călătorie, era susceptibilă de a fi contestată în instanța de judecată în termen de 10 zile conform art.63 alin.(2) din Codul de executare, cu precizarea că, instanţa de judecată nu poate dispune suspendarea executării încheierii prin care acestea au fost aplicate.

În acest sens, într-o speță din practica judiciară, s-a arătat că: măsura asiguratorie privind obligarea ÎS „Registru” de a nu permite perfectarea paşaportului în privința debitorului O.C., nu este de natură să încalce dreptul la libera circulație; or, prin aceasta debitorului nu i s-a stabilit interdicția de a părăsi țara [9]. Din aceste rațiuni, a fost respinsă contestația debitorului împotriva încheierii executorului judecătoresc privind asigurarea documentului executoriu (în partea contestată). Această soluţie a fost însușită și de către instanța ierarhic superioară (instanța de recurs) [10]. Însă, atât instanța de fond, cât și cea de recurs nu au luat în calcul că prezența pașaportului constituie o premisă pentru realizarea libertății de circulaţie într-un cadru interstatal (dreptului de a ieși din țară). Asupra acestui aspect vom reveni cu detalii infra.

Față de cele ce preced, notăm că soluția legislativă ce a fost consacrată la art.8 lit. g) din Legea nr.269/1994 presupunea că subiectul abilitat de a dispune refuzul de a elibera paşaportul sau documentul de călătorie, de a prelungi termenul de valabilitate este executorul judecătoresc, şi nu instanţa de judecată; această măsura se aplica pe un termen incert (sau, cel puțin incert, și anume: până la stingerea datoriei și achitarea cheltuielilor de executare); și faptul că necesitatea menținerii acesteia nu era verificată prin efectul legii.

Așadar, din această retrospectivă, rezultă că prin Legea nr.118/2016 s-a încercat a plasa lucrurile în albia lor firească. Or, soluția legislativă anterioară permitea exercitarea unor abuzuri din partea executorilor judecătorești. Astfel, prin Legea antereferită, Capitolul IV „Refuzul eliberării paşapoartelor şi a documentelor de călătorie” (art.8 și 10) din Legea nr.269/1994, a fost abrogat, iar restricţiile temporare la eliberarea actelor de ieşire şi de intrare (în afară de refuzul privind eliberarea paşaportului şi a documentului de călătorie sau prelungirea termenului de valabilitate a acestuia dacă solicitantul: are obligaţiuni patrimoniale faţă de stat, de persoane fizice şi juridice, conform hotărârii instanţei de judecată) au fost stabilite în Legea nr.273-XIII din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte [11].

Cu toate acestea, deși la prima facie s-ar părea că art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare reprezintă o transcriere literară a prevederilor art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994, în realitate, la o analiză atentă, desprindem că suntem în prezența a două texte de lege distincte, chiar dacă există puncte de tangență între prevederile confruntate.

Prin urmare, Curtea Constituțională în Hotărârea nr.17 din 10 mai 2017, a remarcat la pct.34 că nu există identitate de situație și conținut normativ între cele două reglementări în vederea acreditării tezei potrivit căreia ar exista deja un precedent în materie. Ab absurdo, dacă s-ar susține contrariul, avansăm un alt argument conform căruia starea de constituţionalitate evoluează [12] odată cu schimbarea condiţiilor social-economice, politice şi morale ale societăţii, ceea ce poate să impună, la un interval de timp ulterior, reconsiderarea practicii instanţei de contencios constituţional [13, pct.32-33]. Altfel spus, doctrina „instrumentului viu” [14, p.106-141] reclamă interpretarea prevederilor normative în lumina condiţiilor de viaţă actuale, astfel încât să se garanteze drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii.

După această digresiune absolut necesară, constatăm că, interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere a fost plasată în Cartea întâi „Executarea hotărârilor cu caracter civil”, Titlul II „Executarea silită a documentelor executorii”, Capitolul III „Executorul judecătoresc” a Codului de executare, printre drepturile executorului judecătoresc enumerate la art.22 alin.(1), iar însuşi articolul dat fiind intitulat „Drepturile şi obligaţiile executorului judecătoresc”.

În așa mod, se atestă o discrepanţă dintre denumirea articolului menţionat şi conţinutul normativ al prevederii art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare, întrucât aplicarea interdicţiei privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere nu constituie un drept al executorului judecătoresc, ci mai degrabă, după natura sa juridică reprezintă o măsură de asigurare a executării documentului executoriu. Respectiv, a fost sfidată regula potrivit căreia elementul structural de bază al actului legislativ – articolul – trebuie să aibă un caracter unitar şi să conţină una sau mai multe dispoziţii cu raport direct între ele şi subordonate uneia şi aceleiaşi idei.

Dincolo de această inadvertenţă tehnico-legislativă, reținem că art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare prevedea posibilitatea aplicării faţă de debitor, de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii de executare silită a interdicţiei privind eliberarea a trei categorii de acte: 1) actele de identitate; 2) documentele de stare civilă şi 3) permisele de conducere.

Din punct de vedere conceptual, potrivit art.1 alin.(1) din Legea privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, actele de identitate sunt: toate tipurile de paşapoarte, de buletine de identitate, permisele de şedere, documentele de călătorie ale apatrizilor (Convenţia privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954), ale refugiaţilor (Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951) şi ale beneficiarilor de protecţie umanitară.

Noţiunea de „acte de stare civilă” este redată în art.3 alin.(1) din Legea nr.100-XV din 26 aprilie 2001 privind actele de stare civilă [15], ca fiind înscrisuri autentice de stat, prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora.

Din art.4 alin.(1), (2) și (3) din aceeaşi Lege rezultă că înregistrarea actelor de stare civilă se înfăptuieşte, în numele statului, de către organele de stare civilă și urmărește scopul protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum şi în interesul statului. Organele de stare civilă asigură înregistrarea următoarelor acte de stare civilă: de naştere, de căsătorie, de desfacere a căsătoriei (de divorţ), de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces.

Adiţional, în corespundere cu art.54 alin.(1) lit.b) şi c) din Codul civil, înregistrării de stat sunt supuse şi actele de stare civilă privind adopţia şi stabilirea paternităţii.

Cu referire la interdicția celei de-a treia categorie de acte, din pct.2 al Hotărârii Guvernului nr.1452 din 24 decembrie 2007 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la permisul de conducere, organizarea şi desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere şi condiţiile de admitere la traficul rutier [16], reiese că permisul de conducere reprezintă o autorizație administrativă necesară pentru a conduce vehicule pe drumurile publice.

În acest context, se profilează întrebarea: care drepturi garantate de Constituţie sunt îngrădite prin aplicarea interdicţiei eliberării actelor menţionate mai sus?

În efortul de a găsi răspunsul la întrebarea trasată, consemnăm că în acord cu art.1 alin.(1) din Legea nr.269/1994, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a ieşi şi intra în Republica Moldova în baza paşaportului, iar apatrizii, refugiaţii şi beneficiarii de protecţie umanitară – în baza documentului de călătorie, eliberate de organele competente.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare – CtEDO) a decis că refuzul autorităţilor interne de a-i acorda persoanei un pașaport sau orice alt act de identitate valabil pentru a călători în străinătate, deposedare sau anularea utilizării acestora reprezintă, fără nici o îndoială, o ingerință în exerciţiul liberei circulaţii [17, pct.64; 18, pct.62; 19, pct.69; 20, pct.37, 43].

În Observația sa generală nr.27 din 2 noiembrie 1999, Comitetul ONU pentru drepturile omului a oferit orientări privind sensul art.12 alin.(2) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice [21] (în acord cu care orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară), precizând că, pentru ca dreptul de a părăsi propria țară să fie efectiv, statul trebuie să elibereze persoanei acte corespunzătoare.

În termenii Comitetului ONU pentru drepturile omului: „Din moment ce pentru o călătorie internaţională sunt de obicei necesare documente adecvate, în special un paşaport, dreptul de a părăsi o ţară trebuie să includă dreptul de a obţine documentele de călătorie necesare. Eliberarea paşapoartelor este în mod obişnuit de competența statului de cetățenie al persoanei. Refuzul unui stat de a elibera un paşaport sau de a prelungi valabilitatea acestuia pentru un cetățean cu domiciliul în străinătate poate priva persoana respectivă de dreptul de a părăsi țara de reşedință şi de a călători în altă parte” [22, pct.9].

Astfel, „dreptul de a părăsi propria țară (…) include atât o obligație pozitivă a statelor – aceea de a elibera documente –, cât și o obligație negativă – aceea de a nu pune piedici în calea unei persoane care dorește să părăsească țara” [23, p.10]. Această concepție a fost împărtășită și de către Curtea Constituțională în Hotărârea nr.17 din 10 mai 2017.

Dintr-o altă perspectivă, CtEDO a semnalat că starea civilă a persoanelor priveşte drepturile cu caracter civil [24, pct.4], specificând totodată că noţiunea de „viaţă privată şi de familie” este pasibilă pentru o definire extensivă, cuprinzând, între altele, elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, prenumele şi patronimicul acesteia [25, pct.43; 26, pct.39; 27, pct.23-24; 28, pct.26-27]. A fortiori, sub incidenţa acestei noţiuni intră şi aspectele referitoare la adopţie şi căsătorie*.

*Ca o paranteză, atragem atenţia că în speţa Babiarz v. Polonia, CtEDO opiniat că, dacă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare – CEDO) nu puteau fi interpretate ca garantând posibilitatea, în baza dreptului naţional, de a obţine divorţul, acestea a fortiori nu puteau fi interpretate ca garantând un rezultat favorabil în cadrul procedurilor de divorţ instituite în baza dreptului naţional. În concluzie, s-a arătat că nu a existat nici o încălcare a dreptului reclamantului la căsătorie şi, în circumstanţele cazului, obligaţiile pozitive care decurg din art.8 nu le impuneau autorităţilor poloneze sarcina de a accepta cererea de divorţ a reclamantului. Aşadar, nu a existat nici o încălcare a art.8 sau 12, presupunând că era aplicabilă această din urmă prevedere [67, pct.56-57].

La acest compartiment, Curtea Constituţională a subliniat că „starea civilă este un concept de sinteză ce scoate în relief individualitatea persoanei fizice, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă” [29, pct.81]. Astfel, dezvoltând idea, afirmăm: cu ajutorul elementelor de stare civilă persoanei fizice i se poate stabili dacă este născută din părinți căsătoriți, începutul calității de subiect de drepturi și obligații, dacă este căsătorită, divorțată, adoptată, precum și dacă a încetat calitatea sa de subiect de drepturi și obligații.

Totodată, pornind de la raţionamentele din speţa Romet v. Ţările de Jos, desprindem că permisul de conducere reflectă anumite date particulare ale persoanei, ex aequa, ca şi în cazul actelor de identitate, care facilitează distingerea acesteia de semenii săi și care interferează cu dreptul la respectarea vieții private [30, pct.37].

În conexiunea celor elucidate, se deduce că interdicţia eliberării paşaportului şi documentului de călătorie (id est: actele care permit ieşirea din ţară) aplicată față de debitor în cadrul procedurii de executare silită a unui document executoriu, aduce atingere dreptului la libera circulaţie consfințit de art.27 din Constituţie. Corespunzător, interdicţia eliberării buletinului de identitate şi permisului de şedere ca o categorie de acte de identitate aparte, precum şi a documentelor de stare civilă şi permisului de conducere implică intruziuni în dreptul la respectarea vieţii familiale şi private consacrat la art.28 din Constituție.

Totuşi, atât dreptul la libera circulaţie, cât şi dreptul la respectarea vieţii familiale şi private, nu fac parte din categoria drepturilor absolute, a căror restrângere se exclude. Suportul normativ al acestei concluzii derivă din art.54 alin.(3) din Constituţie în acord cu care nu admite restrângerea drepturilor proclamate în art.20-24, precum şi din art.8 para.(2) CEDO, art.2 para.(3) din Protocolul nr.4 la CEDO, care circumscriu condiţiile în care pot fi îngrădite drepturile în discuţie.

În acelaşi spirit, în corespundere cu art.54 alin.(2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Iar conform alin.(4) al aceluiaşi articol, restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

În consecinţă, pentru a fi compatibilă cu art.54 alin.(4) din Constituție, o îngrădire în exercitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime, dintre cele enumerate de alineatul doi al aceluiași articol, şi să fie proporţională, în vederea realizării acelui scop sau a acelor scopuri.

Aşa stând lucrurile, Curtea Constituţională a apelat la testul de proporţionalitate*, ca o metodă logică destinată să ajute la stabilirea echilibrului corect între restricţiile impuse de prevederea contestată şi gradul de severitate al măsurii aplicate, analizând dacă dreptul la libera circulație și dreptul la respectarea vieții private și de familie au suferit o limitare ce nu se încadrează în condiţiile impuse de Constituţie.

*În doctrină s-a arătat că, „în accepţiune clasică, principiul proporţionalităţii, inclusiv cu referire la sistemul Convenţiei europene, poate fi definit ca o normă obligatorie aplicată pentru a găsi un echilibru just, rezonabil şi adecvat între diferite interese concurente implicate” [68, p.79].

Conform testului de proporţionalitate, măsura luată trebuie să fie adecvată – să poată în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului, şi proporţională – să asigure justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit [31, pct.78].

Curtea Constituţională a apreciat dacă ingerinţa este prevăzută de lege, în sensul în care este respectată condiţia clarităţii legii, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională scopului urmărit.

În concret, s-a reţinut că interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere are suport normativ în art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare, ca urmare a intrării în vigoare (la 5 august 2016) a amendamentelor operate prin Legea nr.118 din 2 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, această lege fiind publicată în Monitorul Oficial, la ea având accesul destinatarii săi.

În ceea ce privește previzibilitatea legii, Curtea Constituțională a reţinut că legiuitorul a stabilit doar că o astfel de interdicție se aplică exclusiv de către instanța de judecată. În contrast, prevederea examinată nu determină: 1) condiţiile și termenul de aplicare; 2) modul de revocare sau încetare; și 3) exercitarea unui control asupra necesității menţinerii măsurii [32, pct.92].

Sub acest aspect, este de remarcat că, unele instanţe de judecată, pentru a argumenta soluţia de respingere a demersului executoriului judecătoresc privind dispunerea interdicţiei de a elibera debitorului actele de identitate, documentele de stare civilă şi permisele de conducere, au aplicat prin analogie condiţiile (necesare) pentru dispunerea interdicţiei de a părăsi ţara ce transpar din lecturarea art.64 din Codul de executare, fără însă a specifica expres acest lucru. De exemplu, într-o speţă, s-a arătat că, „executorul judecătoresc nu a anexat la actele cauzei careva probe care ar demonstra că bunurile deţinute de debitor nu sunt suficiente. Or, nu poate fi stabilit că executorul judecătoresc ar fi întreprins acţiuni ce ţin de identificarea bunurilor mobile sau imobile ce aparţin debitorului, surselor de venit a acestuia (salariu), dacă debitorul are sau nu calitate de angajat al unei entităţi, unde acesta eventual ar putea fi citat, nefiind verificată informaţia de la Casa Națională de Asigurări Sociale. În aceeaşi ordine de idei, la actele cauzei nu au fost anexate probe care să confirme că executorul judecătoresc a solicitat informaţii privind conturile bancare deţinute de debitor, adică nu a întreprins toate măsurile prevăzute de Codul de executare. Aplicarea interdicţiei de a elibera actele de identitate, documentele de stare civilă şi permisele de conducere este o măsură excepţională (sublinierea ne aparţine – n.a.), care urmează a fi aplicată doar în situaţii speciale, când alte măsuri luate în vederea executării documentului executoriu au eşuat” [33].

În mod similar, într-un alt caz din practica judiciară, s-a stabilit că „la materialele cauzei lipsesc înscrisurile de la instituţii bancare şi informaţia de la ÎS „Cadastru” în vederea justificării imposibilităţii sau dificultăţii executării hotărârii judecătoreşti, fapt ce denotă că măsurile de asigurare a executării documentului executoriu nu au fost efectuate integral. Executorul judecătoresc nu a probat faptul aplicării măsurilor de asigurare față de debitorul S.I. prevăzute la art.63 din Codul de executare, și că aplicarea acestora nu a avut ca efect executarea documentului executoriu” [34].

Din analiza acestor speţe, observăm că unele instanţe de judecată au apreciat că art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare constituie o măsură excepţională (într-un caz din practica judiciară, utilizându-se formula – „o ultimă soluţie” [35]) şi că la aplicarea acesteia instanţa trebuie să ţină cont nu numai de interesele creditorului, dar şi de drepturile debitorului. Subsecvent, pentru solicitarea acestei măsuri, executorul urmează să demonstreze că a luat toate măsurile necesare pentru asigurarea executării documentului executoriu şi că aplicarea acesteia este necesară justificarea imposibilităţii sau dificultăţii executării hotărârii judecătoreşti. Însă, asemenea condiţii nu rezultă nici expres, nici implicit din textul de lege analizat, ci din contra, sunt caracteristice interdicţiei de a nu părăsi ţara. Pentru a fi convingători, cităm prevederile art.22 alin.(1) lit. x) din Codul de executare, conform cărora executorul judecătoresc este în drept să solicite instanţei judecătoreşti, la cererea creditorului, aplicarea faţă de debitor a interdicţiei de a părăsi ţara în cazul în care plecarea acestuia ar face imposibilă sau dificilă executarea hotărârii judecătoreşti. Subsecvent, conform art.64 alin.(1) teza întâi din acelaşi act normativ, interdicţia de a părăsi ţara în cel mult 6 luni se aplică de către judecător, la demersul executorului judecătoresc, doar după luarea măsurilor de asigurare a executării documentului executoriu, cu obligarea executorului judecătoresc de a efectua periodic un control privind necesitatea menţinerii acestei interdicţii.

Dimpotrivă, alte instanţe au dispus (practic automat) aplicarea interdicţiei de a elibera debitorului actele de identitate, documentele de stare civilă şi permisele de conducere, fără a ţine cont de modul incomplet (defectuos) de reglementare a interdicţiei privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere [36].

La rândul său, Curtea Constituţională a reţinut că, „în lipsa unor criterii clare de aplicare, menținere și revocare, interdicția în cauză devine eo ipso ambiguă și creează o stare de insecuritate juridică pentru potențialii destinatari ai acestei măsuri. Or, o restricție a drepturilor persoanei trebuie să fie cert reglementată, instituind termene exacte de acțiune, care nu pot să se perpetueze. Respectiv, măsura contestată contravine standardului constituțional de protecție a drepturilor și libertăților, ce impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ, care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestor valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri” [37, pct.94].

În același timp, s-a constatat că textul de lege consemnat la art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare acordă per se instanțelor de judecată o marjă largă de apreciere*. În particular, s-a subliniat că norma contestată, deși autorizează o ingerință în dreptul la libera circulație și în dreptul la respectarea vieții private și de familie, nu arată cu destulă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a instanțelor de judecată în domeniul analizat. În plus, nu este prevăzută nici o procedură de control al menținerii interdicţiei privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere după o eventuală aplicare a acestei măsuri.

*În una dintre hotărârile sale, Curtea Constituţională a statuat că „o putere discreţionară care nu este delimitată, chiar dacă face obiectul controlului judiciar din punct de vedere formal, nu trece de testul previzibilităţii… Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru puterea discreţionară nelimitată a instanţelor judecătoreşti” [69, pct.61].

Pentru aceste considerente, s-a concluzionat că art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare este formulat de o manieră imprecisă și neclară, fapt care nu corespunde rigorilor de claritate și previzibilitate, consfințite în art.23 alin.(2) din Constituție.

Cu toate acestea, Curtea nu s-a oprit aici pentru a declara neconstituţional textul de lege analizat, ci, din punct de vedere metodologic, a continuat să examineze dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională scopului urmărit*. Cineva ar putea să reproşeze unei asemenea abordări, invocând că odată ce ingerinţa nu se circumscrie exigenţei „prevăzute de lege”, nu mai este necesar de parcurs celelalte etape ale testului de proporţionalitate (dacă urmăreşte un scop legitim şi punerea în balanţă).

* De remarcat că, nu este în premieră când instanţa de contencios constituţional, deşi a concluzionat că prevederea contestată nu corespunde rigorilor de claritate și previzibilitate, a continuat să parcurgă şi celelalte etape ale testului de proporţionalitate. De exemplu, a se vedea: Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.19 din 18 decembrie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 18 din Legea nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti (Sesizarea 34a/2012). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.18-21; Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.12 din 4 iunie 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (Sesizarea nr.33a/2012). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172.

Într-adevăr, de pildă, în cauza Lupşa v. România, CtEDO a statuat că, dat fiind faptul că reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative şi nici în faţa Curţii de Apel de nivelul minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, ingerinţa în viaţa sa privată şi de familie nu era prevăzută de o „lege” care să respecte cerinţele CEDO. Având în vedere aceasta constatare, CtEDO a apreciat că nu mai are rost să continue analiza cererii reclamantului pentru a cerceta dacă ingerinţa viza „un scop legitim” şi dacă era „necesară într-o societate democratică” [38, pct.42-43].

De asemenea, în speţa Khuzhin și alții v. Federaţia Rusă, CtEDO a subliniat că în cazul în care s-a demonstrat că ingerința nu a urmărit un „scop legitim”, nu mai este necesară să se cerceteze dacă aceasta a fost „necesară într-o societate democratică” [39, pct.117].

Din cele menţionate derivă şi concluzia că, de regulă, dacă sunt trecute cu succes primele etape ale testului de proporţionalitate se va recurge la punerea în balanţă a drepturilor concurente pentru a stabili dacă există un echilibru just dintre interesul particular şi cel general.

Însă, de la regulă există şi excepţie. Astfel, de exemplu, în cauza Baka v. Ungaria, Marea Cameră a CtEDO, a constatat că ingerinţa (încetarea mandatului de judecător al Curţii Supreme de Justiţie pentru criticile aduse unor modificări referitoarea la sistemul judecătoresc din Ungaria) este incompatibilă cu „scopul legitim” invocat de Guvern (consolidarea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judecătoresc). Totuşi, având în vedere circumstanțele particulare ale speței și argumentele părților, CtEDO a considerat că este important să continue să examineze necesitatea ingerinţei [40, pct.157].

Din această perspectivă, instanţa de contencios constituţional a considerat că este crucial să analizeze dacă interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională scopului urmărit. În viziunea noastră, motivele unei asemenea opţiuni sunt chiar la suprafaţă. Or, în eventualitatea în care se declară neconstituţional un text de lege pentru faptul că vine în coliziune cu rigorilor de claritate și previzibilitate, consfințite în art.23 alin.(2) din Constituție şi, implicit, aduce atingere unui drept garantat de Legea Supremă, se creează impresia că acest text este necesar ca atare, însă doar este nevoie de a fi „șlefuit” într-o manieră „previzibilă” pentru a se preta standardelor degajate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a CtEDO. Bineînțeles, previzibilitatea și claritatea constituie elemente sine qua non ale constituţionalităţii unei norme, care în activitatea de legiferare nicidecum nu pot fi omise. Însă, oricum, problema calităţii legii era una secundar* în speța cu care Curtea Constituțională a fost sesizată. Aşadar, problema centrală din acest caz era existența în sine a unei măsuri legislative care permitea instanţelor de judecată aplicarea faţă de debitor în procedura de executare silită a interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere. Iată de ce, chiar dacă s-ar face abstracţie de faptul că textul art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare a fost formulat vag, după cum ne vom putea convinge mai jos, ingerinţa analizată nu asigură un just echilibru între interesele și drepturile individuale, pe de o parte, și cele ale societății, pe de altă parte, deci, nefiind proporțională în raport cu scopul urmărit.

*În acelaşi sens, s-a pronunţat şi CtEDO în speţa Bayev și alții v. Rusia, adăugând că pentru a stabili proporționalitatea unei măsuri generale, CtEDO trebuie să analizeze, în primul rând, alegerile legislative care stau la baza acesteia, acordând atenție calității controlului parlamentar și judiciar al necesității măsurii și riscului abuzului în cazul atenuării unei măsuri generale. Procedând astfel, ea trebuie să țină cont de implementarea acesteia în cazurile concrete ale reclamanților, care sunt lămuritoare în privința impactului ei în practică, constituind astfel material pentru stabilirea proporționalității măsurii. Ca o chestiune de principiu, cu cât mai convingătoare sunt justificările generale pentru măsura generală, cu atât mai mică importanță va acorda CtEDO impactului ei într-un caz particular. Prin urmare, evaluarea CtEDO se va axa pe necesitatea legilor contestate ca măsuri generale, o evaluare care trebuie deosebită de controlul dreptului național în abstract [70, pct.63-64].

Deocamdată, cât priveşte scopul urmărit de prevederile art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare, s-a punctat că executarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar şi constituie un drept consfinţit cumulativ de art.20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază – protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale [41, pct.62].

Pentru îndeplinirea acestui deziderat, statul, în calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în vederea executării unui document executoriu în accepţiunea art.11 din Codul de executare.

Ergo, interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere urmărește un scop legitim, și anume: protecția drepturilor altora, în speță, a creditorului de a obține executarea de către debitor a obligației ce i se incumbă în baza unui document executoriu.

În cele ce succed, ne vom focaliza atenţia asupra aspectului dacă ingerința este proporţională cu scopul urmărit.

La acest compartiment, Curtea Constituţională a subliniat, în general, că arsenalul juridic edictat pentru executarea (chiar și silită) a unui document executoriu trebuie să fie adecvat şi suficient, conturându-se acea mediană între drepturile creditorului și cele ale debitorului deopotrivă. Cu alte cuvinte, trebuie găsit un echilibru adecvat între interesele creditorilor şi cele ale debitorilor.

În special, s-a reţinut că prohibiția eliberării pașaportului sau a documentului de călătorie conform art.22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare ar putea fi justificată numai atât timp cât urmează scopul vizat de garantare a executării unui document executoriu. Mai mult, chiar și atunci când era justificată de la început, măsura care restricționează libertatea individuală de circulație poate deveni disproporționată și poate încălca acele drepturi ale persoanei dacă este extinsă, în mod automat, pentru o perioadă îndelungată.

În jurisprudența sa, CtEDO a statuat că, în orice eventualitate, autoritățile naționale au obligația de a se asigura că încălcarea dreptului persoanei de a-și părăsi țara este, de la început și pe parcursul duratei sale, justificată și proporționată, având în vedere circumstanțele. Ele nu pot extinde măsurile care restricționează libertatea de circulație a individului pentru perioade mari de timp, fără o reexaminare regulată a justificării lor [42, pct.37; 43, pct.124]. Un asemenea control ar fi trebuit să fie efectuat în mod normal de către instanța de judecată, cel puțin în ultimă instanță, de vreme ce ele oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și legalitate a procedurilor [44, pct.50; 45, pct.42].

Este de menţionat că, cel mai recent caz din jurisprudenţa CtEDO în contextul problemei studiate îl reprezintă Battista v. Italia din 2 decembrie 2014. În această speţă, reclamantul a solicitat instanţelor interne (în anul 2008) să încuviințeze eliberarea unui nou pașaport, cu numele fiului său figurând în acesta. Însă, instanţa a respins cererea reclamantului, reținând că era nepotrivit să i se elibereze pașaportul cerut, dat fiind imperativul protecției dreptului copilului de a-și primi plățile de întreținere. În această privință, s-a subliniat faptul că reclamantul, care trebuia să facă o plată de întreținere de 600 de euro pe lună, a plătit doar o mică sumă (de la 45 la 90 euro) și faptul că exista riscul că își va neglija obligația în totalitate, dacă ar călători în afară. Totodată, i s-a comunicat reclamantului să-și depună pașaportul la poliție, făcându-l neoperabil pentru călătoriile în străinătate.

Luând în calcul aceste circumstanţe de fapt, CtEDO a observat că instanțele naționale nu au considerat necesar să examineze situația personală a reclamantului sau posibilitatea acestuia de a plăti sumele corespunzătoare, și au aplicat măsurile contestate în mod automat. Pare că nu a existat nici o încercare de a pune în balanță drepturile în discuție. Singurul factor avut în vedere a fost interesele legate de proprietate ale beneficiarilor întreținerii. Mai mult, CtEDO a notat că exista o cooperare de drept civil la nivel european și internațional cu privire la chestiunea recuperării plăților pentru întreținere. Ea a accentuat că există metode pentru obținerea datoriilor în afara granițelor naționale, în particular în baza Regulamentului Consiliului (UE) nr.4/2009 din 18 decembrie 2008 cu privire la competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei și Convenția de la New York din 20 iunie 1956 cu privire la obținerea pensiei de întreținere în străinătate. Aceste instrumente nu au fost avute în vedere de către autorități atunci când au aplicat măsurile contestate. Ele au accentuat mai degrabă că reclamantul ar fi putut călători în afară folosindu-și pașaportul, iar acest fapt ar fi condus la eludarea îndeplinirii obligației sale. CtEDO a observat mai departe faptul că, în prezenta cauză, restricția impusă asupra reclamantului nu a asigurat plata sumelor datorate pentru întreținere. În consecință, s-a apreciat că reclamantul a fost supus unor măsuri cu caracter automat, fără nici o limitare în privința scopului sau duratei acesteia [46, pct.44-47].

În acest făgaș, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul nu a stabilit termenul de acțiune și nici o procedură de control al măsurii în cauză, ceea ce acreditează de plano concluzia că prevederea contestată nu este de natură să asigure o relație rezonabilă între dreptul creditorului de a obține executarea unui document executoriu și dreptul debitorului la libera circulație. Această concluzie este valabilă și pentru interdicția eliberării buletinului de identitate și a permisului de şedere ca o categorie de acte de identitate aparte, precum și a documentelor de stare civilă şi a permiselor de conducere, însă, de data aceasta, de cealaltă parte a balanței fiind pus dreptul la respectarea vieții private și de familie [47, pct.107].

În această consecutivitate de idei, se cuvine să consemnăm că pentru asigurarea executării documentului executoriu legea prevede: 1) interdicția de a nu părăsi țara (art.64 din Codul de executare) separată faţă de 2) interdicția eliberării actelor de identitate, și anume în partea ce vizează pașaportul și documentul de călătorie în baza art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare.

Astfel, deși interdicția eliberării actelor menționate constituie o măsură care se aplică distinct de interdicția de a nu părăsi țara, în esență, aceasta are drept consecință îngrădirea dreptului la libera circulaţie. Or, în lipsa pașaportului și documentului de călătorie dreptul la libera circulaţie peste hotarele ţării nu poate fi realizat, prezenţa acestor acte fiind o condiţie indispensabilă pentru realizarea dreptului pus în balanţă.

Totodată, în timp ce prima măsură se aplică pentru o perioadă care nu poate depăși 6 luni (cu posibilitatea aplicării în mod repetat în urma unui demers motivat al executorului judecătoresc, dar nu mai mult de 3 ori în cadrul aceleiaşi proceduri de executare), cea din urmă, potrivit legii, poate fi aplicată pentru o perioadă nedeterminată.

În acest context, în acord cu art.4 alin.(1⁶) lit. e) din Legea nr.273 din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, cererea pentru eliberarea paşaportului sau a documentului de călătorie se respinge şi în cazurile în care solicitantului i se suspendă dreptul la libera circulaţie în străinătate, şi anume în cazul în care solicitantul are interdicţie de a părăsi ţara în temeiul unei încheieri a instanţei de judecată, conform Codului de executare.

De asemenea, art.12 alin.(1) lit. d) din Legea nr.200 din 16 iulie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova prevede că străinului nu i se permite ieşirea din ţară ca urmare a suspendării dreptului la libera circulaţie în străinătate în cazul în care acesta are interdicţie de a părăsi ţara în temeiul unei încheieri a instanţei de judecată, conform Codului de executare.

Astfel, rezultă că, ope legis, se suspendă dreptul la libera circulaţie în străinătate în cazul în care solicitantul are interdicţie de a părăsi ţara în temeiul unei încheieri a instanţei de judecată, conform articolului 64 din Codul de executare. În paralel, în această ipoteză se refuză şi eliberarea paşaportului sau a documentului de călătorie.

Plecând de la aceste premise, Curtea Constituţională a reţinut că „nu se justifică existența de sine stătătoare a interdicției privind eliberarea pașaportului și documentului de călătorie ca măsură de asigurare a documentului executoriu, așa cum este redată în articolul 22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare. Or, scopul acesteia poate fi atins prin interdicția de a nu părăsi țara*– măsură susceptibilă de a fi aplicată exclusiv şi excepţional drept consecinţă a ineficienţei şi epuizării tuturor măsurilor de asigurare a executării documentului executoriu, atunci când ieșirea debitorului peste hotarele Republicii Moldova ar face în mod evident imposibilă sau dificilă executarea hotărârii judecătoreşti, fie a unui alt înscris care are putere executorie, în sensul art.11 din Codul de executare” [48, pct.114].

* După cum s-a constatat în Hotărârea Curții Constituționale nr.7 din 5 aprilie 2011, interdicția de a nu părăsi țara este o măsură excepţională, fiind instituită pentru asigurarea executării documentului executoriu; se aplică doar după expirarea termenului de executare benevolă şi în cazul epuizării altor mijloace, cu respectarea prevederilor exprese ale art.22 alin.(1) lit.x) şi art.63 alin.(4) din Codul de executare; are un termen limitat de 6 luni (cu posibilitatea aplicării în mod repetat în urma unui demers motivat al executorului judecătoresc, dar nu mai mult de 3 ori în cadrul aceleiaşi proceduri de executare); este susceptibilă căilor de atac; necesitatea menţinerii acestei interdicţii este verificată periodic (de către executorul judecătoresc), neavând un caracter automat; ţine de diligenţa instanţei de a decide asupra proporţionalităţii asigurării acţiunii şi executării hotărârii prin aplicarea faţă de debitor a interdicţiei de a părăsi ţara și nu reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul la libera circulaţie, garantat de art.27 din Constituţie.
Totuși, se pare că această abordare nu i-a convins pe toţi. Or, la 19 iunie 2017, pe pagina oficială a forului legislativ, a fost publicat proiectul de lege nr.200 (promovat de un grup de deputaţi) prin care se propune excluderea art.22 alin.(1) lit.x), art.63 alin.(4) şi art.64 din Codul de executare [70], adică a prevederilor referitoare la interdicţia de a nu părăsi ţara. În fundamentarea acestui proiect de lege, în Nota informativă s-a indicat: „Actualmente în legislația Republicii Moldova se face uz de о practică destul de controversată și neconformă cu politica de ajustare a cadrului național la acquis-ul Shengen și anume: aplicarea de către instanța de judecată, la demersul executorului judecătoresc, a interdicției de a părăsi țara față de debitori, în cadrul procedurii de executare, conform art.64 al Codului de executare al Republicii Moldova. Norma respectivă vine în contradicție cu prevederile art.2 din Protocolul nr.4 la CEDO (care consacră dreptul la libera circulaţie – n.a.), precum și cu (…) Directiva nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre (după cum vom arăta infra, denumirea este incompletă – n.a.). În directiva respectivă se menționează strict cazurile în care se poate interzice intrarea/ieșirea în/din teritoriul unui stat membru UE, iar cazurile unor debite sau executări silite cu caracter civil, nu sunt incluse ca motive de a nu se permite intrarea sau ieșirea din statul membru” [71]. În acest context, specificăm că în hotărârea din 4 octombrie 2012 adoptată pe marginea cauzei C-249/11 (numită sugestiv și cauza „Byankov”), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis: „Dreptul Uniunii Europene (se are în vedere prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr.1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/ CEE – n.a.) trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții naționale care impune o limitare a dreptului la liberă circulație în cadrul Uniunii Europene al unui resortisant al unui stat membru pentru simplul motiv că acesta are o datorie, care depășește un cuantum stabilit prin lege și care nu este însoțită de garanții, față de o persoană juridică de drept privat” [72, pct.45].

De altfel, recurgând la interpretarea teleologică (esenţa căreia constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme), reţinem din Nota informativă ce a stat la baza adoptării Legii nr.118/2016, rezultă că prin abrogarea art.8 lit. g) din Legea nr.269/1994, se urmărea restricţionarea dreptului la libera circulaţie a debitorului în cadrul procedurii de executare silită a unui document executoriu doar în temeiul art.64 din Codul de executare [49].

Așadar, rezultă fără echivoc că, prin finalitatea sa, amendamentele operate în materia examinată prin Legea nr.118/2016 aveau menirea de a îngrădi eliberarea paşaportului sau a documentului de călătorie în exclusivitate în cazurile în care solicitantului i se suspendă exercitarea dreptului la libera circulaţie în străinătate. Adică doar în acele ipoteze enumerate expres la art.4 din Legea nr.273 din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, precum și la art.12 din Legea nr.200 din 16 iulie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova, fără a institui altele noi. Or, restricţiile impuse libertăţii de circulaţie (precum şi, în egală măsură, altor drepturi fundamentale) trebuie să răspundă unei nevoi sociale presante şi să fie proporţionale acesteia.

Contrar acestei concepții, observăm că norma contestată a fost introdusă (pentru lectura a II-a) în proiectul de lege ce a stat la baza adoptării Legii nr.118/2016, ca urmare a propunerii formulate în Avizul Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.609 din 17 mai 2016 [50], invocându-se – necesitatea evitării aplicării de către executorii judecătorești în mod discreționar a interdicției privind eliberarea actelor de identitate, actelor de stare civilă și a permiselor de conducere. Acest aspect a fost semnalat şi de autorul excepţiei de neconstituţionalitate a art.22 alin.(1) lit. v) teza a doua din Codul de executare [51].

Precizăm că până la intrarea în vigoare a Legii nr.118/2016, executorii judecătorești nu erau îndrituiți expressis verbis să aplice debitorilor în cadrul procedurii de executare silită a interdicției privind eliberarea actelor de identitate în partea ce se referă la buletinele de identitate și permiselor de ședere; actelor de stare civilă; precum și a permiselor de conducere.

Pe lângă acest amănunt nelipsit de noimă, amintim că în corespundere cu art.15 din Acordul de Asociere din 27 iunie 2014 între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, Republica Moldova și-a asumat angajamentul de a depune eforturi pentru a asigura circulația persoanelor, garantând punerea în aplicarea integrală a Acordului dintre Comunitatea Europeană și Republica Moldova privind facilitarea eliberării vizelor, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat la 27 iunie 2012 [52].

Aşa fiind, Curtea Constituţională a evidenţiat că „tendinţa este ca frontierele statelor să devină mult mai permeabile, iar mobilitatea fizică a persoanelor să fie facilitată considerabil” [53, pct.117].

În asemenea condiții, s-a remarcat că „interdicţia eliberării pașaportului sau a documentului de călătorie în baza art.22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare ar putea fi uneori în detrimentul executării silite, mai ales, în cazul unui debitor care se conformează procedurii de executare şi care este angajat într-o ţară străină, având astfel posibilitatea să-şi mărească activele dacă ar putea să se deplaseze liber în acel stat. De aceea, se cuvine a se lua în calcul și faptul că plecarea debitorului peste hotarele ţării poate să fie determinată de buna-credinţa a acestuia în vederea executării corespunzătoare a obligaţiilor cuprinse într-un document executoriu”*.

*Ad similis, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Bulgariei, nuanţând că pot să existe debitori de bună-credinţă, precum şi debitori de rea-credinţă [73]. Însă, este axiomatic că, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

În subsidiar, „există remedii juridice pentru obținerea executării unui document executoriu și în afara frontierelor unui stat, fără însă ca libertatea de circulație a debitorului să fie în mod necesar limitată, și anume: prin recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti într-un alt stat (exequatur) – procedură reglementată în baza unor acte internaționale (de exemplu, a se vedea Tratatul încheiat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6 iulie 1996; Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25 februarie 1993 etc.)” [54, pct.118-119].

Asupra luării în considerare a unor astfel de remedii juridice alternative a accentuat atât CtEDO [55, pct.47], cât și Curtea de Justiție a Uniunii Europene [56, pct.45]. Or, în cazul disponibilităţii unor soluţii alternative, statelor le revine îndatorirea de a alege soluţia cea mai adecvată, în limitele realizării scopului urmărit.

În mod surprinzător, într-o speţă ilustrativă din practica judiciară, instanţa de recurs a etalat că, prin încheierea Curţii de Apel Chişinău din 24 octombrie 2014 s-a obligat reprezentanţii organelor de conducere a debitorului, directorul şi fondatorii SRL „V.C.” C.C. şi I.A. să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de insolvabilitate, însă prin măsura menţionată ultimilor li s-au îngrădit dreptul la libera circulaţie. (…) În cazul unei eventuale hotărâri de încasare a unei creanţe de la C.C., aceasta poate fi executată în baza Tratatului încheiat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală [57].

Deşi alegaţiile date sunt făcute în contextul normei prevăzute la art.84 alin.(1) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (conform căreia după intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, din oficiu sau la cererea administratorului/lichidatorului, poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă ori să se eschiveze de la participarea la procedură) [58], aceste sunt valabile prin extrapolare şi în privinţa interdicţiei eliberării pașaportului sau a documentului de călătorie în baza art.22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare.

Generalizând cele expuse, se deduce că interdicţia eliberării pașaportului sau a documentului de călătorie în baza art.22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare transgresează art.27 în coroborare cu art.54 din Constituţie.

În afară de aceasta, se pune problema dacă este inerent sau nu de a examina interdicția eliberării pașaportului și prin prisma dreptului la respectarea vieţii private (art.28 în coroborare cu art.54 din Constituţie). Or, pașaportul, la fel ca și buletinul de identitate, permisul de conducere etc., conține date cu caracter personal susceptibile de distingere a persoanei de semenii săi. Astfel, ar reieși că prin interdicția eliberării pașaportului conform art.22 alin.(1) lit. v) din Codul de executare se aduce atingere concomitentă atât a libertății de circulație, cât și dreptului la respectarea dreptului la viață privată. Pentru dezlegarea juridică a acestei dileme, considerăm relevant să cităm opinia judecătorului J.-P. Costa: „Atunci când factori identici fac necesară o nerespectare a câtorva din drepturile garantate de CEDO, judecătorii CtEDO se regăsesc într-o poziţie dificilă. Trebuie să concluzioneze că au fost multiple încălcări ale Convenţiei sau trebuie să se limiteze la aspectele centrale? Jurisprudenţa Curţii nu furnizează un răspuns clar la această întrebare; multe depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz şi de evaluarea subiectivă a judecătorilor, care pot fi mai mult sau mai puţin receptivi la un anumit aspect al cazului” [59, pct.1]. Așa fiind, observăm că, în Hotărârea nr.17 din 10 mai 2017, Curtea Constituțională a ales să acorde valență juridică deosebită faptului că pașaportul îi permite titularului să iasă din țară, astfel, în principal, aducându-se atingere libertății de circulație între state, într-un cadru interstatal. Tocmai de aceea, se pare ca fiind inutilă analiza interdicției eliberării pașaportului și prin prisma dreptului la respectarea vieţii private. O atare abordare este reflectată și în jurisprudența CtEDO în materia de care ne ocupăm aici [60, pct.52].

În ceea ce privește interdicția eliberării buletinului de identitate și a permisului de şedere ca o categorie de acte de identitate aparte, precum și a actelor de stare civilă, Curtea Constituţională a considerat de asemenea că aceasta este excesivă în raport cu scopul urmărit și îngrădește substanța dreptului la respectarea vieții private și de familie.

Mai exact, potrivit art.7 din Legea nr.373 din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova sunt obligaţi să deţină de la naştere buletine de identitate, iar refugiaţii şi beneficiarii de protecţie umanitară, în termen de 10 zile de la acordarea statutului de refugiat protecţiei umanitare, sunt obligaţi să obţină buletine de identitate sau să le deţină de la naştere.

Concomitent, art.8 lit.a) din aceeași Lege stabilește că titularul de acte este obligat să prezinte persoanelor oficiale din organele competente, la cerere, actul de identitate.

Astfel, luând în calcul aceste prevederi normative, se deduce buletinul de identitate și permisul de şedere, ca o categorie de acte de identitate aparte, permit titularului să se legitimeze (în egală măsură, ca şi paşaportul). Raţiunea eliberării acestor acte derivă din necesitatea înregistrării şi evidenţei populaţiei în stat. Iar neeliberarea acestor acte ar face iluzorie realizarea și asigurarea altor drepturi aflate în conexiune (cum ar fi: dreptul la proprietate și moștenire, dreptul la locuinţă, dreptul la muncă, libertatea activităţii de întreprinzător, dreptul la asistenţă și protecţie socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc.).

Urmând firul logic, discernem că înregistrarea documentelor de stare civilă (actele de naştere, de încheiere a căsătoriei, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces) este strâns legată de unele categorii de acte de identitate, constituind în cele mai dese cazuri o condiţie pentru eliberarea celor din urmă (de exemplu, actul de naştere constituind o premisă pentru perfectarea buletinului de identitate şi a paşaportului) şi are drept scop primordial protecția drepturilor nepatrimoniale ale persoanei.

Din nou, în exerciţiul proporţionalităţii, Curtea Constituţională a „cântărit” drepturile divergente ale creditorului şi debitorului în procedura de executare, constatându-se amploarea interdicţiei privind eliberarea buletinului de identitate și permisului de şedere, ca o categorie de acte de identitate aparte, precum şi a documentelor de stare civilă asupra drepturilor debitorului. Or, prin această măsură sunt lezate o serie de drepturi.

Prin urmare, s-a perturbat echilibrul just dintre interesul general și interesele persoanelor în discuție, iar balanţa a înclinat în favoarea neconstituţionalităţii măsurii legislative analizate.

Cu toate acestea, verdictul Curţii Constituţionale nu trebuie perceput ca o victorie a intereselor debitorilor asupra celor ale creditorilor, deoarece este departe de a ignora situația acestora din urmă. Concluzia care trebuie trasă este că instrumentele utilizate pentru protecția intereselor creditorilor trebuie să ia, în principiu, alte forme decât cea a unei restrângeri disproporţionate ale drepturile personale nepatrimoniale ale debitorului. După formularea Curţii Constituţionale: „prin excelență, în cazul unor obligații cu caracter patrimonial executarea silită a unui document executoriu ar trebui să presupună un spectru de măsuri care să greveze patrimoniul debitorului în vederea îndeplinirii obligației cuprinse într-un document executoriu, dar nicidecum să nu suprime drepturile personale nepatrimoniale ale acestuia de o manieră disproporționată” [61, pct.126].

Nu în ultimul rând, cu referire la interdicția eliberării permiselor de conducere, Curtea Constituţională a notat că, inter alia, art.11 alin.(4) din Directiva Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene nr.2006/126/CE din 20 decembrie 2006 cu privire la permisul de conducere [62] prevede că un stat membru refuză eliberarea unui permis de conducere unui solicitant al cărui permis de conducere face obiectul unei restricții, suspendări sau retrageri într-un alt stat membru.

În concretizarea acestor prevederi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat că se permite statelor membre, în anumite împrejurări şi în special din motive de siguranţă a traficului rutier (sublinierea ne aparţine – n.a.), să aplice propriile dispoziţii naţionale privind limitarea, suspendarea, retragerea şi anularea permisului de conducere în privinţa oricărui posesor al unui permis care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestora [63].

În acest context, se impune precizare că, este utilă referirea instanţei de contencios constituţional la Directiva Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene nr.2006/126/CE din 20 decembrie 2006 cu privire la permisul de conducere, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiție a Uniunii Europene; or, în preambulul Hotărârii Guvernului nr.1452 din 24 decembrie 2007 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la permisul de conducere, organizarea şi desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere şi condiţiile de admitere la traficul rutier se arată că aceasta creează cadrul necesar aplicării directivei menţionate. Deci, se pretinde a fi vorba despre o armonizare a dreptului intern cu acquis-ul comunitar.

După această clarificare, reţinem că pe drumurile publice pot conduce autovehicule numai persoanele care posedă permis de conducere de categoria sau subcategoria corespunzătoare autovehiculului ori dovada înlocuitoare, cu drept de circulaţie, a permisului.

În consecință, Curtea Constituţională a estimat că aplicarea interdicției privind eliberarea permiselor de conducere se justifică, în esenţă, în ipoteza în care aceasta se aplică pentru ocrotirea siguranţei traficului rutier. În special, în Codul penal și în Codul contravențional sunt prevăzute pentru anumite categorii de infracțiuni și, corespunzător, contravenții (ce atentează la siguranța traficului rutier), în calitate de pedeapsă sau sancțiune complementară, privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport (cu titlu exemplificativ, a se vedea art.263 și 264 din Codul penal; art.228 alin.(5) și 230 alin.(3) din Codul contravențional).

De altfel, și CtEDO în cauza Mihai Toma v. România a enunțat că anularea unui permis de conducere* constituie mai degrabă o problemă de materie penală (sublinierea ne aparţine –n.a.) [64, pct.21]. Acest raționament poate fi aplicat mutatis mutandis și în privința interdicției privind eliberarea permisului de conducere.

*Cu titlu de drept comparat, reținem că în Republica Cehă începând cu 1 ianuarie 2013, s-a instituit în Codul de executare o nouă măsură de asigurare a executării silite în privinţa pensiei de întreținere stabilită în favoarea minorului – suspendarea permisului de conducere. În doctrină, s-a avansat părerea că suspendarea permisului de conducere vizează într-un mod indirect îndeplinirea obligației din partea debitorului (care nu este însuși dispus să îndeplinească obligația sa) care să se simtă limitat – din lipsa dreptului lui de a conduce (prin suspendarea permisului de conducere) – în viața sa cotidiană într-atât de mult încât va lua într-un mod rapid – mai degrabă imediat – decizia inversă îndreptată spre plata întregii sume financiare datorate. (…) Deși suspendarea permisului de conducere reprezintă într-un mod general o intervenție atât de serioasă în viața privată a oricărei persoane, inclusiv a debitorului, și deși lipsește vreo legătură reală între permisul de conducere și suspendarea sa, pe de o parte, și datoriile debitorului, inclusiv plata pensiei de întreținere, pe de altă parte, caracterul, respectiv importanța și scopul pensiei de întreținere stabilite în favoarea minorului – în ochii legiuitorului (a Republicii Cehe – n.a.) – motivează și legitimează soluția aceasta de suspendare a permisului de conducere. În sfârșit, în viziunea autorului citat, măsura în cauză are rezultate pozitive și s-ar putea duce discuții privind extinderea acesteia la toate creanțele susceptibile de a fi recuperate în cadrul executării silite [74].

În această succesiune logică, Curtea Constituţională a apreciat că interdicția eliberării permiselor de conducere este disproporţionată în raport cu scopul pentru care aceasta a fost reglementată la articolul 22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare – asigurarea onorării obligațiilor incumbate debitorului printr-un document executoriu.

Distinct de cele nuanţate supra, se pune problema referitoarea la soarta juridică a interdicțiilor privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere aplicate începând cu 5 august 2016 (data intrării în vigoare a Legii nr.118/2016 prin care a fost adoptată prevederea declarată neconstituțională) și până la 10 mai 2017 (data pronunțării Hotărârii Curţii Constituţionale nr.17). Adică, a efectelor juridice ale Hotărârii Curţii Constituţionale nr.17.

În acest sens, regula generală instituită de art.26 alin.(7) din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională [65], constă în aceea că hotărârile Curţii Constituţionale produc efect numai pentru viitor. Totuși, și de la această regulă există excepție. Astfel, în Hotărârea nr.16 din 25 iunie 2013, Curtea Constituţională a statuat că „neretroactivitatea hotărârilor instanţei de jurisdicţie constituţională nu poate prevala în situaţia în care la baza hotărârilor judecătoreşti sunt puse prevederi legale care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi prin efect sunt declarate neconstituţionale”.

În afară de aceasta, în hotărârea enunțată, s-a etalat că „principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituţionale” [66, pct.66-68].

Prin prisma acestor raționamente, înclinăm a crede că interdicțiile privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere aplicate în baza art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare până la data pronunțării Hotărârii Curţii Constituţionale nr.17 (10 mai 2017) urmează a fi revocate.

Concluzii

În urma studiului întreprins, sintetizând cele reliefate supra, putem formula următoarele concluzii:

– articolul 22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare nu a reprezentat o transcriere literară a prevederilor art.8 lit.g) din Legea nr.269/1994. În realitate, la o analiză atentă, desprindem că suntem în prezența a două texte de lege distincte, chiar dacă există puncte de tangență între prevederile confruntate. Iată de ce, nu se poate susţine că există deja un precedent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind interdicţia eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere (avându-se în vedere Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 5 aprilie 2011);

– dreptul de a părăsi propria țară include atât o obligație pozitivă a statelor – aceea de a elibera documente –, cât și o obligație negativă – aceea de a nu pune piedici în calea unei persoane care dorește să părăsească țara;

– deși interdicția eliberării actelor menționate constituie o măsură care se aplică distinct de interdicția de a nu părăsi țara, în esență, aceasta are drept consecință îngrădirea dreptului la libera circulaţie. Or, în lipsa pașaportului și documentului de călătorie dreptul la libera circulaţie peste hotarele ţării nu poate fi realizat, prezenţa acestor acte fiind o condiţie indispensabilă pentru realizarea dreptului menţionat;

– interdicţia eliberării paşaportului şi documentului de călătorie (id est: actele care permit ieşirea din ţară) aplicată față de debitor în cadrul procedurii de executare silită a unui document executoriu, constituie o ingerinţă în dreptul la libera circulaţie consfințit de art.27 din Constituţie. Corespunzător, interdicţia eliberării buletinului de identitate şi permisului de şedere ca o categorie de acte de identitate aparte, precum şi a documentelor de stare civilă şi permisului de conducere implică intruziuni în dreptul la respectarea vieţii familiale şi private consacrat la art.28 din Constituție. Totuşi, atât dreptul la libera circulaţie, cât şi dreptul la respectarea vieţii familiale şi private, nu fac parte din categoria drepturilor absolute, a căror restrângere se exclude;

– buletinul de identitate și permisul de şedere, ca o categorie de acte de identitate aparte, permit titularului să se legitimeze (în egală măsură, ca şi paşaportul). Raţiunea eliberării acestor acte derivă din necesitatea înregistrării şi evidenţei populaţiei în stat. Iar neeliberarea acestor acte ar face iluzorie realizarea și asigurarea altor drepturi aflate în conexiune (cum ar fi: dreptul la proprietate și moștenire, dreptul la locuinţă, dreptul la muncă, libertatea activităţii de întreprinzător, dreptul la asistenţă și protecţie socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc.);

– înregistrarea documentelor de stare civilă (actele de naştere, de încheiere a căsătoriei, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces) este strâns legată de unele categorii de acte de identitate, constituind în cele mai dese cazuri o condiţie pentru eliberarea celor din urmă (de exemplu, actul de naştere constituind o premisă pentru perfectarea buletinului de identitate şi a paşaportului) şi are drept scop primordial protecția drepturilor nepatrimoniale ale persoanei;

– aplicarea interdicției privind eliberarea permiselor de conducere se justifică, în esenţă, în ipoteza în care aceasta se aplică pentru ocrotirea siguranţei traficului rutier;

– prin excelență, în cazul unor obligații cu caracter patrimonial executarea silită a unui document executoriu ar trebui să presupună un spectru de măsuri care să greveze patrimoniul debitorului în vederea îndeplinirii obligației cuprinse într-un document executoriu, dar nicidecum să nu suprime drepturile personale nepatrimoniale ale acestuia de o manieră disproporționată;

– interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere reprezintă în sine o măsură excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, şi prin aceasta fiind contrară art.27 și 28 combinate cu art.23 și 54 din Constituţie;

– şi o ultimă concluzie: interdicțiile privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere aplicate în baza art.22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare până la data pronunțării Hotărârii Curţii Constituţionale nr.17 (10 mai 2017) urmează a fi revocate.

*Acest articol a fost publicat în: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2017, nr. 8, pp. 30-46.

Referințe bibliografice: 

1. Legea nr.118 din 2 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.247-255.
2. Legea nr.269-XIII din 9 noiembrie 1994 cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.6.
3. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
4. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.7 din 5 aprilie 2011 pentru controlul constituţionalităţii art.8 lit.g), art.11 alin.(4) din Legea nr.269-XIII din 9 noiembrie 1994 cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova, cu modificările şi completările ulterioare, art.64 din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 în redacţia Legii nr.143 din 2 iulie 2010 pentru modificarea şi completarea Codului de executare al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.58.
5. Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 21 decembrie 2015. Dosarul nr.4ac-29/15. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_plen_csj.php?id=107
6. Ibidem.
7. Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 14 mai 2014. Dosarul nr.2r-263/14. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=9822
8. Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 2014. Dosarul nr.2r-1088/14. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=14933
9. Încheierea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău, din 26 mai 2015. Dosarul nr.2c11-111/15. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://jc.instante.justice.md/ro/hot
10. Decizia Colegiului civil al Curții de Apel Chișinău din 28 iulie 2015. Dosarul nr.2r-1666/15. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=02-2r-12194-22062015&solr_document_2=&Tematica=&solr_document_3=1
11. Legea nr.273-XIII din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.9.
12. BĂIEȘU, A. Developments of Constitutional Justice in the Republic of Moldova. În: Revista de Drept Constituțional, 2015, nr.1, p.272-290. ISBN: 2457-875401501
13. Hotărârea Curții Constituționale nr.7 din 4 martie 2016 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (modul de alegere a Preşedintelui) (Sesizarea nr.48b/2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, 59-67.
14. LETSAS, G. The ECHR as a Living Instrument: Its Meaning and Legitimacy. In: FØLLESDAL A., PETERS B., ULFSTEIN G. (eds.). Constituting Europe: The European Court of Human Rights in a National, European and Global Context. Cambridge: Cambridge University Press, 2013, p.106-141. ISBN 978-1-107-02444-1
15. Legea nr.100-XV din 26 aprilie 2001 privind actele de stare civilă. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.97-99.
16. Hotărârea Guvernului nr.1452 din 24 decembrie 2007 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la permisul de conducere, organizarea şi desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere şi condiţiile de admitere la traficul rutier. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.8-10.
17. CtEDH, Affaire Sissanis c. Roumanie, Requête no. 23468/02, Arrêt 25 janvier 2007. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-79230
18. ECtHR, Case of Baumann v. France, Application no.33592/96, Judgment of 22 May 2001. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-59470
19. ECtHR, Case of Napijalo v. Croatia, Application no. 66485/01, Judgment of 13 November 2017. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61443
20. ECtHR, Case of Battista v. Italy, Application no.43978/09, Judgment, 2 December 2014, pct.37, 43. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-148683
21. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat la 16 decembrie 1966, la New York şi ratificat de Republica Moldova la 28 iulie 1990, prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII. În: Tratate internaţionale, 1998, vol.1.
22. UN Human Rights Committee (HRC), CCPR General Comment No. 27: Article 12 (Freedom of Movement), 2 November 1999, CCPR/C/21/Rev.1/Add.9. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.refworld.org/docid/45139c394.html
23. GUILD, E. Dreptul de a părăsi o ţară. Document tematic. Comisarul pentru Drepturile Omului. Strasbourg: Consiliul Europei, 2013. 56 p.
24. CtEDH, Affaire Mustafa c. France, Requête no.63056/00, Arrêt 17 juin 2017. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-65707
25. CtEDH, Affaire Güzel Erdagöz c. Turquie, Requête no.37483/02, Arrêt 21 octobre 2008. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-89156
26. ECtHR, Case of Stjerna v. Finland, Application no. 18131/91, Judgment of 25 November 1994. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57912
27. ECtHR, Case of Burghartz v. Switzerland, Application no. 16213/90, Judgment of 22 February 1994, pct.23-24. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57865;
28. ECtHR, Case of Daróczy v. Hungary, Application no.44378/05, Judgment of 1 July 2008. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-87221
29. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
30. ECtHR, Case of Romet v. The Netherlands, Application no. 7094/06, Judgment of 14 February 2012. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-109080
31. Hotărârea Curții Constituționale nr.6 din 3 martie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 53 lit.c) din Legea nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public şi articolului 76 lit.g) din Codul muncii (suspendarea raporturilor de serviciu) (Sesizarea nr.50g/2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.123-127.
32. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
33. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrative al Curţii de Apel Chişinău din 6 martie 2017. Dosarul nr. 2r-219/17 2r-296/17 [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot
34. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrative al Curţii de Apel Chişinău din 7 martie 2017. Dosarul nr.2r-296/17 [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot
35. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrative al Curţii de Apel Chişinău din 7 martie 2017. Dosarul nr.2r-317/17. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot
36. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrative al Curţii de Apel Chişinău din 21 martie 2017. Dosarul nr. 2r-367/17. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot
37. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
38. ECtHR, Case of Lupsa v. Romania, Application no.11737/04, Judgment of 8 June 2006. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-75688
39. ECtHR, Case of Khuzhin and others v. Russia, Application no.13470/02, Judgment of 23 October 2008. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-89062
40. ECtHR, Case of Baka v. Hungary, Application no.20261/12, Judgment of 23 June 2016. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-163113
41. Hotărâre Curţii Constituţionale nr.1 din 15 ianuarie 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(3¹) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (Sesizarea nr.27a/2012). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.22-25.
42. CtEDH, Affaire Ignatov c. Bulgarie, Requête no.50/02, Arrêt 2 juillet 2009. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-93372
43. ECtHR, Case of Riener v. Bulgaria, Application no. 46343/99, Judgment of 23 May 2006. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-75463
44. ECtHR, Case of Gochev v. Bulgaria, Application no. no.34383/03, Judgment of 26 November 2009. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-95947
45. ECtHR, Case of Battista v. Italy, Application no. 43978/09, Judgment of 2 December 2014. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-148683
46. Ibidem.
47. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
48. Ibidem.
49. Nota informativă la Proiectul legii nr.105 din 15 martie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/3127/language/ro-RO/Default.aspx
50. Hotărârea Guvernului nr.609 din 17 mai 2016 cu privire la aprobarea Avizului la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.134-139.
51. Sesizarea nr. 20g din 15 februarie 2017 privind excepţia de neconstituționalitate a art.22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=sesizari&docid=579&l=ro
52. Legea nr.112 din 2 iulie 2014 pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.185-189.
53. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
54. Ibidem.
55. ECtHR, Case of Battista v. Italy, Application no. 43978/09, Judgment of 2 December 2014. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-148683
56. Judgment of the Court of Justice of 4 October 2012, Byankov, Case C‑249/11. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=128008&pageIndex=0&doclang=EN&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=159006
57. Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 28 ianuarie 2015. Dosarul nr. 2rc-41/15. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=16475
58. Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.193-197.
59. ECtHR, Partly dissenting opinion of Judge Costa in Case of Kyprianou v. Cyprus, Application no. 73797/01, Judgment of 15 December 2005. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-71671
60. ECtHR, Case of Battista v. Italy, Application no. 43978/09, Judgment of 2 December 2014. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-148683
61. Hotărârea Curții Constituționale nr.17 din 10 mai 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicția eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere) (sesizarea nr.20g/2017). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
62. Directiva Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene nr.2006/126/CE din 20 decembrie 2006 cu privire la permisul de conducere. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2006, nr.L417/18.
63. Judgment of the Court of Justice, 1 March 2012, Akyüz, Case C-467/10. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=119902&pageIndex=0&doclang=EN&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=163574
64. ECtHR, Case of Mihai Toma v. Romania, Application no. 1051/06, Judgment of 24 January 2012. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-108754
65. Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.8.
66. Hotărârea Curții Constituționale nr.16 din 25 iunie 2013 pentru controlul constituţionalităţii art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (Sesizarea nr. 4a/2013). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.177-181.
67. ECtHR, Case of Babiarz v. Poland, Application no. 1955/10, Judgment of 10 January 2017. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-171744
68. SÂRCU, D., MORĂRESCU, A. Definirea principiului proporţionalităţii în lumina jurisprudenţei naţionale şi internaţionale. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2013, nr.3(63), p.75-80. ISSN 1814-3199
69. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 23 noiembrie 2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 1 din Legea nr.54 din 21 februarie 2017 privind contracararea activităţii extremiste (utilizarea simbolurilor naziste) (Sesizarea nr.29a/2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.79-89.
70. ECtHR, Case of Bayev and others v. Russia, Applications nos. 67667/09, 44092/12 and 56717/12, Judgment of 20 June 2017. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-174422
71. Proiectul legii nr.200 din 19 iunie 2017 pentru modificarea Codului de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004 (art.63, 64). [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/3803/language/ro-RO/Default.aspx
72. Nota informativă la Proiectul legii nr.200 din 19 iunie 2017 pentru modificarea Codului de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004 (art.63, 64). [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/3803/language/ro-RO/Default.aspx
73. Constitutional Court of Bulgaria, Judgement of 31 March 2011, BUL-2011-1-001. [Accesat 17.07.2017] Disponibil: http://www.codices.coe.int/NXT/gateway.dll?f=templates&fn=default.htm
74. KLIMA, P. Suspendarea permisului de conducere – o nouă modalitate de executare silită în Republica Cehă. În: Revista Română de Executare Silită, 2016, nr.3, p.131-137. ISSN: 1584-8892