Apariția și evoluția istorică a legislației privind securitatea și sănătatea în muncă pe teritoriul Republicii Moldova și a altor state

*Acest articol a fost publicat în cadrul Culegerii comunicărilor din cadrul Conferinței științifice națională cu participare internațională „REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC NAȚIONAL” din 1 și 2 octombrie 2019, organizată cu ocazia aniversării de 60 de ani ai Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova.

La începutul secolului XX, Sydney Webb afirma că „dintre toate invențiile secolului al XIX-lea în materie de organizare socială legislația muncii este cea mai răspândită”[1, p.13].

Conceptul de muncă a suferit de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire,numeroase transformări în raport de condițiile de viață, de normele moral-religioase dominante, de educația însuşită, de tradițiile a căror origini se pierd în negura vremurilor [1, p.11].

Analizând fenomenul muncii putem constata că el prezintă o sumă de aspecte de naturi diferite (economice, sociale, morale, juridice) care cercetate cu atenție ne dau o imagine veridică a evoluției societății omeneşti.

Formarea legislației muncii iar apoi constituirea ca ramură distinctă a dreptului muncii este rezultatul unui proces evolutiv ce este determinat de evoluția în ansamblu a societății. Apariția şi extinderea muncii salariate au determinat adoptarea unei legislații corespunzătoare,astfel diversificarea şi amploarea relațiilor sociale de muncă au condus la perfecționarea continuă a acestei legislații, la constituirea autonomă a noii ramuri de drept [3,p.7].

Primele reglementări în domeniul securității muncii au fost elaborate ulterior revoluției industriale de la sfârșitul sec. XVIII-lea de către James Watt care a inventat mașina cu aburi, a implicat utilizarea pe larg a muncii salariate. Nivelul înalt de exploatare a muncitorilor, condițiile de muncă nocive și în special protestele muncitorești au impus Parlamentul englez să recurgă la reglementarea legală a unor aspecte ce țin de securitatea muncitorilor. Astfel, în anul 1883 au fost numiți primii inspectori pentru fabrici, iar în anul 1844 a fost adoptat Marele act al fabricii, care a continuat aproape un secol [4,p.16].

Franța este statul care se remarcă prin cele mai vechi referiri la protecția muncii. Până la revoluția franceză activitățile fizice şi intelectuale au fost privite ca prestări de servicii şi erau reglementate prin norme de drept public. Abia în Codul civil al lui Napoleon se recunoaşte natura de drept privat a raporturilor născute între patroni şi prestatorii de servicii, însă expresia contractului de muncă începe să fie utilizată după alte câteva decenii, spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

În anul 1802a fost adoptată Legea pentru sănătatea și moralitatea ucenicilor, care stabilea standardul pentru ventilație și permitea magistraților sau membrilor din localitate să inspecteze orice loc de muncă. Tot în Franța a apărut în anul 1833 Legea pentru serviciul oficial de inspecție, iar în anul 1841 Legea pentru condițiile de muncă a copiilor în uzine, ateliere și  manufacturi. Totodată au fost constituite mai multe instituții de stat și organizații obștești care au contribuit la dezvoltarea domeniului securității muncii, și anume: Asociația din Mulhause pentru prevenirea accidentelor (1867), Asociația normandă pentru prevenirea accidentelor de muncă (1879), Asociația industriașilor din Franța pentru prevenirea accidentelor de muncă (1883), Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale (1906) și Consiliul Național de Securitate (1913) [5,p.54-55].

Germania a avut primele reglementări în domeniul protecției muncii în Legea tinerilor care muncesc în fabrici din 1839 și Legea pentru numirea inspectorilor din 1845. Ulterior, s-au adoptat Codul industrial din 1869, Codul imperial de asigurări din 1884, Legea minelor, Legea produselor toxice, Legea produselor explozive și Legea echipamentelor tehnice, care cuprind referiri concrete la condițiile minime de securitate și igienă a muncii. În anul 1853 s-a înființat Inspecția de protecție a muncii, în temeiul Legii prusace privind unele modificări ale reglementării din 09.03.1839 în materie de ocupare a tinerilor muncitori în manufacturi, iar în anul 1854 au fost numiți primii trei inspectori pentru manufacturi ca organe ale puterii de stat [4, p.17].

Statele Unite ale Americii au avut primele reglementări de protecție a muncii în statul Massachusetts prin Legea pentru prevenirea accidentelor în fabrici din 1877 și prin Legea declarării și cercetării accidentelor din 1886, care au condus la dezvoltarea unei întregi infrastructuri de instituţii şi reglementări la nivel naţional şi internaţional cu scopul de a proteja sănătatea şi securitatea şi a preveni accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale.

La nivel internațional, primele reglementări ce vizează securitatea muncitorilor apar abia la începutul sec. XX-lea. Astfel, în anul 1906, Asociația Internațională pentru protecția muncitorilor a adoptat Convenția de la Berna care interzicea folosirea unei boli profesionale îngrozitoare-necroza maxilarelor.

În anul 1919 a fost constituită Organizația Internațională a Muncii a cărei preocupare principală a constat în sănătatea și securitatea în muncă.

Astfel, Uniunea Europeană constituie organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială a statelor semnatare ale tratatelor de constituire, în domeniile economic, social, politic, al drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe. Prin ,,Actul Unic European” din 1987 s-a convenit ca în Europa dezvoltarea politicilor armonizate să se realizeze prin reglementări tehnice şi standarde şi că în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă se impune ,,armonizarea reglementărilor referitoare la sănătate şi securitate în muncă pe baza unui nivel ridicat de protecţie ”.

Un pas important îl constituie Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (ECSC/CECA), care a deschis piața comună a cărbunelui și a oțelului între cele 6 state fondatoare (Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda). Ulterior prin Tratatul de la Roma au decis constituirea Comunității Economice Europene (CEE), bazată pe libera circulație a mărfurilor, serviciilor și forței de muncă și a Comunității Europene de Energie Atomică (EUROATOM).

În 1957 au loc primele acțiuni comunitare în domeniul securității muncii, când în cadrul tratatului CECA au fost lansate acțiuni ,,pilot” pentru promovarea cercetărilor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă a muncitorilor din sectoarele cărbunelui și oțelului. Aceste acțiuni au fost lansate în urma unui grav incendiu declanșat în 1956 în minele Bois du Cazier (Belgia)care s-a soldat cu moartea a 264 mineri. Consiliul de miniștri al CECA a convocat o conferință tripartită referitoare la îmbunătățirea securității și sănătății, prin care a fost constituit Organul permanent pentru securitate și salubritate în minele de huilă și alte industrii extractive.

În 1974, prin decizia Consiliului a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate, igienă și protecția sănătății la locul de muncă. Ulterior, în 1978 și 1984 a fost lansat primul și cel de-al doilea program de acțiune în domeniul sănătății si securității în muncă și adoptarea de măsuri legislative.

În România activitatea de protecție a muncii a evoluat odată cu dezvoltarea industriei, primele recomandări cu privire la această activitate fiind formulate la începutul secolului al XIII-lea, de către industriași și organele de stat care cereau să se desfășoare o activitate de educare a muncitorilor pentru a-i feri de pericolele la care sunt expuși, indicându-se și mijloace pentru combaterea acestora.

Reglementările sanitare au fost primele acte legislative din România vechiului Regat ce aveau în conținut prevederi referitoare la situația lucrătorilor din industrie. În anul l867 este promulgat primul Regulament pentru industriile insalubre (aplicabil doar în capitală), pentru ca în 1874 să se emită prima lege pentru organizarea serviciului sanitar care făcea expres referire la necesitatea apărării sănătății lucrătorilor din industrie. Următoarea lege prin care protecția muncii a fost reglementată indirect a fost Legea minelor din 1895, care prevedea prin art.30 obligația întreprinzătorului de a lua toate măsurile pentru a executa lucrările de exploatare, astfel încât să evite orice pericol și să garanteze siguranța lucrătorilor. Alte acte normative cu reglementări privind protecția muncii din acea perioadă au fost Legea pentru repausul în zilele de duminică și sărbători din 1897, Legea privind ajutoarele de boală și lehuzie din 1923 și Legea privind munca minorilor și femeilor din 1928.

Anul 1909 marchează apariția primului proiect al Legii contractelor de muncă ce va fi adoptat în anul 1929. Îmbunătățirea şi reglementarea raporturilor dintre patroni şi ucenici, precum şi asigurarea împotriva accidentelor de muncă s-a realizat în parte prin Legea pentru asigurările muncitoreşti elaborată în 1912.

Între anii 1912-1945 a funcționat în cadrul ,,Casei centrale autonome a asigurărilor sociale”, Serviciul de igienă industrială, care a făcut cunoscute măsurile de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale. În perioada următoare au fost elaborate unele acte normative privind prevenirea accidentelor de muncă, printre care regăsim Legea 408/1945 cu privire la înființarea serviciului tehnic de prevenire a accidentelor de muncă și Legea 566/1946 referitoare la măsurile pentru prevenirea accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale.

Primul act normativ în care problemele protecției muncii au fost tratate corespunzător și unitar, a fost Decretul nr.359/1949, pentru aplicarea căruia au fost elaborate și o serie de acte normative care dovedeau importanța acordată acestui domeniu. Următorul pas a fost consacrarea unui capitol special (al XII-lea) în Codul Muncii din 1950 și consacrarea principiului conform căruia protecția muncii constituia o problemă de stat.

În 1965 a fost adoptată Legea nr.5, care era descrisă ca fiind o lege închegată solid, corespunzător vremurilor de atunci [6,p.12].Această lege ramâne în vigoare până la adoptarea Legii nr. 90/1996 privind protecția muncii. Însă la aproape un deceniu, pentru a fi în concordanță cu normele impuse de Uniunea Europeană și O.I.M., legea a fost abrogată fiind înlocuită de Legea 319/2006 a securității și sănătății în muncă.

Promulgarea Constituției din 1948 a determinat, pentru prima oară, recunoaşterea şi garantarea dreptului la muncă, statul obligându-se să asigure acest drept prin organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei naționale.

Anul 1950 a adus adoptarea primului Cod al muncii din România (Legea nr. 3/1950) care s-a dovedit a fi un Cod cadru ce impunea adoptarea de multe alte legi care să concretizeze, prin reglementări specifice, principiile enunțate în această lege mult prea generală. Codul a fost caracterizat ca fiind marcat de o viziune restrictivă, rigidă, excluzând posibilitatea negocierilor colective sau individuale [5,p.8].

Primele reglementări în domeniul protecției muncii, aplicate pe teritoriul actualei Republici Moldova, au fost cele adoptate de autoritatea legislativă a României și care au obținut forță juridică pe teritoriul Republicii Moldova din data de 27 martie 1918 ca rezultat al proclamării Unirii cu România. Astfel, în perioada anilor 1918-1940, în spațiul dintre Prut și Nistru erau aplicabile următoarele acte normative referitoare la unele aspecte de securitate și sănătate în muncă: Legea sanitară din 1874, Regulamentul industriilor insalubre din 1894, Legea pentru repausul în zilei de duminică și sărbători din 1897, Legea privind munca femeilor și minorilor în industrie și exploatări miniere din 1906, Legea privind ajutoarele de boală și lehuzie din 1923, Legea privind munca minorilor și femeilor din 1928 și Legea privind accidentele de muncă din 1934 [4,p.18].

După cel de al doilea război mondial pe teritoriul RSSM, până în anul 1969 a fost aplicată legislația muncii Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, îndeosebi Codul muncii din 1922. În anul 1969 a fost adoptat Codul muncii al RSSM, care cuprindea reglementări exprese privind instituția protecției muncii.

La începutul anilor 90 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la protecția muncii din 02.07.1991, Legea asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale din 24.12.1999.

La data de 29.07.1994, odată cu proclamarea independenței Republicii Moldova a fost adoptată Constituția Republicii Moldova [7], care în art. 43 prevede că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului.

Transformările din viața economică și socială intervenite după proclamarea Republicii Moldova ca stat independent, precum și tranziţia spre economia de piaţă, au creat probleme noi pentru instituţiile care coordonează, organizează și reglementează activitatea în domeniul securităţii și sănătăţii în muncă, ca de exemplu: creşterea rapidă a numărului de agenţi economici, apariţia sectorului privat, creşterea şomajului, intensificarea fenomenului de evitare a legilor, neconcordanța dintre relaţiile de muncă reglementate în legislaţia de protecţie a muncii în vigoare și cele existente efectiv în societate și în ultimul timp creşterea rolului partenerilor sociali (patronate, sindicate).

Republica Moldova, aliniindu-se la normele de drept internaţional a ratificat un șir de Convenţii a Organizaţiei Internaţionale a Muncii în calitate de stat membru al acesteia. Printre acestea se înscriu Convenţia nr.81 privind inspecţia muncii in industrie și comerţ, ratificată de Parlament la 26 septembrie 1995 și Convenţia nr.129 privind inspecţia muncii în agricultură, ratificată la 26 septembrie 1997.

Respectând cerinţele Convenţiilor OIM și în scopul armonizării legislaţiei naţionale cu normele de drept internaţional și legislaţiei Comunității Statelor Europene, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 10.05.2001 Legea nr.140-XV privind Inspecţia Muncii[8]. Prin Legea nr.139 din 14.06.2013 denumirea autorităţii administrative a fost modificată în Inspectoratul de Stat al Muncii.

La data de 28.03.2003 a fost adoptat Codul muncii al Republicii Moldova [9], care în urma modificărilor operate prin Legea RMnr.254 din 09.12.11, Titlul IX din Codul Muncii al Republicii Moldova a fost redenumit prin sintagma ,,Securitatea și sănătatea în muncă”.

La etapa actuală, organizarea securității muncii și asigurarea dreptului salariatului la securitatea muncii este asigurată conform prevederilor cuprinse în Legea securității și sănătății în muncă nr.186 din 10.07.2008 [10].

În concluzie putem remarca că pe parcursul anilor preocupările statelor pentru crearea unui mediu de muncă sigur şi sănătos au crescut odată cu intensificarea eforturilor de dezvoltare economică, socială, morală şi cu certitudine, şi în funcţie de nivelul de civilizaţie atins, respectiv de respectul pe care fiecare ţară l-a acordat drepturilor fundamentale ale omului, între care şi cel de protecţie în muncă.

Fiecare stat de-a lungul anilor și-a creat un sistem multidisciplinar fundamentat, de concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi mijloace tehnice, social-economice, organizatorice, de igienă şi protecție a muncii care se află în continuă dezvoltare.

Putem observa că din corelația normelor interne și a normelor europene, rezultă că în tot acest timp Republica Moldova a format un cadru legislativ al muncii eficace care urmărește asigurarea securității și sănătății în muncă.

Referințe bibliografice:

1. Gidro, Dreptul muncii, ed. universul juridic, București 2013.
2. Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, București, ed. All Beck 2001.
3. Păscăluță, Formele controlului respectării legislației în domeniul securității și sănătății în muncă, teză de doctor în drept, USM, Chișinău 2015.
4. Aron, Accidentul de muncă, București, ed. Universul Juridic,2014.
5. T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
6. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 78 din29.03.2016
7. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 68-71 din 29.06.2001.
8. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 159-162 din 29.07.2003.
9. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova 143-144 din 05.08.2008