Categoria „timpul” în partea generală și partea specială a Codului penal

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

Timpul ca perioada pe parcursul căreia se desfășoară un proces anumit, presupune consecutivitatea unor evenimente și evoluția acestora, continuitatea procesului respectiv, și prin urmare poate fi privită ca o caracteristică cronologică (consecutivitatea manifestării evenimentelor) și cronometrică (continuitatea manifestării evenimentelor).

Consecutivitatea proceselor arată caracterul de decurgere a acestora în timp (până la, anterior, ulterior, concomitent etc.). Astfel, condiția obligatorie de stabilire a legăturii de cauzalitate este identificarea consecutivității externe a evenimentelor când fapta prejudiciabilă trebuie să precedeze urmarea prejudiciabilă (rezultatul infracțiunii).

Continuitatea presupune extinderea existenței evenimentelor sau proceselor care permite să stabilească perioada pe parcursul căreia a fost săvârșită infracțiunea.

Durata infracțiunii începe din momentul în care a început executarea acțiunii sau inacțiunii subiectului și ia sfârșit în momentul în care au încetat acțiunea sau inacțiunea ori urmările vătămătoare sau periculoase ale acestora. Așadar, timpul săvârșirii infracțiunii constituie una din cele mai fundamentale categorii ale dreptului penal și implică o atenție sporită, deoarece erorile în soluționarea chestiunilor de timp creează obstacole în proces de soluționare a problemelor de drept penal.

Referindu-ne la Partea Generală a Codului penal vom menționa că o deosebită atenție în cadrul acesteia este acordat timpului săvârșirii infracțiunii prevăzut în art.9 CP RM [1]. Așadar, art.9 CP RM (Timpul săvârșirii faptei) a fixat pentru prima dată în legea penală regula conform căreia timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

Deși legea penală în conținutul normei prevăzute la art.9 CP RM operează cu termenul „timpul săvârşirii faptei” și „timpul când a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor”(sublinierea ne aparține – n.a.), din interpretarea acestei categorii deducem că timpul presupune o dată concretă, exteriorizarea faptei într-un interval de timp concret, cum ar fi „data săvârșirii infracțiunii”. În opinia noastră, anume categoria „dată” este cea mai oportună, deoarece este una concretă și precisă, iar stabilirea ei va conduce la asigurarea clarității avansate a legii penale. Așadar, opinia care dă prioritate momentului săvârşirii acţiunii, numită şi teoria acţiunii, consideră că data săvârşirii infracţiunii este data când acţiunea s-a realizat, iar legea în vigoare în acest moment se va aplica faptei comise. În sprijinul acestei teorii se invocă, între altele, argumentul că legea în vigoare realizează ocrotirea valorilor sociale apărate de legea penală încă din momentul săvârşirii acţiunii incriminate. În această ordine de idei vom preciza că, din punct de vedere etimologic și semantic, este corectă utilizarea sintagmei „timpul infracțiunii” în schimb de „timpul săvârșirii infracțiunii”.

Timpul infracțiunii presupune perioada de o anumită durată în care iau naștere, se dezvoltă și încetează anumite evenimente și fapte care au impactul asupra aprecierea juridic-penală a faptei. Spre exemplu, evidențierea timpului strict determinat de lege „în timpul naşterii sau imediat după naştere” în cazul pruncuciderii în sensul art.147 CP RM este legată de perioada fiziologică a nașterii care presupune apariția unui copil.

Prin urmare, definiția timpului infracțiunii ar fi următoarea – perioada cronologică și cronometrică cu evenimentele sociale care o însoțesc și care au impactul asupra aprecierii juridico-penale a faptei săvârșite, pe parcursul căreia este executată latura ei obiectivă.

Timpul infracțiunii intenționate este timpul acțiunii sau inacțiunii prejudiciabile indiferent de survenirea urmărilor, iar timpul infracțiunii săvârșite din imprudență – este timpul survenirii urmărilor prejudiciabile.

În vederea stabilirii incidenţei legii penale în raport cu timpul, important de stabilit este momentul în care se comite infracţiunea şi momentul producerii rezultatului. Astfel, în cazul infracţiunilor a căror rezultat se produce imediat după executarea acţiunii sau inacţiunii incriminate, stabilirea momentului comiterii nu ridică nici o problemă, deoarece se apreciază că momentul comiterii se identifică cu momentul executării acţiunii şi producerii rezultatului, caz în care se va aplica legea în vigoare la acel moment.

Infracțiunile săvârșite din imprudență se consideră consumate din momentul survenirii urmărilor prejudiciabile, pe cale de consecință, nu există urmări – nu există faptă infracțională imprudentă. Problema răspunderii penale pentru infracțiunea imprudentă poate apărea doar în cazul prezenței urmărilor prejudiciabile, uneori chiar după expirarea unei perioade de timp îndelungat de la ziua săvârșirii infracțiunii.

Reieșind din cele expuse, putem conchide că timpul infracțiunii este timpul săvârșirii a acțiunilor de către făptuitor și nu momentul propriu-zis de survenire a urmărilor prejudiciabile (în cazul nostru – a decesului). La fel, se va determina timpul săvârșirii infracțiunii în cazul în care victima atentatului a supraviețuit ca urmare a asistenței medicale calitative.

Legea penală vorbește despre timpul săvârșirii infracțiunii care presupune timpul comiterii faptei. Totodată, timpul consumării infracțiunii presupune timpul survenirii consecințelor prevăzute de legea penală. De fapt, nu există nici o disconcordanță, deoarece legea penală are în vedere atât momentul săvârșirii infracțiunii (momentul din care curge termenul de prescripție) cât și momentul consumării infracțiunii când au survenit urmările prejudiciabile. Așadar, atât pentru infracțiunile intenționate, cât și pentru cele săvârșite din imprudență există timpul survenirii urmărilor prejudiciabile.

În conținutul art.16 CP RM (Clasificarea infracțiunilor) este efectuată interconexiunea dintre caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunilor prevăzute de Partea specială a Codului penal și sancțiunea sub forma pedepsei închisorii și duratei acesteia. O deosebită atenție din perspectiva timpului este acordată prescripției tragerii la răspunderea penală, liberării de răspunderii penale. Legiuitorul a ținut cont de infracțiuni cu componența materială, precum și de o longevitate determinată de timp cu scop de a calcula termenele prescripției răspunderii penale.

Stabilirea corectă și precisă a timpului infracțiunii are un impact considerabil asupra următoarelor competențe ale justițiabilului: precizarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în timp; stabilirea discernământului infractorului; identificarea stării psiho-fizică a infractorului în momentul săvârșirii infracțiunii; determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripție a răspunderii penale, a prescripției executării pedepsei etc.; aplicarea legilor de amnistie și grațiere; calcularea recidivei.

Prin urmare, putem evidenția următoarele teze care demonstrează  însemnătatea juridico-penală a timpului infracțiunii, după cum urmează:

– este o circumstanță care influențează la stabilirea limitelor temporale a acțiunii legii penale: numai în cazul în care se cunoaște timpul concret al săvârșirii unei fapte prejudiciabile, justițiabilul poate să stabilească legea penală care va fi aplicată în proces de apreciere juridico-penală.
– este factorul care stabilește, dacă o faptă este prevăzută de legea penală sau nu, cu alte cuvinte, dacă fapta conține semnele unei infracțiuni sau nu. În unele cazuri, anume timpul infracțiunii constituie factorul prejudiciabilității a celor comise, în unele cazuri el participă în formarea pericolului social al faptei sau în calitate de factor de criminalizare a acesteia, în alte cazuri timpul arată gradul redus sau avansat al pericolului social al faptei; alteori, timpul constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, timpul infracțiunii este indicele transformării a raporturilor juridico-penale fiind condiționat de actul comportamentului infracțional.
– este un criteriu accesoriu necesar pentru diferențierea pluralității infracțiunilor și a infracțiunilor unice, pe parcursul cărora acțiunea sau inacțiunea sunt exercitate într-o perioadă cu pauze temporare nesemnificative sau care coincid în timp (infracțiunile prelungite), precum și de la infracțiunile continue.
– este un factor important pentru stabilirea termenilor prescripției tragerii la răspundere penală – momentul din care decurge prescripția tragerii la răspunderea penală [2, p.19].
– este perioada de care este legată capacitatea persoanei care a comis fapta prejudiciabilă de a răspunde penal reieșind din cerințele de atingere a vârstei necesare, a responsabilității psihico-sociale, a prezenței semnelor necesare pentru subiectul special. Timpul este criteriul care împreună cu altele contribuie la identificarea elementului intelectiv și volitiv al vinovăției, și prin urmare, să fie efectuată calificarea faptei infracționale în baza criteriilor subiective.

Din perspectiva temeiului răspunderii penale, semnificația timpului infracțiunii este explicată prin faptul că el formează prejudiciabilitatea faptei infracționale și constituie factorul criminalizării acesteia sau, dimpotrivă, reduce gradul prejudiciabilității, devine mijloc de diferențiere a răspunderii penale prevăzut pentru săvârșirea faptei infracționale, precum și exclude prejudiciabilitatea faptei și asigură dezincriminarea acesteia.

În Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova noțiunile „timp”, „perioada”, „termen”, „durata” sunt întâlnite în următoarele cazuri:

– „în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile” – a 23 CP RM (Iresponsabilitatea);
– „săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale” – 29 CP RM (Infracţiunea continuă);
– „infracţiunile săvârşite în timpul minoratului” – lit.a) alin.(5) art.34 (Recidiva);
– „promis din timp”, „nu a fost promis din timp”–(5) art.42 CP RM (Participația), art.49 CP RM (Favorizarea);
– „înştiinţare la timp a organelor de drept” – alin.(4) 56 CP RM(Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii);
– „achitarea amenzii în rate timp de pînă la 5 ani” – alin.(4) 64CP RM(Amenda);
– „în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activităţi”– (3) art.65CP RM(Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate);
– „în afara timpului serviciului de bază sau de studii” – alin.(1) 67 CP RM (Munca neremunerată în folosul comunităţii);
– „timp de cel mult 18 luni” – alin.(5) 67 CP RM (Munca neremunerată în folosul comunităţii);
– „comportarea în timpul şi după consumarea infracţiunii” – alin.(1) art.79 CP RM (Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege);
– „timpul aflării persoanei sub arest preventiv” – (3) art. 88 CP RM (Calcularea termenelor pedepsei şi computarea arestului preventiv);
– „comportarea lor în timpul executării pedepsei” – alin.(1) art.92 CP RM (Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă);
– „în timpul executării pedepsei” – alin.(1) art.95 CP RM (Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave); art.99 CP RM (Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical); alin.(1) art.102 CP RM (Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical);
– „timp de război” – a127 CP RM (Timpul de război);
– „perioada de probațiune” – alin.(3) art.62 CP RM (Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice); (2) art.90 CP RM (Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei); alin.(2) art.90¹ CP RM (Condamnarea cu suspendarea parțială a executării pedepsei cu închisoare);
– „o anumită perioadă a anului” – alin.(2) art.73 CP RM (Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate);
– „orice perioadă de detenţie provizorie” – (2) art.86 CP RM (Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin);
– „perioada prevăzută la lit.a) alin.(2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate” – (7) art.106¹ CP RM (Confiscarea extinsă);
– „în perioada amânării executării pedepsei” – alin.(4) 96 CP RM (Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi persoane care au copii în vârstă de până la 8 ani);
– „perioada de exploatare” – alin.(2) 134² CP RM (Aeronavă aflată în zbor şi aeronavă aflată în exploatare).
– „termenul de probă” – alin.(3) art.62 CP RM (Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice); (2) art.90 CP RM (Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei); alin.(2) art.90¹ CP RM (Condamnarea cu suspendarea parțială a executării pedepsei cu închisoare);
– „termen” – (1) art.73 CP RM (Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate); alin.(2) art.65¹ CP RM (Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui drept); art.70 CP RM (Închisoarea); lit.l) alin.(1) art.76 CP RM (Circumstanţele atenuante); art.84 CP RM (Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni); art.85 CP RM (Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe); art.87 CP RM (Modul determinării termenului pedepsei definitive în cazul cumulării diferitelor pedepse); art.88 CP RM (Calcularea termenelor pedepsei şi computarea arestului preventiv); art.89 CP RM (Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală); art.90 CP RM (Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei); art.90¹ CP RM (Condamnarea cu suspendarea parțială a executării pedepsei cu închisoare); art.91 CP RM (Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen); art.92 CP RM (Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă); art.96 CP RM (Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi persoane care au copii în vârstă de pînă la 8 ani); art.96¹ CP RM (Dispunerea internării forţate într-o instituţie ftiziopneumologică); art.101 CP RM (Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical alienaţilor); art.102 CP RM (Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical; art.111 CP RM (Stingerea antecedentelor penale); art.112 CP RM (Reabilitarea judecătorească).

În jurisprudența Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova referințe la timp în legea penală se extrapolează în următoarele teze:

– minoratul persoanei care a săvârşit infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională – pct.13 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la unele chestiuni ce vizează individualizarea pedepsei penale, nr.8 din 11.11.2013 în baza alin.(1) art.79 CP RM.
– data săvârşirii infracţiunii – instanţele de judecată, la stabilirea pedepsei minorilor sub formă de închisoare, urmează să respecte prevederile alin.(3) art.70 CP RM, conform cărora pentru persoana care, la data săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate.
– comportamentul vinovatului până la săvârşirea infracţiunii,în timpul şi după săvârşirea infracţiunii – pct.11 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la unele chestiuni ce vizează individualizarea pedepsei penale, nr.8 din 11.11.2013, în conformitate cu art.79 CP RM, stabilirea pedepsei sub limita minimă sau a unei pedepse mai blânde, care nu este prevăzută în sancţiunea articolului corespunzător din Codul penal, în baza căruia este încadrată infracţiunea, se admite luând numai în considerare personalitatea vinovatului în cazul existenţei circumstanţelor excepţionale, legate de scopul, motivele, rolul vinovatului, precum și comportamentul acestuia până la săvârşirea infracţiunii, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii.
– timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei – potrivit pct.19 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, nr.23 din 12.12.2005, în redacţie nouă prin Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.21 din 26.03.2018, timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei.
– periodicitatea verificării necesității continuării unor măsuri – în conformitate cu pct.25 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, nr. 23 din 12.12.2005, necesitatea continuării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se verifică de către instanţa de judecată, periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni, etc.

Dintr-o altă perspectivă, legea condiționează existența infracțiunii de anumite împrejurări care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, „în timp de război” etc.). Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care caracterizează natura sau durata intervalului de timp. În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiție în conținutul incriminării sau o circumstanță modificatoare a acesteia.

Astfel, analizând Partea Specială a Codului penal, putem observa că însemnătatea timpului în săvârșirea infracțiunii constă în faptul că răspunderea penală poate surveni doar în unul din următoarele cazuri:

– cu condiția săvârșirii unei astfel de fapte într-o perioadă de timp strict determinată: „în timpul naşterii sau imediat după naştere”(art.147 CP RM „Pruncuciderea”); „în timpul unei calamităţi” (a) alin.(2) art.186 CP RM „Furtul”);„în timpul zborului” (lit.c) și lit d) art.289¹ CP RM „Infracţiuni contra securităţii aeronautice şi contra securităţii aeroporturilor”) etc.;
– cu condiția că această perioadă este de o continuitate necesară – „neanunţarea la timp a autorităţilor publice” (art.199³ CP RM „Tăinuirea sau păstrarea ilegală a bunurilor arheologice mobile”); „eschivarea de la executarea pedepsei a condamnatului căruia i s-a permis să plece pe scurtă durată din locurile de deţinere” (319CP RM „Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare”);
– cu condiția săvârșirii unei astfel de fapte în caz de repetare unor acțiuni (inacțiuni) pe parcursul unei perioade de timp prevăzute de lege (art.135¹ CP RM (Infracţiuni împotriva umanităţii) „săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac”).

După cum se observă din analiza normelor juridico-penale, cea mai relevantă, în opinia noastră, este folosirea în textul legii a noțiunii de „perioadă” care poate fi privită în calitate de un sistem de coordinate, deoarece orice faptă prejudiciabilă este caracterizată prin începutul, dezvoltarea (evoluția) acesteia, precum și prin terminarea (epuizarea) ei.

În funcție de construcție legislativă a componenței de infracțiune timpul săvârșirii acesteia va fi diferit:

– În componențele formale timpul săvârșirii infracțiunii este timpul executării faptei prejudiciabile (acţiunii sau inacţiunii) – în cazul acestor infracţiuni consumarea şi timpul săvârşirii faptei se suprapun;
– În componențele formal-reduse timpul săvârșirii infracțiunii este determinat prin timpul executării etapei infracționale căreia legiuitorul i-a atribuit momentul de consumare a infracțiunii.
– Timpul săvârșirii infracțiunii cu componența materială este considerat timpul săvârșirii faptei prejudiciabile indiferent de faptul și timpul survenirii urmărilor prejudiciabile.

În doctrina penală şi practica judiciară este controversată şi problema timpului săvârşirii infracţiunii cu participaţie. De fapt, în jurul acestei probleme s-au conturat două opinii:

1. Susţinătorii primei opinii consideră că timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este legat de timpul săvârșirii infracțiunii în participație este legat cu timpul săvârșirii infracțiunii de către autor, deoarece figura lui este principală în institutul participației, iar fapta săvârșită de el, este descrisă ca infracțiunea prevăzută la Partea Specială a Codului penal [3, p.17-20]. Această concluzie se bazează pe teoria unicităţii ilicitului penal conform căreia actele de participaţie penală sunt guvernate de legea penală în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor. În opinia autorilor care o susțin, această soluţie este şi echitabilă având în vedere că asigură un tratament juridic nediferenţiat între autor şi coparticipanţii, iar utilitatea ei practică rezidă în faptul că sancţionarea participaţiei penale se raportează la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
2. Din punctul de vedere al celor care susţin a doua opinie, timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este timpul realizării (executării) de către fiecare participant a rolului său în săvârşirea infracţiunii (acțiunii, inacțiunii), ce determină gradul de participație a fiecăruia în fapta infracțională. Luând în considerare faptul că persoanele care comit fapta infracțională în participație acționează în diferite perioade ale timpului, timpul săvârșirii infracțiunii de către fiecare participant poate și să nu coincide cu timpul activității autorului. Uneori în practică sunt întâlnite cazuri când între acțiunile infracționale ale autorului și a altor participanți trec chiar ani de zile, deși la baza comportamentului infracțional al participanților se află o singură infracțiune care îi unește și care se caracterizează cu un ansamblu de semne obiective și subiective. Astfel, pentru organizator – timpul când alți participanți au săvârșit acțiunile care au condus la survenirea rezultatului, pentru instigator – momentul când acesta l-a ademenit pe autor, pentru complice – săvârșirea acțiunii care contribuie la săvârșirea faptei prejudiciabile. Dacă fapta prejudiciabilă s-a manifestat în activitatea organizațională, de instigare sau de complicitate, atunci ea se consideră a fi săvârșită în momentul de exercitare a acțiunilor respective, indiferent de momentul când fapta prejudiciabilă propriu-zisă a fost săvârșită de către făptuitor. Luând în considerare că din interpretarea art.83 CP RM raportat la art.8, 9 şi 10 CP RM, rezultă că organizatorul, instigatorul şi complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru făptuitor, care era în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor lor (organizatorului, instigatorului şi complicelui), dar nu de legea care era în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor de către făptuitor. Astfel, dacă infracțiunea este săvârșită în participație, atunci pentru fiecare participant se aplică timpul executării a propriilor acțiuni infracționale. Dacă timpul săvârşirii acţiunilor organizatorului, instigatorului şi a complicelui nu coincide cu timpul săvârşirii acţiunilor făptuitorului, în cazul succesiunii de legi penale, în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor (inacţiunilor) de către făptuitor este mai severă, atunci în calitate de lege aplicabilă organizatorului, instigatorului sau complicelui se recunoaște legea în vigoare pentru participant la momentul realizării de către fiecare din ei a rolului propriu la săvârșirea infracțiunii, iar pentru autor se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii de către acesta a acţiunilor (inacţiunilor) proprii. În asemenea mod, se asigură respectarea principiului activităţii şi neretroactivităţii legii penale mai aspre faţă de toţi participanţii la infracţiune. Totodată, se poate întâmpla însă ca o faptă, considerată infracţiune la momentul săvârşirii ei, să fie descoperită şi judecată mai târziu, într-un moment în care percepţia socială asupra gravităţii acesteia să se fi schimbat, legea nouă considerând că aceeaşi faptă nu mai constituie o infracţiune [4].

În opinia noastră, cea mai reușită teorie este teoria unicităţii ilicitului penal conform căreia actele de participaţie penală sunt guvernate de legea penală în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor. Astfel, legea penală în art.41 CP RM definește participația în felul următor: „Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate”, și nu acțiunile participanților ce constau în crearea condițiilor favorabile pentru săvârșirea faptei infracționale. Astfel, acțiunile organizatorului, a complicelui și a instigatorului nu au semnificație de sine stătătoare și nu prejudiciază în mod direct obiectul, ele se incorporează și se manifestă în acțiunile autorului.

Totodată, co-participanții au posibilitatea după publicarea legii penale mai severe și până la intrarea acesteia în vigoare să preîntâmpine săvârșirea infracțiunii de către autor, iar în afară de aceasta, complicele are posibilitatea obiectivă să înlăture aportul adus pentru săvârșirea faptei infracționale, spre exemplu, să ia înapoi arma oferită autorului, iar în cazul promisiunii de a-l ajuta pe autor e suficient să-i comunice despre intenția de a renunța la promisiunea făcută etc. Reieșind din cele expuse, momentul săvârșirii infracțiunii pentru participanți este momentul de săvârșire a faptei infracționale de către autor.

Nedenunțarea sau tăinuirea promisă din timp, ca forma complicității, se recunoaște consumată doar atunci când autorul obținând promisiunea din timp de a ascunde infracțiunea sau urmele acesteia, va săvârși această infracțiune. Acțiunile întârziate care constau în tăinuirea reală a făptuitorului, a urmelor infracțiunii, a obiectelor obținute pe cale infracțională, nu creează temeiuri noi pentru survenirea răspunderii penale. Prin urmare, promisiunea de a ascunde infracțiunea sau urmele acesteia a fost formulată, și însăși fapta infracțională a fost săvârșită până la adoptarea legii penale mai severe, iar nedenunțarea și tăinuirea reală a faptei infracționale consumate – după adoptarea acesteia, atunci atât autorul, cât și cel care a favorizat săvârșirea acestei infracțiuni urmează să răspundă în baza legii penale anterioare (mai blânde).

Favorizarea infracțiunii care ulterior a fost dezincriminată, nu poate fi recunoscută în calitate de infracțiune de sine stătătoare sau să fie recunoscută în calitate de circumstanță care agravează răspunderea penală pentru săvârșirea unei alte infracțiuni [5, p.120].

Tăinuirea ca forma favorizării nu constituie participație deși se aseamănă mult cu forma de complicitate fizică sau intelectuală. Argumentul este că tăinuirea, ca favorizarea infracțiunii, nu contribuie la săvârșirea infracțiunii și nu se află în legătura de cauzalitate cu survenirea urmărilor prejudiciabile. Tăinuirea nepromisă din timp cade sub incidența legii penale care a fost în vigoare la momentul săvârșirii tăinuirii propriu-zise. Ținând cont de faptul că tăinuirea este o infracțiune continuă, urmează a fi aplicate regulile de aplicare a legii penale pentru faptele infracționale continue. Schimbarea categoriei a infracțiunii tăinuite (favorizate) poate avea loc în următoarele cazuri:

– modificarea legislativă a sancțiunii din conținutul normei juridico-penale a Părții Speciale a Codului penal care prevede răspunderea penală pentru tăinuirea infracțiunii, care reduce limita de sus a privațiunii de libertate;
– reducerea categoriei gravității infracțiunii tăinuite la pronunțarea sentinței de condamnare.

Această problemă de calificare a tăinuirii infracțiunilor deosebit de grave și excepțional de grave este strâns legată de prevederile cu privire la retroactivitatea legii penale. În opinia noastră, modificarea legislativă a sancțiunii prevăzute pentru fapta infracțională tăinuită, care reduce gravitatea acestei fapte trebuie să conducă la concluzia necesității a efectului retroactiv a legii penale aplicate față de persoane care au săvârșit tăinuirea până la intrarea acestei legi în vigoare.

Problema stabilirii timpului infracțiunilor continue și prelungite. Infracțiunea continuă reprezintă fapta prejudiciabilă (acțiunea sau inacțiunea) care este însoțită de neexecutarea relativ neîntreruptă a unor obligații la etapa consumării infracțiunii. Față de persoane care au săvârșit infracțiunile continue se aplică legea penală care a acționat în perioada exercitării a primei acțiuni sau a inacțiunii, reieșind din următoarele considerente:

– În primul rând, la momentul săvârșirii faptei infracționale continue răspunderea penală poate fi mai blândă, decât la momentul consumării faptice a acesteia.
– În al doilea rând, la momentul săvârșirii faptei imputate, cele comise putea și să nu fie criminalizate și, prin urmare, aplicarea sancțiunii penale în cazul dat ar fi absolut nejustificată.

Infracțiunile continue care sunt săvârșite prin acțiune cuprind, spre exemplu, răpirea unei persoane (art.164 CP RM); răpirea minorului de către rudele apropiate (art.164¹ CP RM); luarea de ostatici (art.280 CP RM); purtarea, armelor de foc a muniţiilor fără autorizaţia corespunzătoare (art.290 CP RM) etc.

Infracțiunile continue care sunt săvârșite prin inacțiune constau în neexecutarea unor obligații legitime, cum ar fi: eschivarea cu rea-voinţă a părinţilor de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, dacă aceasta a determinat plasamentul copilului în instituții rezidențiale sau servicii sociale de plasament (alin.(1) art.201² CP RM „Exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor părinteşti”); eschivarea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de răspundere ori de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală, precum şi de către o persoană juridică, a obligaţiilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice, dacă aceasta a provocat din imprudenţă: a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor; b) pieirea în masă a animalelor; c) decesul persoanei; d) alte urmări grave (alin.(1) art.226 CP RM „Neîndeplinirea obligaţiilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice”); evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit care trebuia să fie achitat depăşeşte 2500 de unităţi convenţionale (alin.(1) art.244¹ CP RM „Evaziunea fiscală a persoanelor fizice”); eschivarea de la convocarea adunării generale a asociaţilor (acţionarilor) societăţii comerciale (alin.(1) art.245⁹„Împiedicarea realizării drepturilor asociaţilor (acţionarilor) societăţii comerciale şi privarea nelegitimă de aceste drepturi”); eschivarea de la achitarea drepturilor de import care depășește 100 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei (alin.(1) art.249 CP RM „Eschivarea de la achitarea drepturilor de import”); eschivarea de la executarea pedepsei a condamnatului căruia i s-a permis să plece pe scurtă durată din locurile de deţinere (art.319 CP RM „Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare”); neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale (alin.(1) art.320 CP RM „Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată”); eschivarea de la serviciul militar în termen, de la serviciul militar cu termen redus sau de la serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi prin automutilare, simularea unei boli, falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune (art.353 CP RM „Eschivarea de la serviciul militar în termen, de la serviciul militar cu termen redus sau de la serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi”) etc.

Timpul săvârșirii infracțiunii continue este momentul încetării acțiunilor sau inacțiunilor infracționale benevol de către făptuitorul sau indiferent de voința acestuia (în caz de contracarare a faptei, sau din momentul de încetare a obligației de la executarea căreia se eschiva făptuitorul sau din momentul apariției circumstanțelor care acordă posibilitate de săvârșire a infracțiunii etc.).

Infracțiunea prelungită reprezintă fapta infracțională cu intenția premeditată unică ce constă dintr-o serie de acțiuni (inacțiuni) omogene sau identice care sunt săvârșite, de obicei, cu o întrerupere temporară nesemnificativă sau săvârșirea cărora coincide în timp și astfel de fapte sunt îndreptate spre obținerea unui singur rezultat comun. Față de persoane care au săvârșit infracțiunile prelungite se aplică legea penală care a acționat în perioada exercitării a ultimei acțiuni sau a inacțiunii care constituie infracțiunea prelungită [2. p.23-24].

Timpul infracțiunii prelungite este momentul de încetare a ultimei din acțiunile omogene sau identice care per ansamblu constituie această faptă infracțională. Dacă persoana săvârșește câteva acțiuni identice sau omogene o parte din care este exercitată până la intrarea legii penale în vigoare care le incriminează, dar o altă parte – după intrarea acestei legi în vigoare, atunci fapta prejudiciabilă a persoanei constituie infracțiunea doar în partea celor acțiuni care erau deja prevăzute de lege penală în momentul săvârșirii acestora.

Referințe bibliografice:

1. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.
2. Аитова О.Ф. Уголовно-правовые проблемы времени преступления: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Саратов: Саратовская государственная юридическая академия», 2016, c.19.
3. Котова Н.К. Уголовное право Республики Казахстан: Общая часть / учебное пособие. – Алматы: Академия экономики и права, 2013. – 218 с., c.17-20.
4. -M. Fodor. Legătura dintre drept și timp – discuții privind instituția prescripției. În: Anuarul Institutului de istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. 2016. Series Humanistica, Vol.14 – p. 287-296.
5. Решняк М.Г.Проблемы действия уголовного закона во времени в свете гуманизации уголовного законодательства: Монография. – Москва: М.: Международный юридический институт, 2012. 112 с., С.120.